The Acts of the Apostles


Chapter 57—The Revelation

In the days of the apostles the Christian believers were filled with earnestness and enthusiasm. So untiringly did they labor for their Master that in a comparatively short time, notwithstanding fierce opposition, the gospel of the kingdom was sounded to all the inhabited parts of the earth. The zeal manifested at this time by the followers of Jesus has been recorded by the pen of inspiration for the encouragement of believers in every age. Of the church at Ephesus, which the Lord Jesus used as a symbol of the entire Christian church in the apostolic age, the faithful and true Witness declared: AA 578.1

“I know thy works, and thy labor, and thy patience, and how thou canst not bear them which are evil: and thou hast tried them which say they are apostles, and are not, and hast found them liars: and hast borne, and hast patience, and for My name's sake hast labored, and hast not fainted.” Revelation 2:2, 3. AA 578.2

At the first the experience of the church at Ephesus was marked with childlike simplicity and fervor. The believers sought earnestly to obey every word of God, and their lives revealed an earnest, sincere love for Christ. They rejoiced to do the will of God because the Saviour was in their hearts as an abiding presence. Filled with love for their Redeemer, their highest aim was to win souls to Him. They did not think of hoarding the precious treasure of the grace of Christ. They felt the importance of their calling; and, weighted with the message, “On earth peace, good will toward men,” they burned with desire to carry the glad tidings of salvation to earth's remotest bounds. And the world took knowledge of them that they had been with Jesus. Sinful men, repentant, pardoned, cleansed, and sanctified, were brought into partnership with God through His Son. AA 578.3

The members of the church were united in sentiment and action. Love for Christ was the golden chain that bound them together. They followed on to know the Lord more and still more perfectly, and in their lives were revealed the joy and peace of Christ. They visited the fatherless and widows in their affliction, and kept themselves unspotted from the world, realizing that a failure to do this would be a contradiction of their profession and a denial of their Redeemer. AA 579.1

In every city the work was carried forward. Souls were converted, who in their turn felt that they must tell of the inestimable treasure they had received. They could not rest till the light which had illumined their minds was shining upon others. Multitudes of unbelievers were made acquainted with the reasons of the Christian's hope. Warm, inspired personal appeals were made to the erring, to the outcast, and to those who, while professing to know the truth, were lovers of pleasure more than lovers of God. AA 579.2

But after a time the zeal of the believers began to wane, and their love for God and for one another grew less. Coldness crept into the church. Some forgot the wonderful manner in which they had received the truth. One by one the old standard-bearers fell at their post. Some of the younger workers, who might have shared the burdens of these pioneers, and thus have been prepared for wise leadership, had become weary of oft-repeated truths. In their desire for something novel and startling they attempted to introduce new phases of doctrine, more pleasing to many minds, but not in harmony with the fundamental principles of the gospel. In their self-confidence and spiritual blindness they failed to discern that these sophistries would cause many to question the experiences of the past, and would thus lead to confusion and unbelief. AA 580.1

As these false doctrines were urged, differences sprang up, and the eyes of many were turned from beholding Jesus as the Author and Finisher of their faith. The discussion of unimportant points of doctrine, and the contemplation of pleasing fables of man's invention, occupied time that should have been spent in proclaiming the gospel. The masses that might have been convicted and converted by a faithful presentation of the truth were left unwarned. Piety was rapidly waning, and Satan seemed about to gain the ascendancy over those who claimed to be followers of Christ. AA 580.2

It was at this critical time in the history of the church that John was sentenced to banishment. Never had his voice been needed by the church as now. Nearly all his former associates in the ministry had suffered martyrdom. The remnant of believers was facing fierce opposition. To all outward appearance the day was not far distant when the enemies of the church of Christ would triumph. AA 581.1

But the Lord's hand was moving unseen in the darkness. In the providence of God, John was placed where Christ could give him a wonderful revelation of Himself and of divine truth for the enlightenment of the churches. AA 581.2

In exiling John, the enemies of truth had hoped to silence forever the voice of God's faithful witness; but on Patmos the disciple received a message, the influence of which was to continue to strengthen the church till the end of time. Though not released from the responsibility of their wrong act, those who banished John became instruments in the hands of God to carry out Heaven's purpose; and the very effort to extinguish the light placed the truth in bold relief. AA 581.3

