The Acts of the Apostles

Capitolul 32 — O biserică darnică

În prima epistolă către biserica din Corint, Pavel le-a dat credincioșilor sfaturi cu privire la principiile generale care stau la temelia sprijinirii lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Scriind despre lucrarea sa apostolică spre binele lor, el a întrebat: FA 335.1

“Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădește o vie, și nu mănâncă din rodul ei? Cine paște o turmă, și nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune și legea? În adevăr, în legea lui Moise este scris: ‘Să nu legi gura boului care treieră grâul’! Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbește El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, și cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el.” FA 335.2

“Dacă am semănat printre voi bunurile duhovnicești”, a întrebat mai departe apostolul, “mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alții de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu știți că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniți din lucrurile de la Templu și că cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie”. (1 Corinteni 9, 7-14.) FA 335.3

Aici, apostolul se referă la planul Domnului pentru întreținerea preoților care slujeau la templu. Aceia care erau puși deoparte pentru această slujbă sfântă erau sprijiniți de frații cărora le administrau binecuvântările spirituale. “Aceia dintre fiii lui Levi, care îndeplinesc slujba de preoți, după Lege, au poruncă să ia zeciuială de la norod”. (Evrei 7, 5.) Seminția lui Levi fusese aleasă de Domnul pentru îndeplinirea slujbelor sfinte de la templu și ale preoției. Despre preot era spus: “Pe el l-a ales Domnul ca să facă slujba în Numele Domnului”. (Deuteronom 18, 5.) O zecime din tot venitul era cerută de Domnul ca fiind a Sa și a reține zecimea era privit de El ca jefuire. FA 336.1

La acest plan pentru sprijinirea slujirii Evangheliei face Pavel referire când spune: “Tot așa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie”. Și, mai târziu, scriind lui Timotei, apostolul spune: “Vrednic este lucrătorul de plata lui”. (1 Timotei 5, 18.) FA 336.2

Aducerea zecimii era doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale. Numeroase daruri și jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În dispensațiunea iudaică, poporul era învățat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul susținerii lucrării lui Dumnezeu, cât și pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. La anumite ocazii speciale, se făceau daruri de bunăvoie. Cu ocazia secerișului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului — cereale, vin, untdelemn — erau consacrate ca un dar Domnului. Culegerea spicelor și a boabelor de pe câmp era rezervată pentru săraci. Pârga lânii, atunci când oaia era tunsă, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru Dumnezeu. Tot la fel era și cu primii născuți ai tuturor animalelor, iar pentru fiul cel întâi născut se plătea un preț de răscumpărare. Primele roade trebuia prezentate înaintea Domnului la sanctuar și după aceea erau destinate folosirii preoților. FA 336.3

Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinței, Domnul căuta să-l învețe pe Israel că El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor și cirezilor lor; că El era Acela care le trimitea soarele și ploaia ce făceau să crească și să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii bunurilor Sale. FA 337.1

Nu este în intenția lui Dumnezeu ca creștinii, ale căror privilegii întrec cu mult pe acelea ale națiunii iudaice, să dăruiască mai puțin decât ei. “Cui i s-a dat mult”, a spus Mântuitorul, “i se va cere mult”. (Luca 12, 48.) Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot pământul. În mâinile urmașilor Săi, Hristos a pus comorile Evangheliei, și asupra lor a așezat răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu siguranță, obligațiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale Vechiului Israel. FA 337.2

Pe măsură ce lucrarea lui Dumnezeu se extinde, apelurile după ajutor vor fi tot mai dese. Pentru ca acestor chemări să li se poată răspunde, creștinii trebuie să asculte de porunca: “Aduceți însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea”. (Maleahi 3, 10.) Dacă cei care mărturisesc că sunt creștini vor aduce lui Dumnezeu în mod credincios zecimile și darurile lor, atunci vistieria Sa va fi plină. Atunci nu ar mai fi pricini ca să se recurgă la expunere de lucruri spre vânzare, la loterii sau organizarea de distracții cu scopul de a strânge fonduri pentru sprijinirea Evangheliei. FA 338.1

