The Acts of the Apostles

Capitolul 38 — Pavel ca întemnițat

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 21, 17-40; 22; 23, 1-35.

Când am ajuns la Ierusalim, frații ne-au primit cu bucurie. A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov și toți prezbiterii s-au adunat acolo. FA 399.1

Cu ocazia aceasta, Pavel și tovarășii lui au predat în mâinile bătrânilor lucrării din Ierusalim darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru sprijinirea săracilor din rândul fraților iudei. Strângerea acestor daruri i-a costat pe apostol și pe conlucrătorii săi mult timp, frământare și muncă neobosită. Suma, care a întrecut cu mult așteptările prezbiterilor din Ierusalim, reprezenta multe sacrificii și chiar restrângeri severe din partea credincioșilor dintre Neamuri. FA 399.2

Aceste daruri de bunăvoie erau o dovadă a credincioșiei convertiților dintre Neamuri față de organizația lucrării lui Dumnezeu din lumea întreagă și ele ar fi trebuit să fie primite de toți cu o profundă recunoștință; totuși, Pavel și conlucrătorii lui au constatat că până și printre aceia în fața cărora stăteau acum erau unii care nu puteau să aprecieze spiritul de iubire frățească ce determinase aducerea acestor daruri. FA 399.3

În primii ani ai lucrării Evangheliei printre Neamuri, unii dintre frații de vază din Ierusalim, agățându-se de prejudecățile lor de dinainte și de felul lor de gândire de atunci, nu au conlucrat din toată inima cu Pavel și conlucrătorii lui. În grija lor de a păstra câteva forme și ceremonii neînsemnate, ei au pierdut din vedere binecuvântările care ar fi venit asupra lor și asupra lucrării pe care o iubeau, printr-un efort de a uni laolaltă toate părțile lucrării Domnului. Deși doritori să ocrotească cât mai bine interesele bisericii creștine, ei au dat greș în a ține pasul cu providența clarvăzătoare a lui Dumnezeu și, în înțelepciunea lor omenească, au încercat să arunce asupra lucrătorilor multe îngrădiri care nu erau necesare. Astfel, s-a ridicat un grup de bărbați care nu cunoșteau personal împrejurările schimbătoare și nevoile deosebite întâlnite de lucrători în câmpurile îndepărtate, totuși care stăruiau că ei au autoritatea să-i îndrume pe frații lor din aceste câmpuri, ca să urmeze anumite metode specifice de lucru. Ei considerau că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuia dusă înainte, potrivit cu părerile lor. FA 400.1

Trecuseră mulți ani de când frații din Ierusalim, împreună cu reprezentanții din alte biserici de frunte, au dat o atenție deosebită problemelor dificile care se ridicaseră cu privire la metodele urmate de cei care lucrau printre Neamuri. Ca urmare a acestei sfătuiri, frații se uniseră în a da bisericilor recomandări clare cu privire la anumite rituri și obiceiuri, inclusiv circumciziunea. La această mare consfătuire, frații s-au unit, de asemenea, în a-i recomanda bisericilor creștine pe Barnaba și pe Pavel ca lucrători demni de toată încrederea. FA 400.2

Printre cei de față la această adunare erau unii care criticaseră cu asprime metodele de lucru folosite de apostoli, asupra cărora apăsa sarcina principală de a duce Evanghelia la Neamuri. Însă, în timpul consfătuirii, vederile lor cu privire la planul lui Dumnezeu s-au lărgit și ei s-au unit împreună cu frații lor în a lua hotărâri înțelepte care au făcut cu putință unirea întregului corp al credincioșilor. FA 401.1

Mai târziu însă, când a devenit clar faptul că convertiții dintre Neamuri se înmulțeau repede, au fost câțiva dintre frații mai cu vază din Ierusalim care au început să nutrească din nou prejudecățile lor de mai înainte împotriva metodelor lui Pavel și ale conlucrătorilor lui. Aceste prejudecăți se întăreau cu trecerea anilor, până ce unii dintre frații conducători au hotărât că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuie făcută de aici încolo potrivit cu propriile lor idei. Dacă Pavel era gata să-și adapteze metodele potrivit anumitor rânduieli pe care ei le susțineau, atunci ei aveau să-l recunoască și să-i sprijinească lucrarea; altfel, ei nu mai aveau să privească cu plăcere lucrarea lui și nici să-i mai acorde sprijinul lor. FA 401.2

