The Acts of the Apostles

Capitolul 31 — Ascultarea soliei

Capitol bazat pe textele din a doua Epistolă către Corinteni.

Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica “Evanghelia lui Hristos”, el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte solia sa. “Mi se deschisese acolo o ușă în Domnul”, a declarat el mai târziu despre lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui la Troa au fost pline de succes, totuși el nu a putut rămâne mult timp acolo. “Grija pentru toate bisericile” și îndeosebi pentru biserica din Corint apăsa greu asupra inimii sale. El sperase să-l întâlnească pe Tit la Troa și să afle de la el cum fuseseră primite cuvintele de sfat și mustrare trimise fraților corinteni; dar a fost dezamăgit în această privință. Cu privire la această experiență, el a scris: “N-am avut liniște în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit”. De aceea, el a părăsit Troa și a trecut dincolo, în Macedonia, unde, la Filipi, l-a întâlnit pe Timotei. FA 323.1

În timpul acesta, de adâncă îngrijorare cu privire la biserica din Corint, Pavel nădăjduia că va fi mai bine; totuși, uneori, simțăminte de profundă tristețe aveau să se abată asupra sufletului său, temându-se ca nu cumva sfaturile și mustrările sale să fi fost greșit înțelese. “Trupul nostru n-a avut nici o odihnă”, scria el mai târziu. “Am fost necăjit în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care îi mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit”. FA 324.1

Acest sol credincios a adus vestea îmbucurătoare că o minunată schimbare avusese loc în mijlocul credincioșilor corinteni. Mulți luaseră la inimă învățăturile cuprinse în epistola lui Pavel și se pocăiseră de păcatele lor. Viața lor nu mai era o ocară pentru creștinătate, ci, dimpotrivă, exercita o puternică influență în favoarea unei evlavii practice. FA 324.2

Plin de bucurie, apostolul a trimis o altă epistolă credincioșilor corinteni, exprimându-și bucuria inimii, ca urmare a lucrării săvârșite în ei: “Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; și chiar dacă mi-ar fi părut rău”. Când era chinuit de teama ca nu cumva cuvintele sale să fie disprețuite, deseori îi părea rău că scrisese atât de hotărât și de aspru. “Acum mă bucur”, continua el, “nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu ca să n-aveți nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată”. Pocăința, care este produsă prin influența harului divin asupra inimii, va conduce la mărturisirea și părăsirea păcatului. Acestea erau roadele care, declara apostolul, fuseseră văzute în viața credincioșilor corinteni. “Ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de dezvinovățire! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă!” FA 324.3

De câtăva vreme, Pavel purtase în sufletul lui o povară pentru biserici — o povară atât de grea, încât de-abia o mai putea duce. Învățători mincinoși căutaseră să nimicească influența lui pentru credincioși și să impună propriile lor învățături în locul adevărului Evangheliei. Necazurile și descurajările de care era înconjurat Pavel sunt dezvăluite în cuvintele: “Am fost apăsați peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, așa că nici nu mai tragem nădejde de viață”. FA 325.1

Dar acum fusese înlăturată o pricină de îngrijorare. La aflarea veștii că epistola sa fusese primită de corinteni, Pavel a izbucnit în cuvinte de bucurie: “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. Căci, după cum avem parte din belșug de suferințele lui Hristos, tot așa, prin Hristos, avem parte din belșug și de mângâiere. Așa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea și mântuirea voastră; dacă suntem mângâiați, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdați aceleași suferințe ca și noi. Și nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că știm că, dacă aveți parte de suferințe, aveți parte și de mângâiere.” FA 325.2

Exprimându-și bucuria din pricina reconvertirii lor, cum și a creșterii lor în har, Pavel I-a atribuit lui Dumnezeu toată lauda pentru această schimbare a inimii și a vieții. “Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu”, exclama el, “care ne poartă totdeauna cu carul lui de biruință în Hristos, și care răspândește prin noi în orice loc mireasma cunoștinței Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării”. În vremea aceea, se obișnuia ca un general biruitor în luptă să aducă împreună cu sine, la întoarcerea sa, un șir de prizonieri. În asemenea ocazii, se rânduiau purtători de tămâie și, în timp ce oștirea mărșăluia triumfătoare spre casă, mirosul acela plăcut era pentru prizonierii sortiți morții o mireasmă spre moarte, arătând că se apropia vremea executării lor; pentru acei prizonieri care găsiseră îngăduință înaintea celor care-i prinseseră și a căror viață urma să fie cruțată, el alcătuia o mireasmă spre viață, prin aceea că le arăta că eliberarea lor se apropia. FA 325.3

