Solii alese 1

Pocăința este un dar al lui Dumnezeu

Asemenea iertării, pocăința este un dar al lui Dumnezeu, oferit prin Hristos. Prin influența Duhului Sfânt, noi suntem convinși de păcat și simțim nevoia de iertare. Numai cei smeriți sunt iertați, dar harul lui Dumnezeu este acela care face inima să fie pocăită. Hristos este obișnuit cu toate slăbiciunile și neputințele noastre și ne va ajuta. SAa 174.5

Unii vin la Dumnezeu prin pocăință și mărturisire și chiar cred că păcatele lor sunt iertate, și totuși nu cer împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu, așa cum ar trebui să o ceară. Ei nu înțeleg că Domnul Isus este un Mântuitor mereu prezent și nu sunt gata să-I încredințeze Lui paza sufletului lor, bazându-Se pe El pentru a duce până la capăt lucrarea harului, care a început în inima lor. Deși cred că se consacră lui Dumnezeu, încă depind de ei înșiși într-o mare măsură. Acestea sunt suflete conștiincioase care se încred parțial în Dumnezeu și parțial în ele însele. Ele nu privesc la Dumnezeu pentru a fi păzite de puterea Sa, ci depind de propria veghere împotriva ispitei și cred că îndeplinirea unor anumite îndatoriri este condiția de a fi primite de El. În acest fel de credință nu se află nicio biruință. Asemenea persoane trudesc fără niciun scop. Sufletul lor se află într-o robie continuă și nu-și vor găsi liniștea până când nu vor lăsa poverile lor la picioarele lui Isus. SAa 174.6

Este nevoie de o veghere continuă și de o devoțiune stăruitoare și iubitoare, dar acestea vin în mod firesc atunci când sufletul este păzit de puterea lui Dumnezeu prin credință. Noi nu putem să facem nimic, absolut nimic, care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu, [354] pentru a primi favoarea Sa. Nu trebuie să ne încredem deloc în noi înșine, nici în faptele noastre bune, dar atunci când venim la Hristos ca niște ființe păcătoase și supuse greșelii putem să găsim odihna în dragostea Sa. Dumnezeu va primi fiecare suflet care vine la El încrezându-se pe deplin în meritele unui Mântuitor răstignit. Dragostea izvorăște în inimă. Poate că nu apare o stare de extaz, dar există o încredere continuă și plină de pace. Fiecare povară este ușurată, pentru că jugul pe care îl pune Hristos este ușor. Datoria devine o satisfacție, iar sacrificiul devine o plăcere. Calea care înainte părea să fie acoperită de întuneric ajunge să fie luminată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Aceasta este umblarea în lumină, pentru că Hristos este Lumina. SAa 174.7