Bărbații aceștia pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu este Învățătorul poporului Său; că fiecare lucrător al cauzei Sale trebuie să dobândească o experiență personală în a urma Conducătorului divin, fără a privi la om pentru o îndrumare directă; că lucrătorii Săi trebuie să fie modelați și formați nu după ideile omului, ci după Modelul divin. FA 401.3

În lucrarea sa, apostolul Pavel îi învățase pe oameni “nu după vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci dintr-o dovadă dată de Duhul și de putere”. Adevărurile vestite de el îi fuseseră descoperite prin Duhul Sfânt; “căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot așa: nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu.... Și vorbim despre el”, afirmă Pavel, “nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt, întrebuințând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovnicești”. (1 Corinteni 2, 4.10-13.) FA 402.1

În tot timpul lucrării sale, Pavel s-a bazat pe Dumnezeu pentru o îndrumare directă. În același timp, fusese foarte atent ca să lucreze în armonie cu hotărârile consiliului general de la Ierusalim; și, ca urmare, “bisericile se întăreau în credință și sporeau la număr din zi în zi”. (Faptele Apostolilor 16, 5.) Și acum, cu toată lipsa de simpatie arătată lui de unii, el s-a simțit cu conștiința împăcată pentru că își făcuse datoria încurajând în convertiții lui un spirit de sinceră credincioșie, generozitate și iubire frățească, așa cum s-a dovedit cu această ocazie prin darurile îmbelșugate pe care el putea să le pună înaintea prezbiterilor iudei. FA 402.2

După ce le-a prezentat darurile, Pavel “le-a istorisit cu deamănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui”. Această istorisire a faptelor a adus în inimile tuturor, chiar și a acelora care se îndoiseră, convingerea că binecuvântarea cerului însoțise lucrările sale. “Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu”. Ei au înțeles că metodele de lucru folosite de apostol purtau pecetea cerului. Darurile bogate ce stăteau înaintea lor adăugau o greutate mărturiei apostolului cu privire la credincioșia noilor biserici întemeiate printre Neamuri. Aceia care, fiind socotiți printre cei care aveau în sarcină lucrarea din Ierusalim, ceruseră să fie adoptate anumite măsuri arbitrare de control au văzut lucrarea lui Pavel într-o lumină nouă și au fost convinși că atitudinea lor fusese rea, că fuseseră ținuți în sclavie de obiceiurile și tradițiile iudaice și că lucrarea Evangheliei fusese mult împiedicată prin lipsa lor de a recunoaște că zidul de despărțire dintre iudei și Neamuri fusese surpat prin moartea Domnului Hristos. FA 402.3

Aceasta era ocazia de aur pentru ca toți frații conducători să mărturisească sincer și deschis că Dumnezeu lucrase prin Pavel și că uneori ei greșiseră îngăduind ca veștile aduse de vrăjmași să le trezească gelozia și prejudecata. Dar, în loc să se unească într-un efort de a face dreptate unuia care fusese jignit, i-au dat un sfat care arăta că ei încă nutreau simțământul că Pavel trebuie în mare măsură socotit ca răspunzător pentru prejudecata existentă. Ei nu au stat în chip nobil în apărarea lui, căutând să arate celor nemulțumiți în ce consta rătăcirea lor, ci au căutat să ajungă la un compromis, sfătuindu-l să urmeze o cale ce, după părerea lor, avea să îndepărteze orice motiv pentru o greșită înțelegere. FA 403.1

“Vezi, frate”, au spus ei ca răspuns la mărturia sa, “câte mii de Iudei au crezut, și toți sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveți pe toți Iudeii care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-și taie copiii împrejur și să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreșit mulțimea are să se adune căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ți vom spune noi. Avem aici patru bărbați care au făcut o juruință. Ia-i cu tine, curățește-te împreună cu ei și cheltuiește tu pentru ei, ca să-și radă capul. Și astfel vor cunoaște toți că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că și tu umbli întocmai după rânduială și păzești Legea. Cu privire la Neamurile care au crezut, noi am hotărât și le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate și de desfrânare”. FA 403.2