Pavel era acum plin de credință și nădejde. El simțea că Satana nu avea să biruiască asupra lucrării lui Dumnezeu din Corint și, în cuvinte de laudă, își exprima recunoștința inimii sale. El și conlucrătorii săi aveau să sărbătorească biruința lor asupra vrăjmașilor lui Hristos și ai adevărului, pornind înainte cu o nouă râvnă de a duce și mai departe cunoștința despre Mântuitorul. Asemenea tămâii, mirosul cel plăcut al Evangheliei avea să fie împrăștiat în lumea întreagă. Pentru cei care L-ar fi primit pe Hristos, solia avea să fie o mireasmă de viață spre viață; dar pentru cei care aveau să stăruie în necredință, ea avea să fie o mireasmă de moarte spre moarte. FA 326.1

Dându-și seama de măreția lucrării, Pavel exclamă: “Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” Cine este în stare să predice astfel pe Hristos, încât vrăjmașii Săi să nu aibă nici un motiv întemeiat ca să disprețuiască pe sol sau solia pe care el o aduce? Pavel dorea să imprime în credincioși răspunderea solemnă a slujirii Evangheliei. Credincioșia în predicarea Cuvântului, unită cu o viață curată și statornică, este singura cale prin care străduințele slujitorilor Evangheliei pot fi bine primite de Dumnezeu și de folos sufletelor. Slujitorii de azi, copleșiți de simțământul măreției acelei lucrări, pot foarte bine exclama împreună cu apostolul: “Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” FA 326.2

Erau și dintre aceia care-l învinuiseră pe Pavel că, scriind prima sa epistolă, s-ar fi lăudat pe sine. Apostolul se referă acum la aceasta, întrebându-i pe membrii bisericii dacă așa judecă ei motivele sale: “Începem noi iarăși să ne lăudăm singuri?” Întreabă el; “sau nu cumva avem trebuință, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?” Credincioșii care plecau într-un loc nou duceau deseori cu ei scrisori de recomandație din partea bisericii din care făcuseră parte mai înainte; însă lucrătorii conducători, întemeietorii acestor biserici, nu aveau nevoie de asemenea recomandări. Credincioșii corinteni, care fuseseră conduși de la închinarea la idoli la credința Evangheliei, erau ei înșiși toată recomandarea de care avea nevoie Pavel. Primirea adevărului de către ei și reforma săvârșită în viața lor dădeau o elocventă mărturie despre credincioșia lucrării sale și despre autoritatea de a da sfaturi, mustrări și îndemnuri ca slujitor al lui Hristos. FA 327.1

Pavel îi considera pe frații corinteni ca fiind mărturia lui. “Voi sunteți epistola noastră”, spunea, “scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne”. FA 327.2

Convertirea păcătoșilor și sfințirea lor prin adevăr este dovada cea mai puternică pe care un slujitor al Evangheliei o poate avea, că Dumnezeu l-a chemat la slujire. Dovada apostoliei sale este scrisă în inimile celor convertiți și despre ea dă mărturie viața lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Un slujitor al Evangheliei este foarte mult întărit prin aceste confirmări ale slujirii sale. FA 328.1

Astăzi, slujitorii lui Hristos trebuie să aibă aceeași mărturie ca și aceea pe care a dat-o biserica din Corint despre lucrarea lui Pavel. Dar, deși în acest veac sunt mulți predicatori, este o mare lipsă de slujitori ai Evangheliei, destoinici și sfinți, oameni plini de iubirea care sălășluia în inima lui Hristos. Mândria, încrederea în sine, iubirea de lume, găsirea de greșeli, amărăciunea, invidia sunt roade aduse de mulți dintre cei care pretind a avea religia lui Hristos. Viața lor în contrast izbitor cu viața Mântuitorului dă deseori o tristă mărturie despre caracterul lucrării de slujire prin care ei au fost convertiți. FA 328.2

Un om nu poate avea o mai mare cinste decât aceea de a fi primit de Dumnezeu ca un destoinic slujitor al Evangheliei. Însă aceia pe care Domnul îi binecuvântează cu putere și succes în lucrarea Sa nu se mândresc. Ei recunosc deplina lor dependență de El, recunoscând că în ei înșiși nu au nici o putere. Împreună cu Pavel spun și ei: “Nu că noi prin noi înșine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou”. FA 328.3

