The Acts of the Apostles

Capitolul 56 — Patmos

Trecuse mai mult de o jumătate de secol de la organizarea bisericii creștine. În tot acest timp, solia Evangheliei avusese continuu de întâmpinat împotrivire. Vrăjmașii ei nu-și potoliseră niciodată sforțările și, în cele din urmă, au izbutit să implice și puterea împăratului roman împotriva creștinilor. FA 568.1

În groaznica prigoană care a urmat, apostolul Ioan a făcut foarte mult spre a întări și consolida credința credincioșilor. El a dat o mărturie pe care adversarii lui nu au putut-o tăgădui și care a ajutat fraților săi să întâmpine cu curaj și credincioșie cercările ce aveau să vină asupra ei. Când credința creștinilor părea că se clatină sub violenta împotrivire cu care ei erau siliți să dea piept, bătrânul și încercatul slujitor al lui Isus avea să repete cu putere și elocvență istoria Mântuitorului răstignit și înviat. Neclintit, el și-a menținut credința și de pe buzele sale a venit mereu aceeași solie fericită: “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la cuvântul vieții, ... ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă”. (1 Ioan 1, 1-3.) FA 568.2

Ioan a trăit până la adânci bătrâneți. El a fost martor al nimicirii Ierusalimului și al ruinării mărețului templu. Fiind ultimul supraviețuitor dintre ucenicii care fuseseră în strânsă legătură cu Mântuitorul, solia sa a avut o mare influență în a stabili faptul că Isus era Mesia, Răscumpărătorul lumii. Nimeni nu putea pune la îndoială sinceritatea lui, iar, prin învățăturile sale, mulți au fost determinați să se întoarcă de la necredință. FA 569.1

Conducătorii iudeilor erau plini de o ură amară împotriva lui Ioan din cauza neșovăitoarei sale credincioșii față de cauza lui Hristos. Ei au declarat că strădaniile lor împotriva creștinilor nu vor avea nici un rezultat atâta timp cât mărturia lui Ioan mai răsună încă în urechile oamenilor. Pentru ca minunile și învățăturile lui Isus să poată fi uitate, glasul îndrăznețului martor trebuia să fie adus la tăcere. FA 569.2

Prin urmare, Ioan a fost somat să se prezinte la Roma spre a fi judecat pentru credința sa. Aici, înaintea autorităților, învățătura apostolului a fost prezentată într-un chip cu totul neadevărat. Martori mincinoși l-au învinuit că învață niște rătăciri răzvrătitoare. Prin aceste învinuiri, vrăjmașii lui nădăjduiau să obțină moartea ucenicului. FA 569.3

Ioan s-a apărat într-un mod clar și convingător și cu o așa simplitate și sinceritate, încât cuvintele lui au avut un efect puternic. Ascultătorii lui au rămas surprinși de înțelepciunea și iscusința vorbirii sale. Dar, cu cât era mai convingătoare mărturia lui, cu atât mai profundă era ura potrivnicilor săi. Împăratul Domițian era plin de furie. El nu era în stare să pună în discuție argumentarea credinciosului apărător al lui Hristos și nici să se opună puterii care însoțea rostirea de către acesta a adevărului; totuși, el s-a hotărât să aducă la tăcere această voce. FA 569.4

Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot; însă Domnul a ocrotit viața credinciosului Său slujitor, așa după cum i-a ocrotit pe cei trei tineri evrei în cuptorul încins. Când au fost spuse cuvintele: “Astfel pier toți aceia care cred în acest înșelător, Isus Hristos din Nazaret”, Ioan a declarat: “Domnul meu S-a supus plin de răbdare la tot ce Satana și îngerii săi au putut născoci spre a-L umili și chinui. El Și-a dat viața pentru salvarea lumii. Mă simt onorat îngăduindu-mi-se să sufăr pentru El. Eu sunt un om slab și păcătos. Hristos a fost sfânt, nevinovat, nepătat. El nu a păcătuit și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.” FA 570.1

Aceste cuvinte au avut influența lor și Ioan a fost scos din cazan chiar de aceia care îl aruncaseră în el. FA 570.2

Din nou mâna prigoanei s-a lăsat greu asupra apostolului. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit “din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”. (Apocalipsa 1, 9.) De aici, gândeau vrăjmașii lui, influența lui nu avea să mai fie simțită și, în cele din urmă, el va muri de mâhnire și întristare. FA 570.3