Frații sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu privire la el. Ei l-au asigurat că hotărârea consiliului, ținut mai înainte cu privire la convertiții dintre Neamuri și la legea ceremonială, era încă considerată ca fiind bună. Însă sfatul dat acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul lui Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul lașității. Conducătorii bisericii din Ierusalim știau că, prin lipsa de conformare față de legea ceremonială, creștinii aveau să-și atragă asupră-le ura Iudeilor, și să se expună astfel prigoanei. Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbați care să-i urmărească pe apostoli, îndeosebi pe Pavel, și pe orice cale cu putință să se opună lucrării lui. Dacă creștinii ar fi fost învinuiți înaintea Sinedriului ca niște călcători ai legii, atunci ar fi urmat să sufere o grabnică și aspră pedeapsă ca apostaziați de la credința iudaică. FA 404.1

Mulți dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau încă un simțământ de considerație față de legea ceremonială și erau prea grabnici a face concesii neînțelepte, nădăjduind ca astfel să câștige încrederea conaționalilor lor, să le îndepărteze prejudecățile și să-i câștige la credința în Hristos, ca Răscumpărător al lumii. Pavel a înțeles că, atâta vreme cât mulți dintre membrii cu vază ai bisericii din Ierusalim aveau să continue a nutri o prejudecată împotriva lui, ei aveau să lucreze continuu în vederea nimicirii influenței lui. Simțea că, dacă printr-o concesie chibzuită i-ar fi putut câștiga pentru adevăr, atunci ar fi înlăturat o mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă el nu era autorizat de Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei. FA 405.1

Când ne gândim la marea dorință a lui Pavel de a fi în bună înțelegere cu frații săi, dragostea sa gingașă față de cel slab în credință, respectul lui față de apostolii care fuseseră cu Hristos, și față de Iacov, fratele Domnului, și la ținta lui de a se face totul pentru toți, atât cât putea, fără a sacrifica principiul — când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător faptul că el a fost constrâns să se abată de la umblarea lui hotărâtă și neclintită pe care o urmase până aici. Dar, în loc de a-și împlini scopul dorit, străduințele lui pentru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să zorească criza, grăbind suferințele sale ce au fost profetizate, având ca rezultat despărțirea de frații săi, lipsind biserica de unul din cei mai puternici stâlpi ai ei și întristând inimile credincioșilor de pretutindeni. FA 405.2

În ziua următoare, Pavel a început să aducă la îndeplinire sfatul prezbiterilor. Cei patru bărbați care se găseau sub votul Nazireat (Numeri 6), al cărui termen aproape trecuse, au fost luați de Pavel și duși în templu “ca să vestească sfârșitul zilelor curățirii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei”. Pentru curățire, trebuia să fie aduse și anumite jertfe costisitoare. FA 406.1

Cei care l-au sfătuit pe Pavel să facă pasul acesta nu au gândit îndeajuns asupra primejdiei la care avea să fie el expus în felul acesta. În vremea aceea, Ierusalimul era plin cu închinători din multe țări. Când, ca împlinire a însărcinării date lui de Dumnezeu, Pavel dusese Evanghelia la Neamuri, el vizitase multe din cele mai mari cetăți ale lumii și era bine cunoscut de mii de oameni, care veniseră la Ierusalim, din diferite locuri străine, ca să ia parte la sărbătoare. Printre aceștia erau oameni ale căror inimi erau pline cu cea mai aprigă ură împotriva lui Pavel; și ca el să intre în templu într-o ocazie publică însemna să-și pună viața în primejdie. Câteva zile, el a intrat și a ieșit printre închinători, oarecum neobservat; dar, înainte de terminarea timpului hotărât, pe când vorbea cu un preot cu privire la jertfele ce urmau să fie aduse, el a fost recunoscut de unii dintre iudeii din Asia. FA 406.2

