The Acts of the Apostles

Chapter 39—The Trial at Caesarea

This chapter is based on Acts 24.

Five days after Paul's arrival at Caesarea his accusers came from Jerusalem, accompanied by Tertullus, an orator whom they had engaged as their counsel. The case was granted a speedy hearing. Paul was brought before the assembly, and Tertullus “began to accuse him.” Judging that flattery would have more influence upon the Roman governor than the simple statements of truth and justice, the wily orator began his speech by praising Felix: “Seeing that by thee we enjoy great quietness, and that very worthy deeds are done unto this nation by thy providence, we accept it always, and in all places, most noble Felix, with all thankfulness.” AA 419.1

Tertullus here descended to barefaced falsehood; for the character of Felix was base and contemptible. It was said of him, that “in the practice of all kinds of lust and cruelty, he exercised the power of a king with the temper of a slave.” —Tacitus, History, ch. 5, par. 9. Those who heard Tertullus knew that his flattering words were untrue, but their desire to secure the condemnation of Paul was stronger than their love of truth. AA 419.2

In his speech, Tertullus charged Paul with crimes which, if proved, would have resulted in his conviction for high treason against the government. “We have found this man a pestilent fellow,” declared the orator, “and a mover of sedition among all the Jews throughout the world, and a ringleader of the sect of the Nazarenes: who also hath gone about to profane the temple.” Tertullus then stated that Lysias, the commandant of the garrison at Jerusalem, had violently taken Paul from the Jews when they were about to judge him by their ecclesiastical law, and had thus forced them to bring the matter before Felix. These statements were made with the design of inducing the procurator to deliver Paul over to the Jewish court. All the charges were vehemently supported by the Jews present, who made no effort to conceal their hatred of the prisoner. AA 420.1

Felix had sufficient penetration to read the disposition and character of Paul's accusers. He knew from what motive they had flattered him, and he saw also that they had failed to substantiate their charges against Paul. Turning to the accused, he beckoned to him to answer for himself. Paul wasted no words in compliments, but simply stated that he could the more cheerfully defend himself before Felix, since the latter had been so long a procurator, and therefore had so good an understanding of the laws and customs of the Jews. Referring to the charges brought against him, he plainly showed that not one of them was true. He declared that he had caused no disturbance in any part of Jerusalem, nor had he profaned the sanctuary. “They neither found me in the temple disputing with any man,” he said, “neither raising up the people, neither in the synagogues, nor in the city: neither can they prove the things whereof they now accuse me.” AA 420.2

While confessing that “after the way which they call heresy” he had worshiped the God of his fathers, he asserted that he had always believed “all things which are written in the law and in the prophets;” and that in harmony with the plain teaching of the Scriptures, he held the faith of the resurrection of the dead. And he further declared that the ruling purpose of his life was to “have always a conscience void of offense toward God, and toward men.” AA 421.1

In a candid, straightforward manner he stated the object of his visit to Jerusalem, and the circumstances of his arrest and trial: “Now after many years I came to bring alms to my nation, and offerings. Whereupon certain Jews from Asia found me purified in the temple, neither with multitude, nor with tumult. Who ought to have been here before thee, and object, if they had aught against me. Or else let these same here say, if they have found any evil doing in me, while I stood before the council, except it be for this one voice, that I cried standing among them, Touching the resurrection of the dead I am called in question by you this day.” AA 421.2

The apostle spoke with earnestness and evident sincerity, and his words carried with them a weight of conviction. Claudius Lysias, in his letter to Felix, had borne a similar testimony in regard to Paul's conduct. Moreover, Felix himself had a better knowledge of the Jewish religion than many supposed. Paul's plain statement of the facts in the case enabled Felix to understand still more clearly the motives by which the Jews were governed in attempting to convict the apostle of sedition and treasonable conduct. The governor would not gratify them by unjustly condemning a Roman citizen, neither would he give him up to them to be put to death without a fair trial. Yet Felix knew no higher motive than self-interest, and he was controlled by love of praise and a desire for promotion. Fear of offending the Jews held him back from doing full justice to a man whom he knew to be innocent. He therefore decided to suspend the trial until Lysias should be present, saying, “When Lysias the chief captain shall come down, I will know the uttermost of your matter.” AA 421.3