Un adevărat slujitor al Evangheliei săvârșește lucrarea Învățătorului. El este conștient de însemnătatea lucrării sale, înțelegând că el întreține față de biserică și față de lume o legătură asemănătoare celei întreținute de Hristos. El lucrează fără preget spre a conduce pe păcătoși la o viață mai nobilă și mai înaltă, pentru ca ei să poată dobândi răsplata biruitorului. Buzele lui sunt atinse cu cărbune aprins de pe altar, și el Îl înalță pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care îl ascultă știu că el a zăbovit în preajma lui Dumnezeu în rugăciune fierbinte și rodnică. Duhul Sfânt este asupra lui, sufletul lui a simțit focul ceresc dătător de viață și el este în stare să judece duhovnicește lucrurile duhovnicești. Îi este dată putere să dărâme întăriturile lui Satana. Prin prezentarea iubirii lui Dumnezeu, inimi sunt zdrobite și mulți sunt aduși acolo, încât să întrebe: “Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” FA 328.4

“De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, care am lepădat meșteșugirile rușinoase și ascunse, nu umblăm cu vicleșug și nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiți de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voștri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: ‘Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos”. FA 329.1

Astfel, apostolul a preamărit harul și îndurarea lui Dumnezeu, dovedite în însărcinarea sfântă încredințată lui ca slujitor al lui Hristos. Prin îndurarea îmbelșugată a lui Dumnezeu, atât el, cât și frații săi fuseseră sprijiniți în greutăți, necazuri și primejdii. Ei nu și-au potrivit credința și învățătura pentru a satisface dorințele ascultătorilor lor și nici nu au ținut ascunse adevărurile de seamă în ce privește mântuirea, cu scopul de a face propovăduirea lor mai atrăgătoare. Ei prezentaseră adevărul în simplitate și claritate, rugându-se ca sufletele să se convingă și să se convertească. Și ei se străduiseră să aducă purtarea lor în armonie cu învățătura lor, pentru ca adevărul prezentat să se poată recomanda singur conștiinței fiecărui om. FA 330.1

“Comoara aceasta”, a continuat apostolul, “o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi”. Dumnezeu ar fi putut vesti adevărul Său prin îngeri fără de păcat, dar nu acesta este planul Său. El a ales ființe omenești, oameni supuși slăbiciunilor, ca unelte pentru înfăptuirea planurilor Sale. Comoara aceasta de mare preț este așezată în vase de lut. Binecuvântările Sale trebuie să fie duse lumii prin oameni. Prin ei, slava Lui urmează să strălucească în întunericul păcatului. Într-o slujire plină de iubire, ei trebuie să întâmpine pe cei păcătoși și în nevoi, și să-i conducă la cruce. Și, în toată lucrarea lor, ei trebuie să atribuie slava, cinstea și lauda Aceluia care este mai presus de toți și deasupra tuturor. FA 330.2

Referindu-se la propria sa experiență, Pavel arată că, alegând slujirea lui Hristos, el nu a fost mânat de motive egoiste; ci calea umblării sale fusese plină de cercări și ispite. “Suntem încolțiți în toate chipurile”, scrie el, “dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru”. FA 330.3

Pavel le-a reamintit fraților săi că el și tovarășii lui sunt continuu în primejdie, în calitate de soli ai lui Hristos. Greutățile pe care le îndurau le istoveau puterile. “Noi cei vii”, scria el, “totdeauna suntem dați la moarte din pricina lui Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că, în noi, lucrează moartea, iar în voi, viața”. Suferind fizic prin lipsuri și osteneală, acești slujitori ai lui Hristos se asemănau morții Sale. Dar ceea ce lucra moartea în ei aducea viață și sănătate spirituală corintenilor, care, prin credința în adevăr, erau făcuți părtași ai vieții veșnice. Având în vedere aceasta, urmașii lui Isus trebuie să aibă grijă să nu sporească, prin neglijență și nemulțumire, poverile și cercările lucrătorilor. FA 331.1