It was on the Sabbath that the Lord of glory appeared to the exiled apostle. The Sabbath was as sacredly observed by John on Patmos as when he was preaching to the people in the towns and cities of Judea. He claimed as his own the precious promises that had been given regarding that day. “I was in the Spirit on the Lord's day,” John writes, “and heard behind me a great voice, as of a trumpet, saying, I am Alpha and Omega, the first and the last.... And I turned to see the voice that spake with me. And being turned, I saw seven golden candlesticks; and in the midst of the seven candlesticks One like unto the Son of man.” Revelation 1:10-13. AA 581.4

Richly favored was this beloved disciple. He had seen his Master in Gethsemane, His face marked with the blood drops of agony, His “visage ... marred more than any man, and His form more than the sons of men.” Isaiah 52:14. He had seen Him in the hands of the Roman soldiers, clothed with an old purple robe and crowned with thorns. He had seen Him hanging on the cross of Calvary, the object of cruel mockery and abuse. Now John is once more permitted to behold his Lord. But how changed is His appearance! He is no longer a Man of Sorrows, despised and humiliated by men. He is clothed in a garment of heavenly brightness. “His head and His hairs” are “white like wool, as white as snow; and His eyes ... as a flame of fire; and His feet like unto fine brass, as if they burned in a furnace.” Revelation 1:14, 15, 17. His voice is like the music of many waters. His countenance shines as the sun. In His hand are seven stars, and out of His mouth issues a sharp two-edged sword, an emblem of the power of His word. Patmos is made resplendent with the glory of the risen Lord. AA 582.1

“And when I saw Him,” John writes, “I fell at His feet as dead. And He laid His right hand upon me, saying unto me, Fear not.” Verse 17. AA 582.2

John was strengthened to live in the presence of his glorified Lord. Then before his wondering vision were opened the glories of heaven. He was permitted to see the throne of God and, looking beyond the conflicts of earth, to behold the white-robed throng of the redeemed. He heard the music of the heavenly angels and the triumphant songs of those who had overcome by the blood of the Lamb and the word of their testimony. In the revelation given to him there was unfolded scene after scene of thrilling interest in the experience of the people of God, and the history of the church foretold to the very close of time. In figures and symbols, subjects of vast importance were presented to John, which he was to record, that the people of God living in his age and in future ages might have an intelligent understanding of the perils and conflicts before them. AA 582.3

This revelation was given for the guidance and comfort of the church throughout the Christian dispensation. Yet religious teachers have declared that it is a sealed book and its secrets cannot be explained. Therefore many have turned from the prophetic record, refusing to devote time and study to its mysteries. But God does not wish His people to regard the book thus. It is “the revelation of Jesus Christ, which God gave unto Him, to show unto His servants things which must shortly come to pass.” “Blessed is he that readeth,” the Lord declares, “and they that hear the words of this prophecy, and keep those things which are written therein: for the time is at hand.” Verses 1, 3. “I testify unto every man that heareth the words of the prophecy of this book, If any man shall add unto these things, God shall add unto him the plagues that are written in this book: and if any man shall take away from the words of the book of this prophecy, God shall take away his part out of the book of life, and out of the Holy City, and from the things which are written in this book. He which testifieth these things saith, Surely I come quickly.” Revelation 22:18-20. AA 583.1

In the Revelation are portrayed the deep things of God. The very name given to its inspired pages, “the Revelation,” contradicts the statement that this is a sealed book. A revelation is something revealed. The Lord Himself revealed to His servant the mysteries contained in this book, and He designs that they shall be open to the study of all. Its truths are addressed to those living in the last days of this earth's history, as well as to those living in the days of John. Some of the scenes depicted in this prophecy are in the past, some are now taking place; some bring to view the close of the great conflict between the powers of darkness and the Prince of heaven, and some reveal the triumphs and joys of the redeemed in the earth made new. AA 584.1

Let none think, because they cannot explain the meaning of every symbol in the Revelation, that it is useless for them to search this book in an effort to know the meaning of the truth it contains. The One who revealed these mysteries to John will give to the diligent searcher for truth a foretaste of heavenly things. Those whose hearts are open to the reception of truth will be enabled to understand its teachings, and will be granted the blessing promised to those who “hear the words of this prophecy, and keep those things which are written therein.” AA 584.2