The apostle remained a prisoner, but Felix commanded the centurion who had been appointed to keep Paul, “to let him have liberty,” and to “forbid none of his acquaintance to minister or come unto him.” AA 422.1

It was not long after this that Felix and his wife, Drusilla, sent for Paul in order that in a private interview they might hear from him “concerning the faith in Christ.” They were willing and even eager to listen to these new truths—truths which they might never hear again and which, if rejected, would prove a swift witness against them in the day of God. AA 422.2

Paul regarded this as a God-given opportunity, and faithfully he improved it. He knew that he stood in the presence of one who had power to put him to death or to set him free; yet he did not address Felix and Drusilla with praise or flattery. He knew that his words would be to them a savor of life or of death, and, forgetting all selfish considerations, he sought to arouse them to a sense of their peril. AA 422.3

The apostle realized that the gospel had a claim upon whoever might listen to his words; that one day they would stand either among the pure and holy around the great white throne, or with those to whom Christ would say, “Depart from Me, ye that work iniquity.” Matthew 7:23. He knew that he must meet every one of his hearers before the tribunal of heaven and must there render an account, not only for all that he had said and done, but for the motive and spirit of his words and deeds. AA 423.1

So violent and cruel had been the course of Felix that few had ever before dared even to intimate to him that his character and conduct were not faultless. But Paul had no fear of man. He plainly declared his faith in Christ, and the reasons for that faith, and was thus led to speak particularly of those virtues essential to Christian character, but of which the haughty pair before him were so strikingly destitute. AA 423.2

He held up before Felix and Drusilla the character of God—His righteousness, justice, and equity, and the nature of His law. He clearly showed that it is man's duty to live a life of sobriety and temperance, keeping the passions under the control of reason, in conformity to God's law, and preserving the physical and mental powers in a healthy condition. He declared that there would surely come a day of judgment when all would be rewarded according to the deeds done in the body, and when it would be plainly revealed that wealth, position, or titles are powerless to gain for man the favor of God or to deliver him from the results of sin. He showed that this life is man's time of preparation for the future life. Should he neglect present privileges and opportunities he would suffer an eternal loss; no new probation would be given him. AA 423.3

Paul dwelt especially upon the far-reaching claims of God's law. He showed how it extends to the deep secrets of man's moral nature and throws a flood of light upon that which has been concealed from the sight and knowledge of men. What the hands may do or the tongue may utter—what the outer life reveals—but imperfectly shows man's moral character. The law searches his thoughts, motives, and purposes. The dark passions that lie hidden from the sight of men, the jealousy, hatred, lust, and ambition, the evil deeds meditated upon in the dark recesses of the soul, yet never executed for want of opportunity—all these God's law condemns. AA 424.1

Paul endeavored to direct the minds of his hearers to the one great Sacrifice for sin. He pointed to the sacrifices that were shadows of good things to come, and then presented Christ as the antitype of all those ceremonies—the object to which they pointed as the only source of life and hope for fallen man. Holy men of old were saved by faith in the blood of Christ. As they saw the dying agonies of the sacrificial victims they looked across the gulf of ages to the Lamb of God that was to take away the sin of the world. AA 424.2

God justly claims the love and obedience of all His creatures. He has given them in His law a perfect standard of right. But many forget their Maker and choose to follow their own way in opposition to His will. They return enmity for love that is as high as heaven and as broad as the universe. God cannot lower the requirements of His law to meet the standard of wicked men; neither can man in his own power meet the demands of the law. Only by faith in Christ can the sinner be cleansed from guilt and be enabled to render obedience to the law of his Maker. AA 425.1