Oamenii sunt ispitiți să-și folosească banii în plăceri personale, în satisfacerea apetitului, în împodobirea personală sau în înfrumusețarea locuinței lor. Mulți membri ai bisericii nu se dau înapoi de a-i cheltui din plin, și chiar fără măsură, în aceste scopuri. Dar, când li se cere să dea pentru vistieria Domnului spre a face să înainteze lucrarea Sa pe pământ, ei șovăiesc. Poate, simțind că nu ar putea face altfel mai bine, ei dăruiesc o sumă care este mult mai mică decât aceea pe care adesea o cheltuiesc pentru unele lucruri ce nu sunt necesare. Ei nu dau pe față o adevărată iubire pentru lucrarea lui Hristos, nici un interes sincer pentru salvarea sufletelor. De ce să ne mai mire faptul că viața de creștin a unora ca aceștia nu este decât o existență neînsemnată și bolnăvicioasă! FA 338.2

Acela a cărui inimă arde de iubire pentru Hristos va privi nu numai ca o datorie, ci și ca o plăcere, să ajute la înaintarea celei mai înalte și mai sfinte lucrări încredințate omului — lucrarea de a înfățișa lumii bogățiile bunătății, ale milei și adevărului. FA 338.3

Spiritul lăcomiei îi face pe oameni să păstreze pentru o satisfacere egoistă mijloacele care de drept Îi aparțin lui Dumnezeu și spiritul acesta este o scârbă pentru El acum, așa cum a fost și atunci când, prin profetul Său, El mustra cu asprime pe poporul Său, zicând: “Se cade să înșele un om pe Dumnezeu, cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: ‘Cu ce Te-am înșelat?’ Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime!” (Maleahi 3, 8.9.) FA 339.1

Spiritul dărniciei este spiritul cerului. Spiritul acesta își găsește cea mai deplină manifestare în sacrificiul lui Hristos pe cruce. Pentru noi, Tatăl a dat pe Fiul Său, unul născut; și Hristos, dând tot ce avea El, S-a dat apoi pe Sine Însuși, pentru ca omul să poată fi mântuit. Crucea de pe Golgota ar trebui să facă un apel la dărnicia fiecărui urmaș al Mântuitorului. Principiul ilustrat aici este de a da, a dărui. “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus”. (1 Ioan 2, 6.) FA 339.2

Pe de altă parte, spiritul egoismului este spiritul lui Satana. Principiul ilustrat în spiritul lumesc este de a primi, a căpăta. În acest fel, ei nădăjduiesc să pună mâna pe fericire și să aibă o viață ușoară, însă rodul semănării lor este mizeria și moartea. FA 339.3

Numai când Dumnezeu va înceta să-i binecuvânteze pe copiii Săi, numai atunci ei nu vor mai fi obligați să-I înapoieze partea pe care El o pretinde. Ei ar trebui să dea Domnului nu numai partea ce-I aparține, ci, de asemenea, să mai aducă în vistieria Sa, ca o jertfă de recunoștință, și un dar bogat. Cu inimi pline de bucurie, ei ar trebui să consacre Creatorului primele roade ale bogățiilor lor — din cele mai bune posesiuni, slujirea cea mai bună și cea mai sfântă a lor. În felul acesta, ei vor dobândi binecuvântări bogate. Dumnezeu Însuși va face sufletele lor asemenea unei grădini udate, ale cărei ape nu seacă niciodată. Și, când va fi strâns ultimul mare seceriș, snopii pe care ei vor fi învredniciți să-i aducă Învățătorului vor alcătui răsplata folosirii în chip neegoist a talentelor împrumutate lor. FA 339.4

Aleșii slujitori ai lui Dumnezeu, care sunt angajați într-o lucrare activă, nu ar trebui să fie niciodată siliți să ducă lupta pe cheltuiala lor proprie, fără să fie ajutați prin sprijinirea plină de simpatie și din inimă a fraților lor. Este de datoria membrilor bisericii să dovedească un spirit de dărnicie față de aceia care au părăsit ocupațiile lor pământești spre a se preda slujirii Evangheliei. Când slujitorii lui Dumnezeu sunt încurajați, lucrarea Lui înaintează foarte mult. Dar când, prin egoismul oamenilor, sprijinul la care au dreptul este reținut, mâinile lor slăbesc și deseori rodnicia lor este foarte serios micșorată. FA 340.1