In the Revelation all the books of the Bible meet and end. Here is the complement of the book of Daniel. One is a prophecy; the other a revelation. The book that was sealed is not the Revelation, but that portion of the prophecy of Daniel relating to the last days. The angel commanded, “But thou, O Daniel, shut up the words, and seal the book, even to the time of the end.” Daniel 12:4. AA 585.1

It was Christ who bade the apostle record that which was to be opened before him. “What thou seest, write in a book,” He commanded, “and send it unto the seven churches which are in Asia; unto Ephesus, and unto Smyrna, and unto Pergamos, and unto Thyatira, and unto Sardis, and unto Philadelphia, and unto Laodicea.” “I am He that liveth, and was dead; and, behold, I am alive for evermore.... Write the things which thou hast seen, and the things which are, and the things which shall be hereafter; the mystery of the seven stars which thou sawest in My right hand, and the seven golden candlesticks. The seven stars are the angels of the seven churches: and the seven candlesticks which thou sawest are the seven churches.” Revelation 1:11, 18-20. AA 585.2

The names of the seven churches are symbolic of the church in different periods of the Christian Era. The number 7 indicates completeness, and is symbolic of the fact that the messages extend to the end of time, while the symbols used reveal the condition of the church at different periods in the history of the world. AA 585.3

Christ is spoken of as walking in the midst of the golden candlesticks. Thus is symbolized His relation to the churches. He is in constant communication with His people. He knows their true state. He observes their order, their piety, their devotion. Although He is high priest and mediator in the sanctuary above, yet He is represented as walking up and down in the midst of His churches on the earth. With untiring wakefulness and unremitting vigilance, He watches to see whether the light of any of His sentinels is burning dim or going out. If the candlesticks were left to mere human care, the flickering flame would languish and die; but He is the true watchman in the Lord's house, the true warden of the temple courts. His continued care and sustaining grace are the source of life and light. AA 586.1

Christ is represented as holding the seven stars in His right hand. This assures us that no church faithful to its trust need fear coming to nought, for not a star that has the protection of Omnipotence can be plucked out of the hand of Christ. AA 586.2

“These things saith He that holdeth the seven stars in His right hand.” Revelation 2:1. These words are spoken to the teachers in the church—those entrusted by God with weighty responsibilities. The sweet influences that are to be abundant in the church are bound up with God's ministers, who are to reveal the love of Christ. The stars of heaven are under His control. He fills them with light. He guides and directs their movements. If He did not do this, they would become fallen stars. So with His ministers. They are but instruments in His hands, and all the good they accomplish is done through His power. Through them His light is to shine forth. The Saviour is to be their efficiency. If they will look to Him as He looked to the Father they will be enabled to do His work. As they make God their dependence, He will give them His brightness to reflect to the world. AA 586.3

Early in the history of the church the mystery of iniquity foretold by the apostle Paul began its baleful work; and as the false teachers concerning whom Peter had warned the believers, urged their heresies, many were ensnared by false doctrines. Some faltered under trial and were tempted to give up the faith. At the time when John was given this revelation, many had lost their first love of gospel truth. But in His mercy God did not leave the church to continue in a backslidden state. In a message of infinite tenderness He revealed His love for them and His desire that they should make sure work for eternity. “Remember,” He pleaded, “from whence thou art fallen, and repent, and do the first works.” Verse 5. AA 587.1

The church was defective and in need of stern reproof and chastisement, and John was inspired to record messages of warning and reproof and entreaty to those who, losing sight of the fundamental principles of the gospel, should imperil their hope of salvation. But always the words of rebuke that God finds it necessary to send are spoken in tender love and with the promise of peace to every penitent believer. “Behold, I stand at the door, and knock,” the Lord declares; “if any man hear My voice, and open the door, I will come in to him, and will sup with him, and he with Me.” Revelation 3:20. AA 587.2

And for those who in the midst of conflict should maintain their faith in God, the prophet was given the words of commendation and promise: “I know thy works: behold, I have set before thee an open door, and no man can shut it: for thou hast a little strength, and hast kept My word, and hast not denied My name.” “Because thou hast kept the word of My patience, I also will keep thee from the hour of temptation, which shall come upon all the world, to try them that dwell upon the earth.” The believers were admonished: “Be watchful, and strengthen the things which remain, that are ready to die.” “Behold, I come quickly: hold that fast which thou hast, that no man take thy crown.” Verses 8, 10, 2, 11. AA 587.3