Thus Paul, the prisoner, urged the claims of the divine law upon Jew and Gentile, and presented Jesus, the despised Nazarene, as the Son of God, the world's Redeemer. AA 425.2

The Jewish princess well understood the sacred character of that law which she had so shamelessly transgressed, but her prejudice against the Man of Calvary steeled her heart against the word of life. But Felix had never before listened to the truth, and as the Spirit of God sent conviction to his soul, he became deeply agitated. Conscience, now aroused, made her voice heard, and Felix felt that Paul's words were true. Memory went back over the guilty past. With terrible distinctness there came up before him the secrets of his early life of profligacy and bloodshed, and the black record of his later years. He saw himself licentious, cruel, rapacious. Never before had the truth been thus brought home to his heart. Never before had his soul been so filled with terror. The thought that all the secrets of his career of crime were open before the eye of God, and that he must be judged according to his deeds, caused him to tremble with dread. AA 425.3

But instead of permitting his convictions to lead him to repentance, he sought to dismiss these unwelcome reflections. The interview with Paul was cut short. “Go thy way for this time,” he said; “when I have a convenient season, I will call for thee.” AA 426.1

How wide the contrast between the course of Felix and that of the jailer of Philippi! The servants of the Lord were brought in bonds to the jailer, as was Paul to Felix. The evidence they gave of being sustained by a divine power, their rejoicing under suffering and disgrace, their fearlessness when the earth was reeling with the earthquake shock, and their spirit of Christlike forgiveness, sent conviction to the jailer's heart, and with trembling he confessed his sins and found pardon. Felix trembled, but he did not repent. The jailer joyfully welcomed the Spirit of God to his heart and to his home; Felix bade the divine Messenger depart. The one chose to become a child of God and an heir of heaven; the other cast his lot with the workers of iniquity. AA 426.2

For two years no further action was taken against Paul, yet he remained a prisoner. Felix visited him several times and listened attentively to his words. But the real motive for this apparent friendliness was a desire for gain, and he intimated that by the payment of a large sum of money Paul might secure his release. The apostle, however, was of too noble a nature to free himself by a bribe. He was not guilty of any crime, and he would not stoop to commit a wrong in order to gain freedom. Furthermore, he was himself too poor to pay such a ransom, had he been disposed to do so, and he would not, in his own behalf, appeal to the sympathy and generosity of his converts. He also felt that he was in the hands of God, and he would not interfere with the divine purposes respecting himself. AA 426.3

Felix was finally summoned to Rome because of gross wrongs committed against the Jews. Before leaving Caesarea in answer to this summons, he thought to “show the Jews a pleasure” by allowing Paul to remain in prison. But Felix was not successful in his attempt to regain the confidence of the Jews. He was removed from office in disgrace, and Porcius Festus was appointed to succeed him, with headquarters at Caesarea. AA 427.1

A ray of light from heaven had been permitted to shine upon Felix, when Paul reasoned with him concerning righteousness, temperance, and a judgment to come. That was his heaven-sent opportunity to see and to forsake his sins. But he said to the messenger of God, “Go thy way for this time; when I have a convenient season, I will call for thee.” He had slighted his last offer of mercy. Never was he to receive another call from God. AA 427.2

Capitolul 39 — Procesul de la Cezarea

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 24.

La cinci zile după sosirea lui Pavel la Cezarea, învinuitorii lui au venit din Ierusalim, însoțiți de Tertul, un orator pe care l-au angajat ca avocat al lor. Cazului i s-a acordat un statut de urgență. Pavel a fost adus înaintea celor adunați “și Tertul a început să-l pârască”. Socotind că lingușirea ar avea mai multă influență asupra guvernatorului roman decât simpla expunere a adevărului și dreptății, vicleanul orator și-a început vorbirea prin a lăuda pe Felix: “Prea alesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm de o pace mare; și neamul acesta a căpătat îmbunătățiri sănătoase prin îngrijirile tale. Lucrul acesta îl mărturisim cu toată mulțumirea, în toată vremea și în tot locul.” FA 419.1