Cu o furie demonică, ei s-au năpustit asupra lui, strigând: “Bărbați israeliți, dați ajutor! Iată omul care propovăduiește pretutindeni și în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii și împotriva locașului acestuia”. Și, în timp ce oamenii răspundeau chemării după ajutor, o altă învinuire i-a fost adusă — “ba încă a vârât și pe niște Greci în Templu, și a spurcat acest locaș sfânt”. FA 406.3

După legea iudaică, era o crimă osândită cu moartea ca un necircumcis să intre în curțile dinăuntru ale clădirii sfinte. Pavel fusese văzut în cetate în tovărășia lui Trofim, un efesean, și a fost făcută legătura că l-ar fi adus în templu. Dar el nu făcuse lucrul acesta; și, el însuși fiind iudeu, fapta sa de a intra în templu nu însemna o călcare a legii. Însă, deși învinuirea era cu totul neadevărată, ea a slujit totuși să stârnească prejudecata mulțimii. Strigătul fiind luat și purtat prin curțile templului, mulțimile adunate acolo au fost cuprinse de o furie sălbatică. În curând, vestea s-a răspândit în tot Ierusalimul, și “toată cetatea s-a pus în mișcare și s-a strâns norodul din toate părțile”. FA 407.1

Faptul că un apostaziat din Israel a cutezat să pângărească templul, chiar în vremea când mii de oameni veniseră acolo din toate părțile lumii, să se închine, a stârnit cele mai fioroase porniri ale gloatei. “Au pus mâna pe Pavel și l-au scos afară din templu, ale cărui uși au fost încuiate îndată”. FA 407.2

“Pe când cercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat”. Claudius Lisias cunoștea destul de bine elementele răzvrătite cu care avea de-a face și “a luat îndată ostași și sutași și a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan și pe ostași, au încetat să mai bată pe Pavel”. Necunoscând pricina zarvei, însă văzând că furia mulțimii era îndreptată împotriva apostolului, căpitanul roman a tras concluzia că Pavel trebuie să fie acel egiptean răzvrătit despre care auzise el, și care nu putuse încă fi prins. De aceea “a pus mâna pe el, și a poruncit să-l lege cu două lanțuri. Apoi, a întrebat cine este și ce a făcut”. Deodată, multe glasuri s-au ridicat în învinuiri puternice și pline de mânie; “unii strigau într-un fel, alții într-alt fel prin mulțime; fiindcă nu putea deci să înțeleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în cetățuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostași, din pricina îmbulzelii norodului întărâtat; căci mulțimea norodului se ținea după el și striga: ‘La moarte cu el!’” FA 407.3

În mijlocul zarvei, apostolul era liniștit și stăpân pe sine. Mintea lui era îndreptată spre Dumnezeu și el știa că îngerii cerului erau în preajma lui. El nu era dispus să părăsească templul fără a face o sforțare de a prezenta adevărul înaintea conaționalilor săi. Pe când era aproape să fie dus în cetățuie, el a zis comandantului: “Îmi este îngăduit să-ți spun ceva?” Lisias a răspuns: “Știi grecește? Nu cumva ești egipteanul acela, care s-a răsculat acum în urmă, și a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?” Drept răspuns Pavel a zis: “Eu sunt iudeu, din Tarsul din Cilicia, cetățean al unei cetăți nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc norodului”. FA 408.1

Cererea i-a fost împlinită și “Pavel a stat în picioare pe trepte, și a făcut semn norodului cu mâna”. Gestul acesta le-a atras atenția, în timp ce înfățișarea lui le-a impus respect. “S-a făcut o mare tăcere, și Pavel le-a vorbit în limba evreiască astfel: ‘Fraților și părinților, ascultați acum cuvântul meu de apărare față de voi!’” La auzul cuvintelor evreiești, familiare lor, “au ținut și mai mult liniște”; și, în tăcerea aceea completă, el a continuat: FA 408.2