Neplăcerea lui Dumnezeu este aprinsă împotriva acelora care pretind a fi urmașii Săi, dar care îngăduie totuși ca lucrători consacrați, prinși în slujire activă, să sufere lipsa celor necesare vieții. Acești egoiști vor fi chemați să dea socoteală nu numai pentru greșita folosire a banilor dați de Domnul, ci și pentru mâhnirea și amărăciunea de inimă pe care umblarea lor a adus-o asupra servilor Săi credincioși. Cei care sunt chemați spre a împlini lucrul lui Dumnezeu, pentru eforturile lor pline de abnegație, trebuie să primească o plată îndestulătoare pentru întreținerea lor și a familiilor lor. FA 340.2

În diferite ramuri de activitate pământească, intelectuală sau fizică, oamenii destoinici pot câștiga o plată bună. Oare lucrarea de răspândire a adevărului și de conducere a sufletelor la Hristos nu este mai importantă decât oricare altă ocupație obișnuită? Și cei care se prind cu toată credincioșia să facă această lucrare nu sunt pe drept cuvânt îndreptățiți la o plată îmbelșugată? Prin felul nostru de prețuire, al valorii corespunzătoare de muncă pentru un bun moral sau fizic, noi dovedim că prețuim cele spirituale și cerești în contrast cu cele pământești. FA 341.1

Spre a fi bani în vistierie pentru sprijinirea slujitorilor Evangheliei și spre a ajuta activității misionare, este necesar ca poporul lui Dumnezeu să dea din toată inima și cu dărnicie. O răspundere solemnă stă asupra predicatorilor, aceea de a păstra înaintea comunităților lor nevoile lucrării lui Dumnezeu și de a-i învăța pe membri să fie darnici. Când lucrul acesta este neglijat și comunitățile nu dau pentru împlinirea nevoilor altora, nu numai că lucrarea Domnului suferă, dar binecuvântarea care ar fi trebuit să vină asupra credincioșilor este reținută. FA 341.2

Chiar și cei mai săraci trebuie să-și aducă darurile lor lui Dumnezeu. Ei trebuie să devină părtași harului lui Hristos prin renunțarea la eul lor în scopul de a-i ajuta pe aceia a căror nevoie este mult mai arzătoare decât a lor. Darul celui sărac, rodul sacrificiului de sine se ridică înaintea lui Dumnezeu ca tămâia mirositoare. Și fiecare faptă de sacrificiu de sine întărește spiritul de dărnicie în inima dăruitorului, alipindu-l mai mult de Acela care a fost bogat, dar care pentru noi S-a făcut totuși sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți. FA 341.3

Fapta văduvei care a aruncat în vistierie doi bănuți — tot ce avea — este amintită pentru încurajarea acelora care, luptându-se cu sărăcia, doresc totuși ca prin darurile lor să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Hristos a atras atenția ucenicilor Săi la această femeie care dăduse “tot ce avea”. (Marcu 12, 44.) El a prețuit darul ei ca fiind de mai mare valoare decât darurile bogate ale acelora ale căror milostenii nu cereau nici un sacrificiu de sine. Din belșugul lor, ei nu dăduseră decât o mică părticică. Pentru a-și aduce darul, văduva s-a lipsit pe sine chiar de cele mai trebuincioase lucruri ale vieții, încrezătoare că Dumnezeu avea să Se îngrijească de nevoile ei de a doua zi. Despre ea, Mântuitorul a spus: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în vistierie”. (Ver 43.) Astfel, El a dat o lecție, și anume că valoarea darului este prețuită nu după cantitate, ci după proporția în care este dat și ținându-se seama de motivul care a mânat pe dăruitor. FA 342.1

Apostolul Pavel, în lucrarea lui în biserici, era neobosit în străduințele sale de a insufla în inimile noilor convertiți dorința de a face lucruri mari pentru cauza lui Dumnezeu. Deseori, el îi îndemna să dea pe față dărnicie. Vorbind prezbiterilor din Efes despre începuturile lucrării sale printre ei, el a spus: “În toate privințele v-am dat o pildă, și v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuși a zis: ‘Este mai ferice să dai decât să primești’”. “Cine seamănă puțin”, scria el corintenilor, “puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubește Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor 20, 35; 2 Corinteni 9, 6.7.) FA 342.2