Patmos, o insulă stearpă și stâncoasă în Marea Egee, fusese aleasă de cârmuirea romană ca loc pentru exilarea criminalilor; dar, pentru slujitorul lui Dumnezeu, acest loc trist a devenit poarta cerului. Aici, departe de scenele agitate ale vieții, cum și de lucrarea plină de sârguință a anilor de mai înainte, el a avut părtășia lui Dumnezeu, a lui Hristos și a îngerilor cerului și de la ei a primit îndrumare pentru biserica din toate vremurile viitoare. Evenimentele care urmau să aibă loc în ultimele scene ale istoriei acestui pământ au fost prezentate înaintea lui; și aici a așternut pe hârtie viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Când glasul lui avea să nu-L mai poată mărturisi pe Acela pe care el L-a iubit și L-a slujit, soliile date lui pe această coastă stearpă aveau să pornească asemenea unei torțe arzânde, vestind planul cel sigur al Domnului cu privire la fiecare națiune de pe acest pământ. FA 570.4

Printre râpele și stâncile de pe Patmos, Ioan a păstrat comuniunea cu Făcătorul său. El și-a revăzut viața din trecut și, la gândul binecuvântărilor pe care le-a primit, pacea i-a umplut inima. El trăise viața unui creștin și putea spune în credință: “Noi știm că am trecut din moarte la viață”. (1 Ioan 3, 14.) Nu tot la fel putea spune și împăratul care-l exilase. El putea privi înapoi numai la câmpuri de război și măcel, la case pustiite, la văduve și orfani plângând, la rodul dorinței sale ambițioase de întâietate. FA 571.1

În locuința sa retrasă, Ioan a putut să cerceteze mai îndeaproape decât oricând înainte manifestările puterii divine, așa cum erau redate în cartea naturii și pe paginile inspirației. Pentru el, era o plăcere să mediteze asupra lucrării creațiunii și să-L adore pe divinul Arhitect. În anii dinainte, ochii lui fuseseră desfătați de priveliștea dealurilor acoperite cu păduri, de văi înverzite și câmpii mănoase; și, în frumusețea naturii, el găsise totdeauna plăcere să vadă înțelepciunea și iscusința Creatorului. Acum, era înconjurat de scene care pentru mulți ar fi părut triste și lipsite de interes; dar pentru Ioan era cu totul altfel. Deși tot ce-l înconjura părea a fi pustiu și uscat, cerul albastru, care se boltea deasupra lui, era tot atât de strălucitor și de frumos, ca și cerul de deasupra iubitului său Ierusalim. În stâncile sălbatice și aspre, în tainele adâncului, în slăvile firmamentului, el citea lecții importante. Toate purtau solia puterii și slavei lui Dumnezeu. FA 571.2

De jur împrejurul său, apostolul privea mărturia potopului care pustiise pământul din cauză că locuitorii lui cutezaseră să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile scoase la suprafață din marele adânc și din pământ, prin furia apelor, i-au adus în mod viu în minte grozăviile înspăimântătoarei revărsări a mâniei lui Dumnezeu. În glas de multe ape — adâncul chemând adâncul — profetul a auzit glasul Creatorului. Marea, biciuită cu furie de vânturile nemiloase, reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu ofensat. Valurile cele puternice, în grozava lor răzvrătire, restrânse în limitele statornicite de o mână nevăzută, vorbeau despre controlul unei Puteri nemărginite. Și, prin contrast, el a înțeles slăbiciunea și nebunia oamenilor muritori, care, deși nu erau decât viermi ai țărânii, se lăudau cu pretinsa lor înțelepciune și tărie și își ridicau inimile împotriva Conducătorului universului, ca și cum Dumnezeu ar fi fost ca unul dintre ei. Stâncile îi aminteau despre Hristos, Stânca tăriei lui, sub al cărei adăpost el se putea ascunde fără teamă. Din partea apostolului exilat pe insula stâncoasă a Patmosului se ridica cea mai arzătoare dorință a sufletului după Dumnezeu, rugăciunile cele mai fierbinți. FA 572.1

Istoria lui Ioan oferă o izbitoare ilustrare a modului în care Dumnezeu îi poate folosi pe lucrătorii în vârstă. Când Ioan a fost exilat pe insula Patmos, mulți gândeau că el era trecut de vârsta când mai putea sluji — o trestie veche și frântă, gata să cadă în orice clipă. Dar Domnul a găsit cu cale bine să-l folosească și mai departe. Deși izgonit din locul unde lucrase mai înainte, el nu a încetat să dea mărturie pentru adevăr. Chiar și pe Patmos Ioan câștigă prieteni și convertiți. Solia lui era o solie de bucurie, vestind un Mântuitor înviat care, din înălțime, mijlocea pentru poporul Său, până ce avea să revină să-i ia la Sine. Și, după ce a îmbătrânit în slujirea Domnului, Ioan a primit mai multe comunicări din cer decât primise în toți anii vieții sale de mai înainte. FA 572.2

Cea mai duioasă atenție ar trebui nutrită față de aceia al căror scop al vieții a fost legat de lucrarea lui Dumnezeu. Acești lucrători în vârstă au stat cu credincioșie în mijlocul furtunii și al încercărilor. Ei poate că au slăbiciuni în trup, dar mai posedă încă talente care îi califică să rămână în locurile lor în lucrarea lui Dumnezeu. Deși istoviți și neînstare să poarte sarcini mai grele, pe care pot și trebuie să le poarte cei mai tineri, sfatul pe care ei îl pot da este de cea mai mare valoare. FA 573.1