Prin aceasta, Tertul dezvăluia falsitatea sa în toată goliciunea ei; căci caracterul lui Felix era josnic și de disprețuit. Despre el se spunea că “în ce privește practicarea oricărui desfrâu și a cruzimii, el dădea pe față puterea unui rege și caracterul unui sclav” (Tacit, Istoria, cap. 5, 9). Cei care l-au auzit pe Tertul și-au dat seama că aceste cuvinte lingușitoare ale sale nu erau adevărate, dar dorința lor de a dobândi osândirea lui Pavel era mai puternică decât dragostea lor pentru adevăr. FA 419.2

În vorbirea sa, Tertul l-a învinuit pe Pavel de crime care, dacă ar fi fost dovedite, ar fi dus la osândirea lui pentru înaltă trădare față de cârmuire. “Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă”, declară vorbitorul, “că pune la cale răzvrătiri printre toți Iudeii de pe tot pământul, este mai marele partidei Nazarinenilor și a cercat să spurce chiar și templul”. După aceea, Tertul a spus că Lisias, comandantul garnizoanei din Ierusalim, smulsese cu forța pe Pavel dintre iudei atunci când ei voiau să-l judece după legea lor eclesiastică și astfel îi silise să aducă problema înaintea lui Felix. Aceste afirmații erau făcute cu planul de a face pe procurator să-l predea pe Pavel tribunalului iudaic. Toate învinuirile erau susținute cu strigăte puternice de către iudeii ce erau de față și care nu făceau nici o sforțare să-și ascundă ura față de întemnițat. FA 420.1

Felix avea destul spirit de pătrundere pentru a citi starea și caracterul învinuitorilor lui Pavel. El știa din ce pricină îl lingușeau ei și a văzut, de asemenea, că ei nu au probat îndeajuns învinuirile lor față de Pavel. Întorcându-se către învinuit, Felix i-a făcut semn să vorbească în apărarea sa. Pavel nu a risipit cuvinte măgulitoare, ci, în mod simplu, a arătat că se poate apăra cu multă încredere înaintea lui Felix, deoarece acesta era de lungă vreme procurator și, prin urmare, avea o bună cunoștință a legilor și obiceiurilor iudeilor. Referindu-se la învinuirile aduse împotriva lui, el a arătat foarte limpede că nici una dintre ele nu era adevărată. El declară că nu pricinuise tulburare în nici o parte a Ierusalimului și nici nu spurcase sanctuarul. “Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate, stând de vorbă cu cineva sau făcând răscoală de norod. Așa că n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acum”. FA 420.2

Mărturisind că el se închină Dumnezeului părinților săi, “după calea pe care ei o numesc partidă”, Pavel afirmă că totdeauna crezuse “tot ce este scris în Lege și în Prooroci” și că, potrivit cu învățătura lămurită a Scripturilor, el susține credința în învierea morților. Și mai declară că ținta călăuzitoare a vieții sale era să aibă “totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor”. FA 421.1

Într-un chip curat și sincer, el a înfățișat obiectul vizitei sale la Ierusalim, cum și împrejurările arestării și judecării lui: “După mai mulți ani, am venit să aduc milostenii neamului meu și să aduc daruri la Templu. Tocmai atunci niște Iudei din Asia m-au găsit curățit în Templu, nu cu gloată, nici cu zarvă. Ei înșiși ar trebui să se înfățișeze înaintea ta și să pârască, dacă au ceva împotriva mea. Sau să spună: aceștia singuri de ce nelegiuire m-au găsit vinovat, când am stat înaintea Soborului, afară numai doar de strigătul acesta, pe care l-am scos în mijlocul lor: ‘Pentru învierea din morți sunt dat eu în judecată astăzi înaintea voastră’”. FA 421.2