It was through one who declared himself to be a “brother, and companion in tribulation” (Revelation 1:9), that Christ revealed to His church the things that they must suffer for His sake. Looking down through long centuries of darkness and superstition, the aged exile saw multitudes suffering martyrdom because of their love for the truth. But he saw also that He who sustained His early witnesses would not forsake His faithful followers during the centuries of persecution that they must pass through before the close of time. “Fear none of those things which thou shalt suffer,” the Lord declared; “behold, the devil shall cast some of you into prison, that ye may be tried; and ye shall have tribulation: ... be thou faithful unto death, and I will give thee a crown of life.” Revelation 2:10. AA 588.1

And to all the faithful ones who were striving against evil, John heard the promises made: “To him that overcometh will I give to eat of the tree of life, which is in the midst of the Paradise of God.” “He that overcometh, the same shall be clothed in white raiment; and I will not blot out his name out of the book of life, but I will confess his name before My Father, and before His angels.” “To him that overcometh will I grant to sit with Me in My throne, even as I also overcame, and am set down with My Father in His throne.” Verse 7; 3:5, 21. AA 588.2

John saw the mercy, the tenderness, and the love of God blending with His holiness, justice, and power. He saw sinners finding a Father in Him of whom their sins had made them afraid. And looking beyond the culmination of the great conflict, he beheld upon Zion “them that had gotten the victory ... stand on the sea of glass, having the harps of God,” and singing “the song of Moses” and the Lamb. Revelation 15:2, 3. AA 589.1

The Saviour is presented before John under the symbols of “the Lion of the tribe of Judah” and of “a Lamb as it had been slain.” Revelation 5:5, 6. These symbols represent the union of omnipotent power and self-sacrificing love. The Lion of Judah, so terrible to the rejectors of His grace, will be the Lamb of God to the obedient and faithful. The pillar of fire that speaks terror and wrath to the transgressor of God's law is a token of light and mercy and deliverance to those who have kept His commandments. The arm strong to smite the rebellious will be strong to deliver the loyal. Everyone who is faithful will be saved. “He shall send His angels with a great sound of a trumpet, and they shall gather together His elect from the four winds, from one end of heaven to the other.” Matthew 24:31. AA 589.2

In comparison with the millions of the world, God's people will be, as they have ever been, a little flock; but if they stand for the truth as revealed in His word, God will be their refuge. They stand under the broad shield of Omnipotence. God is always a majority. When the sound of the last trump shall penetrate the prison house of the dead, and the righteous shall come forth with triumph, exclaiming, “O death, where is thy sting? O grave, where is thy victory?” (1 Corinthians 15:55)—standing then with God, with Christ, with the angels, and with the loyal and true of all ages, the children of God will be far in the majority. AA 590.1

Christ's true disciples follow Him through sore conflicts, enduring self-denial and experiencing bitter disappointment; but this teaches them the guilt and woe of sin, and they are led to look upon it with abhorrence. Partakers of Christ's sufferings, they are destined to be partakers of His glory. In holy vision the prophet saw the ultimate triumph of God's remnant church. He writes: AA 590.2

“I saw as it were a sea of glass mingled with fire: and them that had gotten the victory ... stand on the sea of glass, having the harps of God. And they sing the song of Moses the servant of God, and the song of the Lamb, saying, Great and marvelous are Thy works, Lord God Almighty; just and true are Thy ways, Thou King of saints.” Revelation 15:2, 3. AA 590.3

“And I looked, and, lo, a Lamb stood on the Mount Sion, and with Him a hundred forty and four thousand, having His Father's name written in their foreheads.” Revelation 14:1. In this world their minds were consecrated to God; they served Him with the intellect and with the heart; and now He can place His name “in their foreheads.” “And they shall reign for ever and ever.” Revelation 22:5. They do not go in and out as those who beg a place. They are of that number to whom Christ says, “Come, ye blessed of My Father, inherit the kingdom prepared for you from the foundation of the world.” He welcomes them as His children, saying, “Enter thou into the joy of thy Lord.” Matthew 25:34, 21. AA 590.4

