Solii alese 1

57 - HRISTOS, CALEA VIEȚII ⁷⁰

„Isus a venit în Galileea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: «S-a împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»” (Marcu 1,14.15). SAa 180.1

Pocăința este asociată cu credința și este cerută în Evanghelie ca fiind esențială pentru mântuire. Apostolul Pavel a predicat despre pocăință. El a spus: „Știți că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m-am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț, înaintea norodului și în case, și să vestesc iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (Fapte 20,20.21). Fără pocăință, nu există mântuire. Niciun păcătos nepocăit nu poate să creadă cu toată inima ca să primească neprihănirea. Pocăința este descrisă de apostolul Pavel ca fiind o întristare bună din cauza păcatului, o întristare care „aduce o pocăință care duce la mântuire, și de care cineva nu se căiește niciodată” (2 Corinteni 7,10). Pocăința aceasta nu are nicidecum natura unui merit, ci pregătește inima pentru a-L primi pe Hristos ca fiind singurul Mântuitor, singura nădejde a păcătosului pierdut. SAa 180.2

Când cel păcătos privește la Lege, vinovăția lui îi este arătată cu claritate și, în conștiința lui, este adusă convingerea că este condamnat. El găsește mângâierea și nădejdea numai când [366] privește la crucea de pe Golgota. Când îndrăznește să ceară împlinirea făgăduințelor, crezându-L pe Dumnezeu pe cuvânt, în sufletul lui vin pacea și eliberarea. El strigă: „Doamne, Tu ai făgăduit că îi vei mântui pe toți cei ce vin la Tine în Numele Fiului Tău. Eu sunt un suflet neajutorat și lipsit de speranță. Doamne, salvează-mă sau voi pieri!” El se bazează pe Hristos prin credință și este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu. SAa 180.3

Deși Dumnezeu poate să fie drept, și totuși să-l îndreptățească pe cel păcătos prin meritele lui Hristos, niciun om nu poate să-și acopere sufletul cu hainele neprihănirii lui Hristos, în timp ce practică păcate cunoscute sau neglijează împlinirea datoriilor știute. Înainte ca îndreptățirea să poată avea loc, Dumnezeu cere o predare deplină a inimii, iar pentru ca omul să poată păstra îndreptățirea, este necesară o ascultare continuă, printr-o credință activă și vie, care lucrează din dragoste și curăță sufletul. SAa 180.4

Apostolul Iacov scrie despre Avraam și spune: „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu și lucrul acesta i s-a socotit ca neprihănire”; și el a fost numit «prietenul lui Dumnezeu». Vedeți, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință” (Iacov 2,21-24). Pentru ca omul să fie îndreptățit prin credință, credința trebuie să atingă punctul în care va stăpâni simțămintele și îndemnurile inimii, iar credința însăși este făcută desăvârșită tocmai prin ascultare. SAa 180.5