“Eu sunt Iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învățat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul legea părinților noștri, și am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteți și voi azi”. Nimeni nu putea tăgădui afirmațiile apostolului, deoarece faptele la care se referea el erau bine cunoscute multora care încă mai trăiau în Ierusalim. După aceea, el a vorbit despre zelul său de mai înainte în ce privește prigonirea ucenicilor lui Hristos, chiar până la moarte; și el le-a povestit împrejurările în care se convertise, spunând ascultătorilor săi cum inima sa mândră fusese adusă să se plece înaintea Nazarineanului. Dacă el ar fi încercat să argumenteze și să intre în discuții contradictorii cu împotrivitorii săi, cu încăpățânare ei ar fi refuzat să-i asculte cuvintele; dar amintirea experienței sale a fost însoțită de o putere convingătoare ce, pentru un moment, a părut că le înmoaie și le supune inimile. FA 409.1

După aceea, el s-a străduit să arate că lucrarea printre Neamuri nu fusese începută din proprie alegere. El dorise să lucreze pentru neamul său; dar chiar în templul acesta glasul lui Dumnezeu îi vorbise în viziune sfântă, îndreptându-i pasul “departe la Neamuri”. FA 409.2

Până aici, poporul ascultase cu deplină atenție, dar când Pavel a ajuns la punctul din istoria vieții sale, când fusese ales ca trimis împuternicit către Neamuri, furia lor a izbucnit din nou. Obișnuiți să se socotească pe ei ca singurul popor favorizat de Dumnezeu, ei nu erau dispuși să îngăduie Neamurilor disprețuite să se împărtășească de privilegiile care până aici fuseseră socotite ca fiind numai ale lor. Ridicându-și glasul deasupra vocii vorbitorului, ei au strigat: “Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!” FA 409.3

“Și scoteau strigăte, își aruncau hainele și azvârleau cu țărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să-l ducă pe Pavel în cetățuie și să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau așa împotriva lui”. FA 410.1

“Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutașului, care era de față: ‘Vă este îngăduit să bateți pe un Roman, care nu este osândit?’ La auzul acestor cuvinte, sutașul s-a dus să dea de știre căpitanului și a zis: ‘Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetățean roman’. Și când a venit căpitanul, a zis lui Pavel: ‘Spune-mi, ești roman?’ ‘Da’, i-a răspuns el. Căpitanul a zis: ‘Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetățenia aceasta.’ ‘Și eu’, a zis Pavel, ‘sunt chiar născut roman’. Numaidecât, cei ce aveau să-l cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească; ba căpitanul, când a aflat că Pavel este Roman, s-a temut pentru că-l legase.” FA 410.2

“A doua zi, fiindcă voia să știe bine pentru ce este pârât de Iudei, l-a dezlegat, și a poruncit să se adune laolaltă preoții cei mai de seamă și tot Soborul; apoi a adus pe Pavel jos, și l-a pus înaintea lor.” FA 410.3

Apostolul avea să fie judecat acum de același tribunal al cărui membru fusese și el înainte de convertirea sa. Stând acolo înaintea conducătorilor iudeilor, atitudinea îi era liniștită, iar fața dezvăluia pacea lui Hristos. “Pavel s-a uitat țintă la Sobor, și a zis: ‘Fraților, eu am viețuit cu toată curăția cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta’”. Când au auzit aceste cuvinte, ura lor s-a aprins din nou; “marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură”. Față de această poruncă neomenească, Pavel a exclamat: “Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu șezi să mă judeci după Lege, și poruncești să mă lovească împotriva Legii?” Cei ce stăteau lângă el i-au zis: “Îți bați joc de marele preot al lui Dumnezeu?” Cu obișnuita lui amabilitate, Pavel a răspuns: “N-am știut fraților, că este marele preot; căci este scris: ‘Pe mai marele norodului tău să nu-l grăiești de rău’”. FA 410.4

“Pavel, ca unul care știa că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: ‘Fraților, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morții sunt dat în judecată’”. FA 411.1

“Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînțelegere între Farisei și Saduchei, și adunarea s-a dezbinat. Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când Fariseii le mărturisesc pe amândouă”. Cele două partide au început să discute aprins între ele și în felul acesta puterea împotrivirii lor față de Pavel a fost înfrântă. “Câțiva Cărturari din partida Fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă și au zis: ‘Noi nu găsim nici o vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?’ Să nu cumva să luptăm împotriva lui Dumnezeu”. FA 411.2