“These are they which follow the Lamb withersoever He goeth. These were redeemed from among men, being the first fruits unto God and to the Lamb.” Revelation 14:4. The vision of the prophet pictures them as standing on Mount Zion, girt for holy service, clothed in white linen, which is the righteousness of the saints. But all who follow the Lamb in heaven must first have followed Him on earth, not fretfully or capriciously, but in trustful, loving, willing obedience, as the flock follows the shepherd. AA 591.1

“I heard the voice of harpers harping with their harps: and they sung as it were a new song before the throne: ... and no man could learn that song but the hundred and forty and four thousand, which were redeemed from the earth.... In their mouth was found no guile: for they are without fault before the throne of God.” Verses 2-5. AA 591.2

“And I John saw the Holy City, New Jerusalem, coming down from God out of heaven, prepared as a bride adorned for her husband.” “Her light was like unto a stone most precious, even like a jasper stone, clear as crystal; and had a wall great and high, and had twelve gates, and at the gates twelve angels, and names written thereon, which are the names of the twelve tribes of the children of Israel.” “The twelve gates were twelve pearls; every several gate was of one pearl: and the street of the city was pure gold, as it were transparent glass. And I saw no temple therein: for the Lord God Almighty and the Lamb are the temple of it.” Revelation 21:2, 11, 12, 21, 22. AA 591.3

“And there shall be no more curse: but the throne of God and of the Lamb shall be in it; and His servants shall serve Him: and they shall see His face; and His name shall be in their foreheads. And there shall be no night there; and they need no candle, neither light of the sun; for the Lord God giveth them light.” Revelation 22:3-5. AA 592.1

“He showed me a pure river of water of life, clear as crystal, proceeding out of the throne of God and of the Lamb. In the midst of the street of it, and on either side of the river, was there the tree of life, which bare twelve manner of fruits, and yielded her fruit every month: and the leaves of the tree were for the healing of the nations.” “Blessed are they that do His commandments, that they may have right to the tree of life, and may enter in through the gates into the city.” Verses 1, 2, 14. AA 592.2

“And I heard a great voice out of heaven saying, AA 592.3

“Behold, the tabernacle of God is with men,
And He will dwell with them,
And they shall be His people,
And God Himself shall be with them,
And be their God.” Revelation 21:3.
AA 592.4

Capitolul 57 — Descoperirea

În zilele apostolilor, credincioșii creștini erau plini de râvnă și de entuziasm. Atât de neobosit au lucrat ei pentru Domnul lor, încât într-un timp oarecum scurt, cu toată opoziția înverșunată, Evanghelia Împărăției a fost vestită tuturor oamenilor de pe meleagurile locuite ale pământului. Zelul manifestat în acest timp de către urmașii lui Isus a fost transmis de pana inspirației pentru încurajarea credincioșilor din fiecare veac. Despre biserica din Efes, pe care Domnul Isus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici creștine din perioada apostolică, Martorul Credincios și Adevărat declară: FA 578.1

“Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, și că n-ai obosit”. (Apocalipsa 2, 2.3.) FA 578.2

La început, experiența bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate și un zel copilăresc. Credincioșii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, și viața lor a dovedit o sinceră și râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezență dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă țintă a lor era să câștige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă prețioasa comoară a harului lui Hristos. Ei și-au dat seama de importanța chemării lor și, purtând povara soliei: “Pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, ei ardeau de dorința de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Și lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Isus. Oameni păcătoși, pocăiți, iertați, curățați și sfințiți au fost aduși la părtășie cu Dumnezeu, prin Fiul Său. FA 578.3

Membrii bisericii erau uniți în simțăminte și în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanțul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, și în viața lor se manifesta bucuria și pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani și văduve în necazurile lor și se păstrau neîntinați de lume, dându-și seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicție cu mărturisirea lor și ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor. FA 579.1

În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simțeau că trebuie să vorbească despre neprețuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-și puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească și asupra altora. Mulți dintre necredincioși au făcut cunoștință cu temeiurile nădejdii creștine. Apeluri personale, pline de căldură și însuflețire, erau adresate celor rătăciți, lepădați, ca și celor care, deși mărturiseau a cunoaște adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu. FA 579.2