Apostolul a vorbit cu căldură și vădită sinceritate, iar cuvintele lui aveau putere de convingere. Claudius Lisias, în scrisoarea lui către Felix, dăduse o mărturie asemănătoare cu privire la purtarea lui Pavel. Mai mult chiar, însuși Felix avea o mai bună cunoaștere a religiei iudaice decât își închipuiau mulți. Prezentarea lămurită a faptelor în acest caz l-a făcut pe Felix în stare să înțeleagă și mai limpede motivele de care erau stăpâniți iudeii în încercarea lor de a învinui pe apostol de o purtare răzvrătită și de trădare. Guvernatorul nu voia să le dea satisfacție printr-o osândire nedreaptă a unui cetățean roman și nici nu voia să li-l dea în mână spre a fi omorât, fără o cuvenită și dreaptă judecată. Totuși, Felix nu cunoștea nici un motiv mai mare decât interesul personal și era stăpânit de plăcerea de a fi lăudat, cum și de dorința de a promova, de a ajunge mai sus. Teama de a nu-i supăra pe iudei l-a reținut de la a face deplină dreptate unui om pe care-l știa că este nevinovat. De aceea, el a hotărât să suspende judecata până ce va avea să fie de față Lisias, zicând: “Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul Lisias”. FA 421.3

Apostolul a rămas întemnițat, însă Felix a poruncit sutașului în a cărui pază fusese dat Pavel “să-l lase puțin mai slobod și să nu oprească pe nimeni din ai lui să-i slujească sau să vină la el”. FA 422.1

Nu multă vreme după aceea, Felix și soția lui, Drusila, au trimis să-l aducă pe Pavel, pentru ca, într-o convorbire particulară, să afle de la el “despre credința în Hristos Isus”. Ei erau doritori, ba chiar râvnitori să audă aceste noi adevăruri — adevăruri pe care poate că ei nu le auziseră nicioadată mai înainte și care, dacă ar fi fost lepădate, aveau să fie o categorică mărturie împotriva lor în ziua lui Dumnezeu. FA 422.2

Pavel a socotit aceasta ca o ocazie dată de Dumnezeu și a folosit-o în mod credincios. El știa că stă înaintea unuia care avea putere să-l dea la moarte sau să-l lase în libertate; cu toate acestea, nu s-a adresat lui Felix și Drusilei prin cuvinte de laudă sau lingușire. El știa că cuvintele sale aveau să fie pentru ei un miros spre viață sau spre moarte și, uitând orice interes personal, a căutat să-i trezească până acolo, încât să-și dea seama de primejdia lor. FA 422.3

Apostolul a înțeles faptul că Evanghelia cere din partea acelora care aud cuvintele sale ca într-o zi ei să stea fie printre cei curați și sfinți din jurul marelui tron alb, fie împreună cu aceia cărora Hristos le va zice: “Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege”. (Matei 7, 23.) Pavel știa că va trebui să întâlnească înaintea tribunalului ceresc pe fiecare dintre ascultătorii săi și că acolo trebuia să dea socoteală nu numai pentru tot ce spusese sau făcuse el, ci și pentru motivul și spiritul cuvintelor sau faptelor sale. FA 423.1

Purtarea lui Felix fusese atât de violentă și de crudă, încât puțini înaintea lui îndrăzniseră vreodată chiar numai să facă aluzie la faptul că purtarea și caracterul lui nu erau fără defecte. Însă lui Pavel nu-i era teamă de oameni. În mod deschis, el și-a mărturisit credința în Hristos, cum și motivele acestei credințe, în felul acesta ajungând să vorbească în mod deosebit despre virtuțile absolut trebuincioase caracterului creștin, dar de care distinsa pereche din fața sa era așa de izbitor lipsită. FA 423.2