În confuzia care a urmat, saducheii se străduiau cu tot dinadinsul să pună mâna pe apostol spre a-l omorî; iar fariseii erau tot atât de sârguitori în strădania lor de a-l apăra. “Căpitanul se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăți de ei. De aceea a poruncit ostașilor să se pogoare să-l smulgă din mijlocul lor, și să-l ducă în cetățuie.” FA 412.1

Mai târziu, meditând asupra experiențelor pline de încercări din ziua aceasta, Pavel a început să se teamă ca nu cumva comportarea sa să nu-I fi plăcut lui Dumnezeu. S-ar fi putut oare să fi făcut o greșeală vizitând Ierusalimul? Marea lui dorință de a fi laolaltă cu frații săi l-a dus cumva la acest rezultat dezastruos? FA 412.2

Poziția pe care iudeii, ca pretins popor al lui Dumnezeu, o ocupau înaintea lumii necredincioase a produs apostolului o profundă mâhnire sufletească. Cum aveau să-i privească acești slujbași păgâni? — În timp ce pretindeau că sunt închinători ai lui Iehova și își asumau slujbe sfinte se lăsau, totuși, stăpâniți de o mânie oarbă și lipsită de judecată, căutând să-i nimicească chiar pe frații lor, care îndrăzneau să se deosebească de ei în credința lor religioasă și făcând din cel mai solemn consiliu deliberativ un loc de gâlceavă și confuzie sălbatică. Pavel era conștient de faptul că numele Dumnezeului său a fost batjocorit în ochii păgânilor. FA 412.3

Acum se afla la închisoare și știa că vrăjmașii lui, în disperata lor răutate, vor recurge la orice mijloc pentru a-l omorî. Oare să se fi terminat lucrarea sa pentru biserici și acum aveau să intre lupii răpitori? Lucrarea lui Hristos era foarte legată de inima lui Pavel și el cugeta cu adâncă îngrijorare la primejdiile ce amenințau bisericile răspândite, expuse așa cum erau ele la prigoană din partea unor oameni exact la fel cu aceia care îl înconjuraseră pe el în Sinedriu. Plin de întristare și descurajare, el a plâns și s-a rugat. FA 412.4

În acest ceas întunecos, Domnul nu l-a uitat pe slujitorul Său. El îl ocrotise față de gloata ucigașă din curtea templului; fusese cu el înaintea Sinedriului; era cu el în cetățuie și Se descoperise martorului Său credincios, ca răspuns la stăruitoarele rugăciuni după călăuzire ale apostolului. “În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel și i-a zis: ‘Îndrăznește, Pavele, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot așa trebuie să mărturisești și în Roma’”. FA 413.1

De multă vreme dorise Pavel să viziteze Roma; el a dorit foarte mult să-L mărturisească acolo pe Hristos, însă gândise că planurile lui fuseseră împiedicate de vrăjmășia iudeilor. Puțin se gândea el că acum, chiar ca întemnițat, avea să meargă la Roma. FA 413.2

În timp ce Domnul îl încuraja pe servul Său, vrăjmașii lui Pavel unelteau cu multă sârguință la nimicirea lui. “La ziuă, iudeii au uneltit și s-au legat cu blestem că nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu-l vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră legământul acesta erau mai mulți de patruzeci”. Aici era vorba de un post ca cel pe care îl osândea Domnul prin Isaia — “postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul”. (Isaia 58, 4.) FA 413.3

Uneltitorii “s-au dus la preoții cei mai de seamă și la bătrâni și le-au zis: ‘Noi ne-am legat cu mare blestem să nu gustăm nimic până nu-l omorâm pe Pavel. Acum dar, voi, împreună cu Soborul, dați de știre căpitanului, și rugați-l să-l aducă mâine jos înaintea voastră, ca și cum ați vrea să-i cercetați pricina mai cu de-amănuntul; și până să ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm’”. FA 413.4

În loc să condamne acest plan plin de cruzime, preoții și bătrânii au consimțit imediat la el. Pavel spusese adevărul atunci când a asemănat pe Anania cu un perete văruit. FA 414.1