“Fiindcă avem același duh de credință”, continuă Pavel, “potrivit cu ceea ce este scris: ‘Am crezut, de aceea am vorbit’ și noi credem și de aceea vorbim”. Deplin convins de realitatea adevărului încredințat lui, nimic nu-l putea face pe Pavel să mânuiască în chip amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu sau să ascundă convingerile sufletului său. El nu voia să cumpere bogăție, cinste sau plăceri cu prețul conformării cu părerile lumii. Deși tot timpul era în primejdie de a fi martirizat din pricina credinței pe care o predicase corintenilor, el nu era totuși intimidat, căci știa că Acela care murise și înviase avea să-l învieze și pe el din mormânt și să-l înfățișeze Tatălui. FA 331.2

“Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru”, a spus el, “pentru ca harul mare, căpătat prin mulți, să facă să sporească mulțumirile spre slava lui Dumnezeu”. Nu pentru o preamărire personală predicau apostolii Evanghelia. Nădejdea mântuirii sufletelor era aceea care îi îndemna să-și devoteze viața acestei lucrări. Și această nădejde îi reținea să nu pună capăt eforturilor lor din pricina primejdiilor care-i amenințau și chiar a suferințelor prin care chiar treceau. FA 332.1

“De aceea”, declara Pavel, “noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru dinăuntru se înnoiește din zi în zi”. Pavel simțea puterea vrăjmașului; dar, deși tăria lui fizică scădea, totuși, în mod credincios și neșovăitor, el vestea Evanghelia lui Hristos. Îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu, acest erou al crucii se avânta înainte în luptă. Glasul său, care îi îmbărbăta pe corinteni proclama triumful său în luptă. Ațintindu-și privirea spre răsplata celui credincios, el exclama în tonuri biruitoare: “Întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”. FA 332.2

Foarte călduros și mișcător este apelul apostolului ca frații corinteni să mediteze din nou asupra iubirii fără seamăn a Răscumpărătorului lor. “Cunoașteți harul Domnului nostru Isus Hristos”, scria el; “El măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. Voi cunoașteți înălțimea de unde a coborât; adâncul umilinței în care S-a plecat. Odată intrat pe calea lepădării de sine și a sacrificiului, El nu S-a abătut de pe ea până când Și-a dat viața. Pentru El nu a fost nici o clipă de odihnă între tron și cruce. FA 332.3

Pavel a cântărit cu atenție punct după punct, pentru ca aceia care aveau să citească epistola sa să poată înțelege pe deplin minunata bunăvoință a Mântuitorului față de ei. Prezentându-L pe Hristos așa cum era — când, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, primea împreună cu El închinarea îngerilor — apostolul L-a urmărit până ce a ajuns la cele mai profunde adâncimi ale umilinței. Pavel era convins că, dacă ei ar putea fi aduși să înțeleagă sacrificiul uimitor făcut de Maiestatea cerului, atunci orice egoism ar fi fost izgonit din viața lor. El a arătat cum Fiul lui Dumnezeu renunțase de bunăvoie la slava Sa, supunându-Se condițiilor naturii omenești; și apoi Se umilise ca un serv, fiind ascultător până la moarte, “și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8), pentru a putea ridica pe omul căzut, din decădere la nădejde, la bucurie și la cer. FA 333.1

Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, blândețe și iertare amestecate cu nepărtinire și dreptate. Noi vedem în mijlocul tronului pe Cineva care poartă pe mâini, picioare și coastă semnele suferinței îndurate pentru a împăca pe om cu Dumnezeu. Vedem un Tată nemărginit, locuind într-o lumină de neapropiat și totuși primindu-ne la Sine prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării, care anunța numai nenorocire și deznădejde, în lumina reflectată de la cruce dezvăluie mesajul lui Dumnezeu: “Trăiește, păcătosule, trăiește! Voi, suflete credincioase, pocăite, trăiți! Am plătit un preț de răscumpărare.” FA 333.2

Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe țărmul unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vieții Sale pe pământ, asupra sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în ceruri ca Mijlocitorul nostru, cum și asupra locașurilor pe care El le pregătește pentru cei care Îl iubesc; și nu putem decât să exclamăm: O, înălțimea și adâncul iubirii lui Hristos! “Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre”. “Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu?” (1 Ioan 4, 10; 3, 1.) FA 333.3

În fiecare ucenic adevărat, această iubire, asemenea focului sacru, arde pe altarul inimii. Iubirea lui Dumnezeu a fost descoperită prin Hristos, pe pământ. Aici, trebuie ca ei, copiii Săi, să dea pe față această iubire printr-o viață nepătată. În felul acesta, păcătoșii vor fi călăuziți la cruce spre a privi pe Mielul lui Dumnezeu. FA 334.1