Se poate ca ei să fi făcut greșeli, însă din greșelile lor au învățat să se ferească de greșeli și de primejdii, și oare nu sunt ei în măsură să dea sfaturi înțelepte? Ei au trecut prin încercări și probe și, cu toate că și-au pierdut ceva din vigoarea lor, Domnul nu-i înlătură. El le dă har și o deosebită înțelepciune. FA 573.2

Cei care au slujit Maestrului lor atunci când lucrarea mergea greu, care au îndurat sărăcia și au rămas credincioși atunci când erau puțini care să stea pentru adevăr, trebuie să fie onorați și respectați. Domnul dorește ca lucrătorii mai tineri să câștige înțelepciune, putere și maturitate prin conlucrarea cu acești bărbați credincioși. Cei mai tineri trebuie să înțeleagă că ei sunt foarte mult favorizați, putând să aibă printre ei asemenea lucrători. În comitetele lor, să li se dea un loc de cinste. FA 573.3

Când cei care și-au petrecut viața în slujirea lui Hristos se vor apropia de încheierea lucrării lor pământești, ei vor fi inspirați de Duhul Sfânt să povestească experiențele avute în lucrarea lui Dumnezeu. Raportul despre minunata Sa purtare cu poporul Său, despre marea Sa bunătate în scăparea lor din încercări ar trebui să fie repetat celor noi veniți la credință. Dumnezeu dorește ca lucrătorii în vârstă și încercați să rămână la locurile lor, făcându-și partea, ferindu-i pe bărbați și femei de a fi trași la fund de puternicul curent al răului. Dumnezeu dorește ca ei să poarte armura până ce El le va cere să o pună jos. FA 574.1

În experiența apostolului Ioan, din timpul prigoanei, avem o lecție minunată de tărie și mângâiere pentru creștin. Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări și lupte, și-au păstrat credința și loialitatea lor. Deseori, slujitorii Evangheliei își fac lucrarea în mijlocul furtunilor și prigoanei, al cruntei împotriviri și al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-și amintească de faptul că experiența câștigată în cuptorul încins al încercărilor și necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor și puterea Lui. Dumnezeu îi învață să se sprijine pe El. Astfel, îi pregătește să întâmpine întâmplările neașteptate, să ocupe poziții de încredere și să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri. FA 574.2

În toate veacurile, martori aleși de Dumnezeu au făcut obiectul ocării și prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău și persecutat, din cauză că și-a păstrat virtutea și integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmașii lui ca o fiară de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale față de cer. Iov a rămas fără bunuri pământești, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor și prietenilor lui le era scârbă de el; totuși, el și-a păstrat integritatea. Ieremia nu a putut fi împiedicat să rostească cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat să le spună; și mărturia lui a înfuriat atât de tare pe împărat și pe căpetenii, încât el a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Ștefan a fost împroșcat cu pietre pentru că a predicat pe Hristos și pe El răstignit. Pavel a fost întemnițat, bătut cu nuiele, împroșcat cu pietre și, în cele din urmă, dat morții pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru Neamuri. Și Ioan a fost exilat pe insula Patmos “din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Isus Hristos”. FA 575.1

Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioșia făgăduințelor lui Dumnezeu — despre dăinuitoarea Sa prezență și despre harul Său susținător. Ele dau mărturie despre puterea credinței de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinței este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simți, oricât de dureros încercat și azvârlit încoace și încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinței poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a prețui cum se cuvine valoarea bogățiilor veșnice. FA 575.2

Isus nu a prezentat urmașilor Lui dobândirea gloriei și bogățiilor pământești, a trăirii unei vieți lipsite de cercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-L urmeze pe calea lepădării de sine și a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forțelor unite ale răului. Într-o alianță plină de cruzime, oamenii și îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prințului Păcii. Fiecare cuvânt și faptă a Sa au dat pe față milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă. FA 576.1

La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana și ocara îi așteaptă pe toți aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul — spiritul care o susține — este la fel cu acela care i-a ucis pe aleșii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel. FA 576.2

În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat și i-a dat morții, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceștia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui și omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viața care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbați și femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul. FA 576.3

Prin încercări și prigoană, gloria — caracterul — lui Dumnezeu este descoperită în aleșii săi. Credincioșii în Hristos, urâți și prigoniți de lume, sunt educați și formați în școala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curățiți în cuptorul durerii. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine și trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învață, fac cunoștință cu blestemul păcatului și privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtași ai suferințelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, și să spună “eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită față de noi”. (Romani 8, 18.) FA 576.4