Însă Dumnezeu a intervenit spre a salva viața slujitorului Său. Fiul sorei lui Pavel, auzind despre “această cursă” a ucigașilor, “s-a dus în cetățuie și a spus lui Pavel. Pavel a chemat pe unul din sutași și a zis: ‘Du pe tinerelul acesta la căpitan, căci are să-i spună ceva.’ Sutașul a luat pe tânăr cu el, l-a dus la căpitan, și a zis: ‘Pavel cel întemnițat m-a chemat și m-a rugat să aduc la tine pe acest tinerel, care are să-ți spună ceva’”. FA 414.2

Cludius Lisias l-a primit binevoitor pe tânăr și, luându-l la o parte, l-a întrebat: “Ce ai să-mi spui?” Tânărul a răspuns: “Iudeii s-au sfătuit să te roage să aduci mâine pe Pavel înaintea Soborului, ca și cum ai vrea să-l cercetezi mai cu de-amănuntul. Tu să nu-i asculți pentru că mai mulți de patruzeci dintre ei îl pândesc, și s-au legat cu blestem să nu mănânce și să nu bea nimic până nu-l vor omorî; acum stau gata și n-așteaptă decât făgăduiala ta”. FA 414.3

“Căpitanul a lăsat pe tinerel să plece și i-a poruncit să nu spună nimănui că i-a descoperit aceste lucruri”. FA 414.4

De îndată, Lisias s-a hotărât să-l transfere pe Pavel de sub jurisdicția sa sub aceea a procuratorului Felix. Ca popor, iudeii erau într-o stare de excitare și iritare și, deseori, aveau loc răzvrătiri. Prezența continuă a apostolului în Ierusalim ar fi putut avea urmări primejdioase atât pentru cetate, cât și pentru comandantul însuși. De aceea, “a chemat pe doi sutași și le-a zis: ‘La ceasul al treilea din noapte, să aveți gata două sute de ostași, șaptezeci de călăreți și două sute de sulițari, ca să meargă până la Cezarea’. Le-a poruncit să aducă și dobitoace pentru Pavel, ca să-l pună călare, și să-l ducă sănătos și teafăr la dregătorul Felix”. FA 415.1

Nu era timp de pierdut în trimiterea lui Pavel. “Ostașii, după porunca pe care o primiseră, au luat pe Pavel și l-au dus noaptea până la Antipatrida”. De acolo, călăreții au mers mai departe cu întemnițatul până la Cezarea, în timp ce cei patru sute de sulițari s-au întors la Ierusalim. FA 415.2

Ofițerul, comandantul detașamentului, l-a predat lui Felix pe întemnițat, împreună cu o scrisoare ce-i fusese încredințată de căpitan: FA 415.3

“Claudius Lisias către prea alesul dregător Felix: plecăciune! Acest om, pe care l-au prins Iudeii, era să fie omorât de ei; și eu m-am dus repede cu ostași, și l-am scos din mâna lor, căci am aflat că este Roman. Am vrut să aflu pricina pentru care-l pârau, și l-am adus înaintea Soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea lor, dar că nu săvârșise nici o nelegiuire, care să fie vrednică de moarte sau de lanțuri. Mi s-a dat însă de știre că Iudeii îl pândesc ca să-l omoare; l-am trimis îndată la tine, și am făcut cunoscut și celor ce-l învinuiesc să-ți spună ție ce au împotriva lui. Fii sănătos”. FA 415.4

După ce a citit scrisoarea, Felix s-a interesat de ce provincie aparținea întemnițatul și, fiind informat că era din Cilicia, a zis: “Te voi asculta când vor veni pârâșii tăi. Și a poruncit să fie păzit în palatul lui Irod”. FA 416.1

Cazul lui Pavel nu era primul în care un slujitor al lui Dumnezeu găsise între păgâni un adăpost în fața răutății pretinsului popor al lui Iehova. În furia lor împotriva lui Pavel, iudeii adăugaseră o altă crimă la lista neagră ce a marcat istoria acestui popor. Ei și-au împietrit mai departe inimile față de adevăr și și-au făcut astfel și mai sigură soarta. FA 416.2