El a prezentat înaintea lui Felix și a Drusilei caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea Sa, adevărul și dreptatea Sa, cum și natura Legii Sale. El a arătat în mod clar că omul are datoria să trăiască o viață demnă și cumpătată, ținându-și pasiunile sub controlul rațiunii, în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păstrând puterile corporale și mintale în condiții de sănătate. El a declarat că, în mod sigur, va veni o zi de judecată, când toți vor fi răsplătiți potrivit faptelor făcute în trup și când se va face în mod lămurit cunoscut că bogăția, poziția socială sau titlurile sunt fără de putere de a câștiga pentru om favoarea lui Dumnezeu sau să-l scape de urmările păcatului. El a arătat că viața aceasta este timpul dat omului pentru pregătirea pentru viața viitoare. Dacă el va neglija privilegiile și ocaziile prezente, va avea de suferit o pierdere veșnică; nu i se va mai oferi un alt timp de probă. FA 423.3

Pavel a stăruit în mod deosebit asupra mult cuprinzătoarelor cerințe ale Legii lui Dumnezeu. El a arătat că ea se întinde până la cele mai adânci taine ale naturii morale a omului și a aruncat un potop de lumină asupra a ceea ce fusese ascuns de vederea și cunoașterea oamenilor. Ceea ce mâinile pot face sau limba poate rosti — ceea ce dă pe față viața exterioară — descoperă în mod nedesăvârșit caracterul moral al omului. Legea cercetează gândurile, motivele și intențiile. Patimile întunecoase care zac ascunse de ochiul omului, gelozia, ura, plăcerile desfrânate și ambiția, faptele rele, plămădite în cotloanele întunecoase ale sufletului, dar neaduse niciodată la îndeplinire din lipsa ocaziei — toate acestea sunt osândite de Legea lui Dumnezeu. FA 424.1

Pavel s-a străduit să îndrepte mintea ascultătorilor săi către unica și marea jertfă pentru păcat. El a arătat sacrificiile care erau umbra bunurilor lucruri viitoare ce aveau să vină și apoi L-a înfățișat pe Hristos ca antitipul tuturor acestor ceremonii — ținte spre care arătau ele ca singurul izvor de viață și nădejde pentru omul căzut. Sfinții bărbați din vechime erau mântuiți prin credința în sângele lui Hristos. Văzând agoniile victimelor aduse ca jertfe, ei priveau dincolo de prăpastia veacurilor, spre Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii. FA 424.2

Dumnezeu pretinde, pe drept, iubire și ascultare din partea tuturor creaturilor Sale. Prin Legea Sa, El le-a dat o desăvârșită măsură a dreptății. Însă mulți Îl uită pe Făcătorul lor și aleg să-și urmeze propriile lor căi împotriva voii Sale. Ei răspund cu vrăjmășie iubirii care este înaltă cât cerul și întinsă cât universul. Dumnezeu nu poate face rabat de la cerințele Legii Sale pentru a ajunge la măsura oamenilor nelegiuiți; dar nici omul nu poate, prin propria sa putere, să împlinească cerințele Legii. Numai prin credința în Hristos păcătosul poate să fie curățit de vinovăție și adus în stare să asculte de Legea Creatorului său. FA 425.1

Astfel, întemnițatul a înfățișat cu stăruință cerințele Legii divine atât față de iudei, cât și față de Neamuri, prezentându-L pe Isus, Nazarineanul disprețuit, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. FA 425.2

Prințesa iudaică a înțeles foarte bine caracterul sfânt al acelei Legi pe care o călca în picioare cu o așa nerușinare; însă prejudecata ei față de Omul de la Golgota i-a împietrit inima față de cuvântul vieții. Felix nu auzise niciodată mai înainte despre adevăr; și, când Duhul lui Dumnezeu a făcut să pătrundă convingerea în sufletul său, în el s-a produs o adâncă frământare. Conștiința, acum trezită, făcea să i se audă glasul, și Felix și-a dat seama că cuvintele lui Pavel erau adevărate. Mintea l-a dus înapoi, la trecutul lui vinovat. Cu o înfricoșată claritate i-au apărut în față tainele vieții sale de mai înainte, pline de nelegiuire și vărsare de sânge, cum și raportul întunecos al ultimilor săi ani. El s-a văzut pe sine destrăbălat, crud și hrăpăreț. Niciodată adevărul nu a ajuns într-un așa chip la inima sa. Niciodată mai înainte sufletul său nu fusese cuprins de o așa groază. Gândul că toate tainele vieții sale de crime erau dezvăluite înaintea ochiului lui Dumnezeu și că urma să fie judecat potrivit faptelor sale l-a făcut să se cutremure de spaimă. FA 425.3