Dar, după o vreme, zelul credincioșilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu și unul față de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furișat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri și astfel să fie pregătiți pentru a fi conducători înțelepți, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorința lor după ceva nou și senzațional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minți, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum și în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulți să se îndoiască de experiențele trecutului și să ducă astfel la nedumerire și necredință. FA 580.1

Cum se insista asupra acestor învățături false, au apărut deosebiri și ochii multora au fost abătuți să mai privească la Isus ca la Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină și contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulțimile de oameni care ar fi putut fi convinse și convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, și Satana părea să câștige ascendență asupra celor care susțineau a fi urmași ai lui Hristos. FA 580.2

În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toți foștii săi tovarăși din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioșii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmașii bisericii lui Hristos aveau să triumfe. FA 581.1

Mâna Domnului se mișca însă nevăzută în întuneric. În providența lui Dumnezeu, Ioan a fost așezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine și despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor. FA 581.2

Exilându-l pe Ioan, vrăjmașii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influență avea să continue a întări biserica până la sfârșitul vremii. Deși neeliberați de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; și însăși strădania de a stinge lumina a așezat adevărul într-o poziție mai clară. FA 581.3

A fost într-o zi de Sabat când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. Sabatul era păzit de Ioan tot cu aceeași sfințenie pe Patmos, ca și atunci când predica oamenilor în orașele și cetățile Iudeii. El considera făgăduințele prețioase ce fuseseră date cu privire la ziua aceea ca fiind ale sale. “În ziua Domnului eram în Duhul”, scrie Ioan. “Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: ‘Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă’.... M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului”. (Apocalipsa 1, 10-13.) FA 581.4

Acest ucenic iubit a fost foarte mult favorizat. El văzuse pe Domnul său în Ghetsemani, cu fața pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte și “atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. (Isaia 52, 14.) El Îl văzuse în mâinile ostașilor romani, îmbrăcat cu o veche mantie purpurie și purtând pe cap o cunună de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota, ca obiect de crudă batjocură și derâdere. Acum, din nou i s-a îngăduit lui Ioan să privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfățișarea! El nu mai era nicidecum un om al durerii, disprețuit și umilit de oameni. El era îmbrăcat în veșmântul strălucirii cerești. “Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor”. (Apocalipsa 1, 14.15.17.) Glasul Lui este ca muzica unor ape. Figura Lui strălucește ca soarele. În mâna Sa sunt șapte stele și din gura Sa iese o sabie cu două tăișuri, însemnul puterii Cuvântului Său. Patmosul strălucește de slava Domnului Cel înviat. FA 582.1

“Când L-am văzut”, scrie Ioan, “am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine, și a zis: ‘Nu te teme!’” (Ver 17.) FA 582.2

Ioan a fost întărit spre a trăi în prezența Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu și, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpărați, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor cerului, cum și imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului și cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată lui, i s-a înfățișat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experiențele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri și simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanță, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum și din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înțelegere cu privire la primejdiile și luptele ce le stăteau în față. FA 582.3

Descoperirea aceasta a fost dată pentru călăuzirea și mângâierea bisericii în tot timpul dispensațiunii creștine. Totuși, învățători religioși au declarat că ea este o carte sigilată și că tainele ei nu pot fi explicate. De aceea, mulți au întors spatele raportului profetic, refuzând să consacre timp și să studieze tainele ei. Dar Dumnezeu nu dorește ca poporul Său să privească în felul acesta cartea. Ea este “descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. “Ferice de cine citește”, declară Domnul, “și de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Ver 1.3.) “Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrisă în cartea aceasta. Cel ce adeverește aceste lucruri zice: ‘Da, Eu vin curând!’” (Apocalipsa 22, 18-20.) FA 583.1

În Apocalipsa, sunt zugrăvite lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însuși numele dat paginilor ei inspirate — “Apocalipsa (Descoperirea)” — contrazice declarația cum că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe față. Domnul Isus Însuși a dezvăluit servului Său tainele cuprinse în această carte și planul Său este acela ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cum și celor din zilele lui Ioan. Unele din scenele descrise în această profeție sunt în trecut, altele au loc acum; unele ne aduc în atenție încheierea marii lupte dintre puterile întunericului și Prințul cerului, iar altele descoperă triumful și bucuria celui răscumpărat pe pământul înnoit. FA 584.1