Puțini și-au dat seama de însemnătatea cuvintelor rostite de Hristos atunci când, în sinagoga din Nazaret, El S-a anunțat ca fiind Cel Uns. El Și-a făcut cunoscut misiunea Sa, aceea de a mângâia, de a binecuvânta și de a mântui pe cei întristați și păcătoși; și, apoi, văzând că mândria și necredința stăpâneau inimile ascultătorilor Săi, El le-a reamintit că, în trecut, Dumnezeu Se depărtase de poporul Său ales din cauza necredinței și a răzvrătirii lor și Se descoperise celor din țările păgâne care nu au respins lumina cerului. Văduva din Sarepta și Naaman sirianul trăiseră potrivit întregii lumini pe care o avuseseră, de aceea ei au fost socotiți mult mai neprihăniți decât poporul ales al lui Dumnezeu, care se abătuse de la El și sacrificase principiul pentru o viață ușoară și onoare lumească. FA 416.3

Hristos a spus iudeilor din Nazaret un adevăr înspăimântător când a declarat că, datorită apostazierii lui Israel, acolo nu era loc sigur pentru solul credincios al lui Dumnezeu. Ei nu aveau să-L prețuiască și nici să aprecieze lucrarea Lui. În timp ce conducătorii lui Israel pretindeau a avea o mare râvnă pentru onoarea lui Dumnezeu și binele lui Israel, ei erau vrăjmași față de amândouă. Prin învățătură și exemplu, ei duceau poporul mai departe și tot mai departe de ascultarea de Dumnezeu, conducându-l acolo unde El nu putea să-i fie apărare în ziua strâmtorării. FA 417.1

Cuvintele de mustrare ale Mântuitorului față de oamenii din Nazaret se aplicau, în cazul lui Pavel, nu numai iudeilor necredincioși, ci și propriilor săi frați în credință. Dacă cei care erau conducători în biserică și-ar fi înfrânat simțământul lor de amărăciune față de apostol și l-ar fi primit ca pe unul care, în mod deosebit, fusese chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la Neamuri, Domnul l-ar fi cruțat pentru ei. Dumnezeu nu rânduise ca lucrarea lui Pavel să se termine așa curând, însă El nu a săvârșit nici o minune pentru a împiedica cursul împrejurărilor pe care le provocaseră conducătorii bisericii din Ierusalim. FA 417.2

Același spirit duce încă la același rezultat. Neglijarea aprecierii și folosirii bogățiilor harului divin a lipsit biserica de multe binecuvântări. De câte ori nu ar fi prelungit Domnul lucrarea unui credincios slujitor al Evangheliei, dacă lucrarea sa ar fi fost apreciată. Dar, dacă biserica îngăduie ca vrăjmașul sufletelor să pervertească înțelegerea lucrurilor astfel încât ei să înfățișeze și să interpreteze greșit cuvintele și faptele slujitorului lui Hristos, dacă ei își îngăduie să-i stea în cale și să-l împiedice să se facă folositor, câteodată Domnul ia de la ei binecuvântarea pe care le-o dăduse. FA 417.3

Satana lucrează continuu prin uneltele sale, ca să descurajeze și să nimicească pe cei pe care Dumnezeu i-a ales să împlinească o lucrare mare și bună. Ei pot fi gata să-și sacrifice chiar și viața pentru înaintarea lucrării lui Hristos, totuși marele amăgitor va căuta să vâre în mintea fraților lor îndoieli cu privire la ei, îndoieli care, dacă vor fi primite, vor submina încrederea în integritatea caracterului lor și le vor schilodi lucrarea. Prea adesea el izbutește să aducă asupra lor, chiar prin frații lor, asemenea întristare a inimii, încât, plin de bunătate, Dumnezeu intervine ca să dea odihnă slujitorilor Săi prigoniți. După ce mâinile sunt încrucișate pe pieptul ce nu mai respiră, când glasul de avertizare și încurajare a tăcut, cei încăpățânați poate că se vor trezi să vadă și să prețuiască binecuvântările pe care le-au respins. Moartea lor poate săvârși ceea ce ei nu a fost în stare să facă în timpul lor. FA 418.1