The Acts of the Apostles

Capitolul 4 — Ziua cincizecimii

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 2, 1-39.

Când ucenicii s-au întors de pe Muntele Măslinilor la Ierusalim, oamenii au privit la ei, sperând să vadă pe fețele lor expresii de întristare, tulburare și înfrângere; însă, în loc de acestea, au văzut fericire și biruință. Ucenicii nu se tânguiau acum pentru dezamăgirea nădejdilor lor. Ei au văzut pe Mântuitorul lor înviat și cuvintele făgăduinței Sale date la despărțire răsunau continuu în urechile lor. FA 35.1

Ascultători de porunca lui Hristos, ei au zăbovit în Ierusalim în așteptarea făgăduinței Tatălui — revărsarea Duhului Sfânt. Dar nu au așteptat în trândăveală. Raportul biblic ne spune că ‘tot timpul stăteau în templu și lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu’. (Luca 24, 53.) De asemenea, ei s-au adunat laolaltă pentru a prezenta cererile lor Tatălui, în numele lui Isus. Ei știau că au un reprezentant în ceruri, un Apărător la tronul lui Dumnezeu. Cu un respect solemn, ei se plecau în rugăciune, repetând asigurarea: ‘Orice veți cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu: Cereți și veți căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină’. (Ioan 16, 23.24.) Mai sus și tot mai sus întindeau ei mâna credinței, cu argumentul cel mai puternic: ‘Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi’. (Romani 8, 34.) FA 35.2

În timp ce așteptau împlinirea făgăduinței, ucenicii își umileau inimile în sinceră pocăință și-și mărturiseau necredința lor. În timp ce-și aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înțelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum aduse din nou în minte, și ei le repetau unul după altul. Ei își reproșau unii altora faptul că nu-L înțeleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după scenă din minunata Sa viață trecea pe dinaintea lor. Meditând la viața Lui curată și sfântă, ei au simțit că nici o strădanie nu va fi prea grea, nici un sacrificiu prea mare, ca să poată da mărturie în viața lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putință să mai trăiască din nou cei trei ani petrecuți cu Învățătorul, cu cât zel s-ar fi străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau și cât de sinceri erau în mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de necredință! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertați. Și s-au hotărât ca, pe cât le era cu putință, să-și ispășească necredința printr-o curajoasă mărturie despre El înaintea lumii. FA 36.1

Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit ca să fie făcuți destoinici să-i întâmpine pe oameni și ca, în convorbirile lor zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătoși la Hristos. Înlăturând orice neînțelegeri, orice dorință de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune creștină. Ei se apropiau mai mult și tot mai mult de Dumnezeu și, făcând acest lucru, au înțeles ce privilegiu avuseseră de a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Isus. Dar, când se gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de înțelegere cu privire la ceea ce El Se străduia să-i învețe spre binele lor, inimile le erau pline de întristare. FA 37.1

Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii și-au dat seama de nevoia lor spirituală și au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câștigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înțeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii și, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o. FA 37.2

În timpul perioadei patriarhale, influența Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălțat rugăciuni fierbinți pentru acest dar și, în cer, Domnul Hristos a adăugat și mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său. FA 37.3

‘În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, și a umplut toată casa unde ședeau ei.’ FA 37.4

Duhul Sfânt a venit cu o așa plinătate asupra ucenicilor care așteptau și se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu putere în biserica Sa. Era ca și cum de veacuri această putere fusese zăvorâtă și acum cerul se bucura, putând să reverse asupra bisericii bogățiile harului Duhului Sfânt. Și, sub influența Duhului Sfânt, cuvintele de căință și mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulțumire și se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să privească și să adore înțelepciunea fără de egal și de necuprins a iubirii. Cuprinși de uimire, apostolii au exclamat: ‘Iată, aceasta este iubire’. Ei au devenit conștienți de darul ce le-a fost dat. Și care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuțită cu putere și scăldată în fulgerele cerului, și-a croit drum prin necredință. Mii au fost convertiți într-o zi. FA 38.1

‘Vă este de folos să Mă duc’, spusese Hristos ucenicilor Săi; ‘căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite’. ‘Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, și vă va descoperi lucrurile viitoare’. (Ioan 16, 7.13.) FA 38.2

Înălțarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmașii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduință. Pentru aceasta, ei trebuia să aștepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porțile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, și Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veșnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinței Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmașilor Săi, ca un semn că El a primit, ca preot și împărat, toată puterea în cer și pe pământ și că El era Cel Uns peste poporul Său. FA 38.3

‘Niște limbi de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei, și s-au așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt, și au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.’ Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a venit asupra celor adunați. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu ușurință în limbi care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfățișarea de foc preînchipuia ardoarea zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum și puterea ce avea să însoțească lucrarea lor. FA 39.1