Pentru că nu pot explica însemnătatea fiecărui simbol din Apocalipsa, nimeni să nu cugete că este inutil să cerceteze această carte în străduința de a cunoaște înțelesul adevărului cuprins în ea. Cel care i-a descoperit aceste taine lui Ioan va da cercetătorului sârguincios după adevăr o pregustare a lucrurilor cerești. Cei a căror inimă este deschisă pentru primirea adevărului vor fi făcuți în stare să înțeleagă învățăturile ei și li se va acorda binecuvântarea făgăduită acelora care “ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea”. FA 584.2

În Apocalipsa, se întâlnesc și se sfârșesc toate cărțile Bibliei. Aici este completarea cărții lui Daniel. Una este o profeție; cealaltă o descoperire. Cartea ce a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci acea parte din profeția lui Daniel care se referă la zilele din urmă. Îngerul a poruncit: “Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, până la vremea sfârșitului”. (Daniel 12, 4.) FA 585.1

Hristos a fost Acela care a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. “Ce vezi, scrie într-o carte”, a poruncit el, “și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea”. “Eu sunt Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor.... Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele. Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice, sunt șapte biserici”. (Apocalipsa 1, 1.18-20.) FA 585.2

Numele celor șapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei creștine. Numărul șapte arată desăvârșirea și simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârșitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii. FA 585.3

Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a lor. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși El este Mare Preot și Mijlocitor în Sanctuarul de sus, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micșora și s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă, cum și harul Său susținător alcătuiesc izvorul vieții și luminii. FA 586.1

Hristos este înfățișat ca ținând în mâna Sa dreaptă șapte stele. Aceasta ne dă asigurarea că nici o biserică credincioasă față de cele ce i s-au încredințat nu are de ce să se teamă că ar pieri; căci nici o stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu poate fi smulsă din mâna lui Hristos. FA 586.2

“Iată ce zice Cel ce ține șapte stele în mâna dreaptă”. (Apocalipsa 2, 1.) Aceste cuvinte sunt adresate învățătorilor din biserică — cei cărora Dumnezeu le-a încredințat o grea răspundere. Influența cea plăcută, care trebuie să fie din belșug în biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe față iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzește și le îndrumă mișcările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel și cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, și orice faptă bună pe care o săvârșesc este făcută prin puterea Sa. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, așa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuți în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume. FA 586.3

De la primele începuturi ale istoriei bisericii, taina fărădelegii, profetizată de apostolul Pavel, și-a început lucrarea ei funestă; și când învățători mincinoși, despre care Petru îi avertizase pe credincioși, și-au introdus rătăcirile lor, mulți au fost prinși în laț de învățăturile lor false. Unii s-au poticnit de încercări și au fost ispitiți să se lepede de credință. În vremea când lui Ioan îi era dată această descoperire, mulți își pierduseră prima lor iubire față de adevărul Evangheliei. Dar, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica să continue în starea ei de apostazie. Într-o solie de necuprinsă duioșie, El Și-a manifestat iubirea Sa față de ei, cum și dorința Sa ca ei să împlinească o temeinică lucrare pentru veșnicie. “Adu-ți dar aminte de unde ai căzut”, stărui El, “pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi”. (Versetul 5.) FA 587.1

Biserica avea defecte și avea nevoie de o aspră mustrare și dojană; și Ioan a fost inspirat să scrie solii de avertizare, de mustrare și implorare față de aceia care, pierzând din vedere principiile fundamentale ale Evangheliei, și-ar pune în primejdie nădejdea mântuirii. Dar totdeauna cuvintele de mustrare, pe care Dumnezeu le socotește ca fiind necesar să fie rostite, sunt spuse cu o duioasă iubire și însoțite de făgăduința de pace pentru fiecare credincios pocăit. “Iată, Eu stau la ușă și bat”, declară Domnul. “Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. (Apocalipsa 3, 20.) FA 587.2

Iar pentru aceia care în mijlocul luptei își vor păstra credința în Dumnezeu, profetului i-au fost date cuvinte de laudă și făgăduințe: “Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul Meu, și n-ai tăgăduit Numele Meu”. “Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului”. Credincioșii erau sfătuiți: “Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte”. “Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”. (Ver FA 587.3