Aproape toți credincioșii macedoneni erau săraci în bunuri pământești, însă inimile lor prisoseau de iubire pentru Dumnezeu și față de adevărul Său și ei au dăruit bucuros pentru sprijinirea Evangheliei. Când în bisericile dintre Neamuri s-au strâns colecte generale pentru ajutorarea credincioșilor dintre iudei, dărnicia convertiților din Macedonia a fost dată ca exemplu pentru celelalte biserici. Scriind credincioșilor corinteni, apostolul a atras atenția lor la “harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor ... au dat de bunăvoie, după puterea lor, și chiar peste puterile lor. Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți”. (2 Corinteni 8, 1-4.) FA 343.1

Spiritul de sacrificiu dovedit de credincioșii macedoneni a venit ca o urmare a consacrării lor din toată inima. Mișcați de Spiritul lui Dumnezeu “s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului” (2 Corinteni 8, 5); după aceea, ei au fost dispuși să dea cu dărnicie din avutul lor pentru sprijinirea Evangheliei. Nu era nevoie să fie îndemnați să dea; dimpotrivă, ei se bucurau că au privilegiul să se lipsească chiar de lucrurile trebuincioase lor, numai ca să poată împlini lipsurile altora. Atunci când apostolul a vrut să-i mai tempereze, ei au stăruit chiar până să-l supere, cerându-i să le primească darul. În simplitatea și onestitatea lor, cum și în iubirea lor pentru frați, bucuroși se lipseau pe ei și astfel prisoseau în roadele dărniciei. FA 343.2

Când Pavel l-a trimis pe Tit la Corint, pentru a-i întări pe credincioșii de acolo, el l-a îndrumat să clădească această biserică în frumusețea dăruirii; și, într-o scrisoare către credincioși, el a adăugat, de asemenea, propriul său îndemn. “După cum sporiți în toate lucrurile”, stăruia el, “în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere”. “Isprăviți dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinței să fie și înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are”. “Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiți în orice faptă bună.... În chipul acesta veți fi îmbogățiți în toate privințele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulțumiri lui Dumnezeu”. (2 Corinteni 8, 7.11.12; 9, 8-11.) FA 344.1

Dărnicia neegoistă a umplut prima biserică de o entuziastă bucurie; căci credincioșii știau că strădaniile lor ajutau la aducerea soliei Evangheliei la cei în întuneric. Bunăvoința lor mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da naștere la o asemenea dărnicie decât sfințirea lucrată de Spiritul Sfânt? Atât în ochii credincioșilor, cât și ai necredincioșilor, aceasta era o minune a harului. FA 344.2

Creșterea spirituală este strâns legată de dărnicia creștină. Urmașii lui Hristos trebuie să se bucure de privilegiul de a da pe față în viața lor spiritul de binefacere al Răscumpărătorului lor. Dând Domnului, ei au asigurarea că această comoară a lor merge înaintea lor în curțile cerești. Vor oamenii să-și asigure bunurile? Să le așeze în mâinile care poartă semnele răstignirii. Vor să se bucure de averea lor? Să o folosească spre fericirea celor în lipsă și în suferință. Vor ca bogăția lor să crească? Să ia aminte la porunca divină: “Cinstește pe Domnul cu averile tale, și cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îți vor fi pline de belșug și teascurile tale vor geme de must”. (Proverbe 3, 9.10.) Încercând însă a reține bogăția lor pentru scopuri egoiste, atunci vor face aceasta spre pierderea lor veșnică. Dar să predea comoara lor lui Dumnezeu și din clipa aceea ea va purta inscripția Sa. Ea este sigilată cu semnul Său de neschimbat. FA 344.3

Dumnezeu declară: “Ferice de voi, care semănați pretutindeni de-a lungul apelor”. (Isaia 32, 20.) O permanentă dăruire a darurilor lui Dumnezeu, oriunde lucrarea Lui sau nevoile omenirii cer ajutorul nostru, nu duce la sărăcie. “Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; și altul, care economisește prea mult, nu face decât să sărăcească”. (Proverbe 11, 24.) Semănătorul își înmulțește sămânța aruncând-o în ogor. Tot la fel este cu cei care sunt credincioși în a da și altora din darurile lui Dumnezeu. Împărțind altora își sporesc binecuvântările lor. “Dați și vi se va da”, a făgăduit Dumnezeu; “ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra”. (Luca 6, 38.) FA 345.1