Fiice Ale Lui Dumnezeu

Văduvia

Sora Lons a fost o persoană pe care Ellen White o cunoscuse de puțin timp. Când a aflat despre moartea fratelui Lons, Ellen White i-a scris noii sale prietene o scrisoare plină de dragoste și simpatie. FD 154.2

Dragă soră Lons, FD 154.3

Sunt bucuroasă că ne-am cunoscut și inima mea este legată de inima ta și, de asemenea, de sora Brown, care este văduvă. Toate trei am rămas văduve și am fost foarte binecuvântate de Dumnezeu prin faptul că El nu ne-a părăsit în timpul încercării noastre. El a fost pentru noi un ajutor prezent în vreme de nevoie. Noi am avut o experiență specială cu Dumnezeu — resemnare în timpul necazului, răbdare când am fost încercate cât se poate de aspru și smerite ca niște copii în dependența de Dumnezeu. FD 154.4

Când am trecut prin situații întunecate, am învățat că nu era înțelept să ne urmăm voința și calea proprie și am învățat să nu comentăm sau să nutrim bănuieli rele cu privire la credincioșia Sa. Eu simt că putem să ne înțelegem și să ne simpatizăm reciproc. Suntem unite prin harul lui Isus Hristos și prin legăturile simpatiei creștine, sfințite prin suferință. FD 154.5

Dacă nu ne vom mai întâlni pe pământ, vom avea amintiri duioase și de neuitat ale scurtei noastre întâlniri cu familia la Long Point. Sunt bucuroasă că te-am cunoscut. Cred că, în providența lui Dumnezeu, este rânduit ca tu să fii o membră a familiei Brown. Prin asocierea ta cu ei, Domnul te-a făcut să fii un instrument al neprihănirii, o binecuvântare îndeosebi pentru sora Brown. Am simțăminte foarte prietenești și duioase față de voi și îndeosebi față de sora Brown, înțelegând necazurile din viața ei. FD 154.6

Întristările sunt adesea binecuvântări deghizate. Noi nu știm ce am fi ajuns să fim fără ele. Când Dumnezeu, în providența Sa tainică, răstoarnă toate planurile noastre îndrăgite și, în locul bucuriei, primim necazuri, noi ne plecăm în semn de supunere și spunem: „Facă-se voia Ta, o, Doamne!” Noi vom cultiva mereu și trebuie să cultivăm o încredere calmă, plină de credință în Acela care ne iubește și care Și-a dat viața pentru noi. „Ziua, Domnul îmi dădea îndurarea Lui, iar noaptea, cântam laudele Lui și înălțam o rugăciune Dumnezeului vieții [224] mele. De aceea, zic lui Dumnezeu, Stânca mea: «Pentru ce mă uiți? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmașului?»… Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu.” FD 154.7

Domnul privește la necazurile noastre. Plin de bunătate, El le sortează și le împarte cu măsură. Asemenea celui care purifică argintul, El veghează asupra noastră în fiecare clipă până când purificarea este completă. Cuptorul are scopul de a rafina și purifica, nu de a distruge și de a consuma. Domnul îi va face pe cei ce își pun încrederea în El să cânte laude când sunt pedepsiți. El veghează fără încetare pentru a da, atunci când este cea mai mare nevoie, binecuvântări noi și proaspete, putere în ceasul slăbiciunii, ajutor în ceasul primejdiei, prieteni în ceasul singurătății, simpatie umană și divină în ceasul necazului. FD 154.8

Noi ne îndreptăm spre casă. Acela care ne-a iubit atât de mult încât a murit pentru noi a construit pentru noi o cetate. Noul Ierusalim este locul nostru de odihnă. În cetatea lui Dumnezeu nu va mai fi nicio tristețe, nu va mai fi niciun sunet de jale. Nu se va mai auzi niciodată plânsul speranțelor zdrobite și al iubirilor înmormântate. Dumnezeu să te binecuvânteze, mult respectata mea soră dragă. — Letter 27, 1893 FD 155.1