‘Se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer.’ După împrăștierea lor printre neamuri, iudeii s-au răspândit în toate părțile locuite ale lumii și, în exilul lor, au învățat să vorbească diferite limbi. Mulți din acești iudei se găseau cu ocazia aceasta la Ierusalim, luând parte la sărbătorile religioase ce aveau loc atunci. Printre cei adunați era reprezentată fiecare limbă cunoscută. Această deosebire de limbi ar fi constituit o mare piedică în calea vestirii Evangheliei; de aceea Dumnezeu, într-un mod minunat, a împlinit lipsa apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei nu ar fi fost în stare să realizeze într-o viață. Ei au putut acum să vestească adevărurile Evangheliei departe de patria lor, vorbind corect și pe înțeles limba acelora pentru care lucrau. Acest dar uimitor era o puternică dovadă pentru lume că însărcinarea lor purta pecetea cerului. De aici înainte, vorbirea ucenicilor era curată, simplă și corectă, fie că vorbeau în limba lor maternă, fie într-o limbă străină. FA 39.2

‘Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se minunau, și ziceau unii către alții: “Toți aceștia care vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?”’ FA 40.1

Preoții și mai marii s-au mâniat foarte tare văzând această minunată manifestare, însă nu au îndrăznit să dea pe față răutatea lor, de teamă să nu cadă pradă furiei poporului. Ei duseseră la moarte pe Nazarinean; însă aici erau slujitorii Lui, oameni neînvățați din Galilea, care vesteau în toate limbile cunoscute pe atunci istoria vieții și lucrării Lui. Preoții, hotărâți să explice pe o cale naturală puterea uimitoare a ucenicilor, au declarat că ei erau beți de vinul cel nou pregătit pentru sărbătoare și din care băuseră prea mult. Unii dintre cei mai ignoranți oameni prezenți acolo, cu acea ocazie, au luat ca fiind adevărată această presupunere, însă cei mai inteligenți știau că ea nu este adevărată, iar cei care înțelegeau diferitele limbi ce se vorbeau dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi. FA 40.2

Ca răspuns la învinuirea preoților, Petru a arătat că această demonstrație era o directă împlinire a profeției lui Ioel, prin care el profetiza că asupra oamenilor avea să vină o asemenea putere spre a-i pregăti pentru o lucrare deosebită. ‘Bărbați iudei și voi toți cei care locuiți în Ierusalim, să știți lucrul acesta, și ascultați cuvintele mele! Oamenii aceștia nu sunt beți, cum vă închipuiți voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: “În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voștri și fetele voastre vor prooroci, tinerii voștri vor avea vedenii, și bătrânii voștri vor visa visuri. Da, chiar și peste robii Mei și peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, și vor prooroci”’. FA 41.1

Cu claritate și putere, Petru dădea mărturie despre moartea și învierea lui Hristos: ‘Bărbați Israeliți, ascultați cuvintele acestea: Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine știți; pe Omul acesta’ voi L-ați răstignit, și L-ați omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut de ea.” FA 41.2

Petru nu s-a referit la învățăturile lui Hristos pentru a-și susține poziția, pentru că știa că prejudecățile ascultătorilor lui erau așa de mari, încât cuvintele lui cu privire la acest subiect nu ar fi avut nici un efect. În loc de aceasta, el le-a vorbit despre David, care era socotit de iudei ca unul din patriarhii neamului lor. “David zice despre El”, spunea Petru: “Eu am totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima și mi se veselește limba; chiar și trupul mi se va odihni în nădejde; căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuința morților, și nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea”.... FA 41.3

“Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraților, să vă spun fără sfială că a murit și a fost îngropat; și mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.” “Despre învierea lui Hristos a proorocit și a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuința morților, și trupul Lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, și noi toți suntem martori ai Lui.” FA 42.1

Scena aceasta era de un mare interes. Iată-i pe oameni venind din toate părțile să-i audă pe ucenici dând mărturie despre adevăr așa cum este el în Isus. Ei se înghesuie, se îmbulzesc în templu. Preoții și mai marii sunt acolo, având încă pe fețele lor încruntarea neagră a răutății, cu inimile încă pline de neîmpuținata ură împotriva lui Hristos, cu mâinile lor mânjite încă de sângele vărsat când L-au răstignit pe Mântuitorul lumii. Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli copleșiți de teamă sub mâna cea tare a prigoanei și uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă și plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase și răstignit, este Prințul vieții, înălțat acum la dreapta lui Dumnezeu. FA 42.2

Unii dintre aceia care îi ascultau pe apostoli luaseră parte activă în osândirea și moartea lui Hristos. Glasurile lor se amestecaseră cu acelea ale gloatei, cerând răstignirea Lui. Când Isus și Baraba au stat în fața lor în sala de judecată, iar Pilat i-a întrebat: “Pe care să vi-l slobozesc?”, ei strigaseră: “Nu pe El, ci pe Baraba!” (Matei 27, 17; Ioan 18, 40.) Când Pilat le-a dat în mâini pe Hristos, zicând: “Luați-L voi și răstigniți-L, căci eu nu găsesc nici o vină în El”; “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”, ei au strigat: “Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”. (Ioan 19, 16; Matei 27, 24.25.) FA 42.3

Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoții și mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar și de un chin sufletesc. “Ei au rămas străpunși în inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: ‘Fraților, ce să facem?’” Printre aceia care ascultau cuvintele ucenicilor erau iudei devotați, sinceri în credința lor. Puterea care însoțea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia. FA 43.1

“Pocăiți-vă”, le-a zis Petru, “și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri, și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”. FA 43.2

Petru i-a făcut pe oameni să înțeleagă că erau vinovați de lepădarea lui Hristos, pentru că fuseseră înșelați de preoți și conducători; și că, dacă vor continua să caute sfat de la acești oameni și vor aștepta ca ei să-L recunoască pe Hristos, mai înainte ca ei să aibă curajul să facă aceasta, atunci nu-L vor primi niciodată pe Hristos. Acești oameni puternici, deși făceau paradă de evlavie, alergau după bogății și glorie pământească. Ei nu erau dispuși să vină la Hristos pentru a primi lumină. FA 43.3

Sub influența acestei iluminări cerești, Scripturile pe care Hristos le-a lămurit ucenicilor se înfățișau acum înaintea lor cu strălucirea adevărului desăvârșit. Vălul care îi împiedicase să vadă până la capăt ceea ce fusese desființat era acum îndepărtat și ei înțelegeau cu deplină claritate scopul misiunii lui Hristos și natura Împărăției Sale. Ei puteau vorbi cu putere despre Mântuitorul; și, pe când desfășurau înaintea ascultătorilor lor planul mântuirii, mulți își recunoșteau vinovăția și se convingeau. Tradițiile și superstițiile băgate în capul lor de preoți erau îndepărtate din mintea lor și erau acceptate învățăturile Mântuitorului. FA 44.1

“Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adăugat aproape trei mii de suflete.” FA 44.2

Mai marii iudeilor își închipuiseră că lucrarea lui Hristos va lua sfârșit odată cu moartea Lui; dar, în loc de aceasta, ei au fost martori la uimitoarele scene ale Zilei Cincizecimii. Ei îi auzeau pe ucenici, care erau înzestrați cu o putere și o vigoare necunoscute până atunci, predicând pe Hristos, cuvintele lor fiind întărite prin semne și minuni. În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe față credința lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia. FA 44.3

Ucenicii erau uimiți și nespus de fericiți, văzând numărul mare al secerișului de suflete. Ei nu socoteau această minunată recoltă ca fiind rezultatul propriilor lor eforturi; ei își dădeau seama că sunt continuatorii lucrării altor oameni. Chiar de la căderea lui Adam, Hristos a încredințat slujitorilor Săi aleși sămânța Cuvântului Său spre a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vieții Sale pe pământ, El a semănat sămânța adevărului și a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerișul lucrării lui Hristos, dând pe față puterea învățăturii lor. FA 44.4

Numai argumentele apostolilor, deși clare și convingătoare, nu ar fi înlăturat prejudecățile care se împotriviseră unor dovezi așa de mari. Însă Duhul Sfânt a lucrat astfel, încât argumentele să ajungă la inimă, însoțite de putere divină. Cuvintele apostolilor erau ca săgețile ascuțite ale Celui Atotputernic, convingându-i pe oameni de teribila lor vină, aceea că L-au lepădat și răstignit pe Domnul slavei. FA 45.1

Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră aduși să simtă nevoia lor după Duhul Sfânt. Instruiți fiind de Duhul Sfânt, ei au primit deplina și finala lor calificare și au pornit la lucrarea vieții lor. Ei nu mai erau neștiutori și neînvățați. Ei nu mai erau o grupă de elemente independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu mai era investită în măreția lumească. Ei erau toți “o inimă și un suflet”. (Faptele Apostolilor 2, 46; 4, 32.) Hristos le umplea cugetele; ținta lor era înaintarea Împărăției Sale. În minte și în caracter, ei au devenit asemenea Învățătorului lor, și oamenii “au priceput că fuseseră cu Isus”. (Faptele Apostolilor 4, 13.) FA 45.2

Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea cerului. Adevărurile pe care nu le-au putut înțelege în timpul când Isus fusese cu ei le erau dezvăluite acum. Cu o credință și o siguranță cum nu cunoscuseră niciodată mai înainte, ei au primit învățăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o problemă de credință faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei știau că, deși îmbrăcat în trup omenesc, El era în adevăr Mesia și de aceea ei spuneau lumii experiența lor, cu o încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei. FA 45.3

Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul și Fratele lor mai mare? Aduși în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cerești. În ce cuvinte arzătoare își îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El! Inimile lor erau copleșite de o bunăvoință atât de deplină, atât de profundă, atât de mult cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la marginile pământului ca să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei erau plini de o dorință imensă să ducă mai departe lucrarea pe care El a început-o. Își dădeau seama de datoria lor cea mare pe care o aveau față de cer și de răspunderea lucrării lor. Întăriți prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au pășit înainte plini de zel, pentru a duce mai departe biruința crucii. Duhul Sfânt îi însuflețea și vorbea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe fețele lor. Ei și-au consacrat viața în slujba Lui și trăsăturile feței lor mărturiseau despre consacrarea lor. FA 46.1