Solii alese 1

Păcatul încumetării

Păcatul încumetării se află foarte aproape de virtutea unei credințe depline în Dumnezeu. Satana s-a măgulit cu gândul că poate să profite de natura omenească a Domnului Hristos pentru a-L îndemna să depășească linia încrederii și să ajungă la încumetare. Multe suflete cad în punctul acesta. Satana a încercat să-L amăgească pe Hristos, flatându-L. El a recunoscut că Domnul Hristos a avut dreptate în pustie, când Și-a arătat convingerea, în situația cea mai dificilă, că Dumnezeu este Tatăl Său. Apoi, L-a îndemnat pe Domnul Hristos să-i mai dea o dovadă a dependenței Sale depline de Dumnezeu, încă o dovadă a credinței Sale că este Fiul lui Dumnezeu, aruncându-Se de pe Templu. El I-a spus lui Hristos că, dacă era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, nu avea niciun motiv de teamă, deoarece îngerii erau aproape pentru a-L susține. Satana I-a dovedit că înțelegea Scripturile, folosindu-se de ele. SAa 138.3

Răscumpărătorul nostru nu a șovăit în integritatea Sa și a arătat că avea încredere deplină în ocrotirea făgăduită de Tatăl Său. El nu voia să pună credincioșia și dragostea Tatălui Său la o încercare inutilă, deși Se afla în mâinile vrăjmașului și era pus într-o situație extrem de dificilă și periculoasă. El nu voia să-L ispitească pe Dumnezeu la sugestia lui Satana, cerând cu încumetare să experimenteze atunci providența Sa. Satana folosise un pasaj din Scriptură, care părea a fi potrivit cu ocazia aceea, sperând să-și atingă scopurile și aplicându-l la situația specifică în care Se afla Mântuitorul. SAa 138.4

Domnul Hristos a știut că Dumnezeu putea, într-adevăr, să-L poarte pe mâini, dacă [283] El ar fi fost Acela care I-ar fi cerut să Se arunce de pe Templu. Însă a face lucrul acesta fără ca Tatăl să Îi poruncească și a pretinde dovezi ale grijii și iubirii ocrotitoare a Tatălui Său, pentru că era provocat de Satana, nu ar fi demonstrat tăria credinței Sale. Satana era pe deplin conștient că, dacă putea să fie convins să Se arunce de pe Templu, fără ca Tatăl să-I fi poruncit lucrul acesta, Domnul Hristos ar fi arătat slăbiciunea naturii Sale omenești tocmai prin acest fapt. SAa 139.1

Domnul Hristos a ieșit biruitor din cea de a doua ispitire. El a manifestat o încredere desăvârșită în Tatăl Său, în conflictul acesta aspru cu vrăjmașul cel puternic. În biruința pe care a câștigat-o aici, Răscumpărătorul nostru i-a lăsat omului un model desăvârșit, arătându-i că singura cale de a fi în siguranță este aceea de a avea o încredere fermă și neșovăitoare în Dumnezeu, în toate încercările și pericolele. El a refuzat să Se încumete să ceară mila Tatălui, punându-Se singur într-un pericol care ar fi făcut necesar ca Tatăl Său ceresc să-Și manifeste puterea pentru a-L salva. Faptul acesta ar fi forțat Providența să intervină în folosul Său, iar El nu i-ar fi lăsat poporului Său un exemplu desăvârșit de credință neclintită în Dumnezeu. SAa 139.2

Scopul ispitei lui Satana a fost acela de a-L determina pe Hristos să Se încumete să pretindă că slăbiciunea Sa omenească nu Îl va face să fie un model desăvârșit pentru poporul Său. Satana a crezut că, dacă Domnul Hristos nu va reuși să reziste încercării ispitelor lui, nu va mai fi nicio răscumpărare pentru neamul omenesc, iar puterea lui asupra oamenilor va fi deplină. SAa 139.3