Printr-unul care se declara a fi “fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz” (Apocalipsa 1, 9), Hristos a descoperit bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric și superstiție, bătrânul exilat a văzut mulțimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor față de adevăr. Dar el a mai văzut și că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credincioșii săi, urmași în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. “Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz.... Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.) FA 588.1

Și tuturor celor credincioși care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduința: “Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu”. “Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”. “Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 2, 7; 3, 5.21.) FA 588.2

Ioan a văzut îndurarea, blândețea și iubirea lui Dumnezeu întrețesută cu sfințenia, dreptatea și puterea Sa. El i-a văzut pe păcătoși găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Și, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion “stăteau biruitorii ... pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” și cântau “cântarea lui Moise” și a Mielului. (Apocalipsa 15, 2.3.) FA 589.1

Mântuitorul este înfățișat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului “din seminția lui Iuda” și al “unui Miel înjunghiat”. (Apocalipsa 5, 5.6.) Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care leapădă harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător și credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază și mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării și al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Brațul destul de tare ca să lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. “El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbițe răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. (Matei 24, 31.) FA 589.2

În comparație cu milioanele lumii, poporul lui Dumnezeu va fi, așa cum a fost totdeauna, o turmă mică; dar, dacă ei stau pentru adevăr, așa cum a fost el descoperit în Cuvântul Său, Dumnezeu va fi scăparea lor. Ei stau sub cuprinzătorul scut al Celui Atotputernic. Dumnezeu este totdeauna o majoritate. Când sunetul ultimei trâmbițe va pătrunde temnița celui mort și cel neprihănit va ieși afară în triumf, exclamând: “Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15, 55) — stând apoi împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu îngerii și cu cei loiali și credincioși din toate veacurile, copiii lui Dumnezeu vor fi o majoritate zdrobitoare. FA 590.1

Adevăratul ucenic al lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, îndurând lepădare de sine și trecând prin experiența unei dezamăgiri amare; dar aceasta îi învață vinovăția și blestemul păcatului și ei ajung să-l privească cu scârbă. Părtași ai suferințelor lui Hristos, ei sunt rânduiți să fie părtași ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut ultimul triumf al rămășiței bisericii. El scrie: FA 590.2

“Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii” Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului. Și ziceau: “Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!” (Apocalipsa 15, 2.3.) FA 590.3

“Apoi m-am uitat și iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; și împreună cu El stăteau o sută patruzeci și patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său și numele Tatălui Său”. (Apocalipsa 14, 1.) În lumea aceasta, mintea lor a fost consacrată lui Dumnezeu; ei I-au slujit cu mintea și cu inima lor; și acum El poate să pună Numele Său “pe frunțile lor”. “Și vor împărăți în vecii vecilor”. (Apocalipsa 22, 5.) Ei nu merg încoace și încolo, ca unii care cerșesc un loc. Ei fac parte din numărul acelor oameni cărora Hristos le spune: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. El le urează bun venit, ca unor copii ai Săi, zicând: “Intră în bucuria Domnului”. (Matei 25, 34.21.) FA 590.4

“Aceștia sunt cei care urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel”. (Apocalipsa 14, 4.) Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinși pentru slujire sfântă, îmbrăcați în haina albă, care este neprihănirea sfinților. Dar toți care Îl urmează pe Miel în ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ nu posomorâți sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, așa cum turma urmează pe păstor. FA 591.1

“Și glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, și cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie.... Și nimeni nu putea să învețe cântarea, afară de cei o sută patruzeci și patru de mii, care fuseseră răscumpărați de pe pământ.... În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. (Ver 2-5.) FA 591.2

“Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” “Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare și înalt. Avea douăsprezece porți și la porți, doisprezece îngeri. Și pe ele erau scrise niște nume: numele celor douăsprezece seminții ale fiilor lui Israel”. “Cele douăsprezece porți erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Ulița cetății era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei”. (Apocalipsa 21, FA 591.3

“Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea fața Lui și Numele Lui va fi pe frunțile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina”. (Apocalipsa 22, 3-5.) FA 592.1

“Și mi-a arătat un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul peției cetății, și pe cele două maluri ale râului era pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, și având rod în fiecare lună; și frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor”. “Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate”. (Versetele 1.2.14.) FA 592.2