Dar, în loc să îngăduie convingerilor sale să-l ducă la pocăință, el a căutat să risipească aceste cugete neplăcute. Convorbirea cu Pavel a fost curmată brusc. “De astă dată, du-te, a zis el; când voi mai avea prilej, te voi chema”. FA 426.1

Cât de mare este deosebirea dintre atitudinea lui Felix și cea a temnicerului din Filipi! Servii Domnului au fost aduși legați în lanțuri înaintea temnicerului, așa cum fusese adus și Pavel la Felix. Dovada pe care au dat-o, cum că ei erau sprijiniți de o putere divină, bucuria lor în timp de suferință și înjosire, neînfricarea lor atunci când pământul s-a clătinat din pricina cutremurului de pământ, cum și spiritul lor de iertare creștină au adus convingere în inima temnicerului, care, tremurând, și-a mărturisit păcatele și a găsit iertare. Și Felix a tremurat, însă nu s-a pocăit. Temnicerul a primit cu bucurie Duhul lui Dumnezeu în inima și în casa sa; Felix a poruncit Solului divin să se depărteze. Unul a ales să devină copil al lui Dumnezeu și moștenitor al cerului; celălalt și-a aruncat sorțul împreună cu cei ce săvârșesc nelegiuirea. FA 426.2

Timp de doi ani nu s-a luat nici o altă măsură față de Pavel, totuși el a rămas mai departe întemnițat. Felix l-a vizitat în repetate rânduri și asculta cu atenție cuvintele sale. Însă adevăratul motiv pentru aparenta sa prietenie era dorința după câștig și el a lăsat să se înțeleagă că, prin plătirea unei mari sume de bani, Pavel putea să-și dobândească libertatea. Însă apostolul avea o fire prea nobilă pentru a se libera prin mituire. El nu era vinovat de nici o crimă și nu avea să se înjosească, săvârșind un rău spre a dobândi libertatea. Mai mult chiar, el era prea sărac pentru a putea plăti o asemenea răscumpărare, chiar dacă ar fi fost gata să facă aceasta, și nici nu voia ca, pentru sine, să apeleze la bunăvoința și generozitatea convertiților săi. De asemenea, el și-a dat seama că era în mâinile lui Dumnezeu și nu voia să se amestece în planurile divine față de sine. FA 426.3

În cele din urmă, Felix a fost chemat la Roma spre a da socoteală de faptele josnice pe care le săvârșise față de iudei. Înainte de a părăsi Cezarea ca răspuns la porunca primită, el s-a gândit “să facă pe placul iudeilor”, lăsându-l pe Pavel în temniță. Felix însă n-a avut succes în încercarea sa de a recâștiga încrederea iudeilor. El a fost destituit din slujbă în mod rușinos și Porcius Festus a fost numit ca urmaș al lui, având reședința la Cezarea. FA 427.1

O rază de lumină din cer a strălucit asupra lui Felix atunci când Pavel a discutat cu el cu privire la neprihănire, cumpătare și judecata viitoare. Aceasta fusese ocazia trimisă din cer spre a-și recunoaște și părăsi păcatele. Dar el a spus solului lui Dumnezeu: “De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema”. El disprețuise ultima ofertă a harului ce i se făcuse. Niciodată el nu avea să mai primească o altă chemare din partea lui Dumnezeu. FA 427.2