The Acts of the Apostles

Capitolul 3 — Marea însărcinare

După moartea Domnului Hristos, ucenicii erau aproape biruiți de descurajare. Învățătorul lor fusese respins, osândit și răstignit. Preoții și conducătorii declaraseră în mod batjocoritor: “Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El”. (Matei 27, 42.) Soarele nădejdii ucenicilor apusese, și asupra inimilor lor se lăsase noaptea. Deseori, ei repetau cuvintele: “Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel”. (Luca 24, 21.) Singuri și adânc mâhniți, ei își aminteau cuvintele Lui: “Dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” (Luca 23, 31.) FA 25.1

Isus a încercat în mai multe rânduri să dezvăluie ucenicilor Săi viitorul, însă ei au fost nepăsători și astfel n-au cugetat la ceea ce spusese El. Din pricina aceasta, moartea Lui a venit peste ei ca o surpriză; și, mai târziu, revizuindu-și trecutul și văzând rezultatul necredinței lor, s-au umplut de întristare. Când Hristos a fost răstignit, ei nu credeau că El va învia. El spusese lămurit că avea să învieze a treia zi, însă ei erau nedumeriți, neștiind ce voia să spună. Această lipsă de înțelegere i-a făcut ca, la moartea Lui, ei să ajungă într-o totală deznădejde. Ei erau într-o stare de amară dezamăgire. Credința lor nu trecea dincolo de umbra pe care Satana o aruncase în fața privirii lor. Totul li se părea neclar și tainic. Dacă ar fi crezut cuvintele Mântuitorului, de câtă întristare n-ar fi fost ei cruțați! FA 25.2

Copleșiți de disperare, durere și deznădejde, ucenicii s-au întâlnit cu toții în camera de sus și au încuiat și zăvorât ușile, temându-se ca nu cumva soarta iubitului lor Învățător să fie și soarta lor. Aici li S-a arătat Mântuitorul după învierea Sa. FA 26.1

Timp de patruzeci de zile, Domnul Hristos a rămas pe pământ, pregătindu-i pe ucenici pentru lucrarea ce o aveau de făcut și lămurindu-le ceea ce până atunci nu fuseseră în stare să înțeleagă. El le-a vorbit despre profețiile cu privire la venirea Sa, lepădarea Lui de către iudei și moartea Sa, arătându-le că fiecare parte a acestor profeții se împlinise. Le-a spus că ei trebuia să privească această împlinire a profeției ca o asigurare a puterii ce avea să-i însoțească în lucrările lor în viitor. “Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile. Și le-a zis: ‘Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze a treia zi dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea păcatelor, începând din Ierusalim’ Și a mai adăugat: ‘Voi sunteți martori ai acestor lucruri’. (Luca 24, 45-48.) FA 26.2

În timpul acestor zile, pe care Isus le-a petrecut împreună cu ucenicii Săi, ei au câștigat o nouă experiență. Auzind pe iubitul lor Învățător explicând Scripturile în lumina tuturor celor împlinite, credința lor în El s-a fixat pe deplin. Ei au ajuns acolo, încât să poată spune: ‘Știu în cine am crezut’. (2 Timotei 1, 12.) Ei au început să înțeleagă natura și întinderea lucrării lor, să vadă că aveau de vestit lumii adevărurile încredințate lor. Întâmplările din viața lui Hristos, moartea și învierea Sa, profețiile care arătau spre aceste evenimente, tainele planului de mântuire, puterea lui Isus pentru iertarea păcatelor — la toate aceste lucruri ei fuseseră martori și trebuia să le facă cunoscute lumii. Ei trebuia să vestească Evanghelia păcii și mântuirii prin pocăință și puterea Mântuitorului. FA 27.1

Înainte de înălțarea Sa la cer, Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi însărcinare, spunându-le că ei urma să fie executorii testamentari prin care El lăsa lumii comorile vieții veșnice. ‘Voi ați fost martorii vieții Mele de sacrificiu în favoarea lumii’, le-a spus El. ‘Ați văzut strădaniile Mele pentru Israel. Și, cu toate că poporul Meu nu a voit să vină la Mine ca să poată avea viață, deși preoții și conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, deși ei M-au lepădat, ei vor mai avea încă o ocazie de a primi pe Fiul lui Dumnezeu. Voi ați văzut că pe toți aceia care vin la Mine, mărturisindu-și păcatele, Eu îi primesc bucuros. Pe cel care vine la Mine, cu nici un chip nu-l voi da afară. Vouă, ucenicilor Mei, vă încredințez această solie a îndurării. Ea trebuie să fie dusă atât la iudei, cât și la Neamuri — mai întâi la Israel și apoi tuturor Neamurilor, limbilor și popoarelor. Toți care cred trebuie să fie strânși într-o biserică’. FA 27.2

Însărcinarea Evangheliei este marele hrisov misionar al Împărăției lui Hristos. Ucenicii urmau să lucreze cu sârguință pentru suflete, adresând invitația harului. Nu trebuia să aștepte ca oamenii să vină la ei, ci ei trebuia să meargă la oameni cu solia lor. FA 28.1

Ucenicii aveau să ducă mai departe lucrarea lor în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt și faptă a lor trebuia să îndrepte atenția asupra Numelui Său, care are acea putere vitală prin care păcătoșii pot fi mântuiți. Credința lor trebuia să se concentreze în El, care este izvorul îndurării și al puterii. În Numele Său, ei trebuia să prezinte cererile lor Tatălui și să primească răspuns. Ei trebuia să boteze în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos trebuia să constituie parola, cuvântul lor de ordine, semnul prin care să fie deosebiți, legătura unirii lor, autoritatea activității lor, cum și izvorul succesului lor. Nimic nu avea să fie recunoscut în Împărăția Sa, dacă nu purta Numele Său și semnătura Sa. FA 28.2

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: Mergeți în Numele Meu spre a aduna în biserică pe toți aceia care cred, El le-a pus în față, în mod lămurit, nevoia de a rămâne la cele simple. Cu cât avea să fie mai puțină paradă și spectacol, cu atât influența lor spre bine avea să fie mai mare. Ucenicii trebuia să vorbească în același mod simplu în care a vorbit Hristos. Ei trebuia să întipărească în ascultătorii lor învățăturile pe care El îi învățase. FA 28.3

Hristos nu a spus ucenicilor Săi că lucrarea lor avea să fie ușoară. El le-a prezentat vasta alianță a răului, desfășurată împotriva lor. Ei aveau să lupte ‘împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești’. (Efeseni 6, 12.) Însă ei nu aveau să fie lăsați să lupte singuri. El i-a asigurat că avea să fie cu ei; și că, dacă vor merge înainte în credință, se vor mișca sub pavăza Celui Atotputernic. El i-a îndemnat să fie curajoși și tari; căci în rândurile lor avea să fie Cineva mai puternic decât îngerii — Comandantul oștirilor cerului. El a luat toate măsurile pentru aducerea la îndeplinire a lucrării lor și a luat asupra Sa răspunderea succesului. Atâta timp cât aveau să asculte de Cuvântul Său și să lucreze în legătură cu El, nu aveau să dea greș. Mergeți la toate neamurile, le-a poruncit El. Mergeți până la cele mai îndepărtate regiuni locuite ale globului și fiți siguri că prezența Mea va fi cu voi chiar și acolo. Lucrați cu credință și încredere, căci niciodată nu va fi un timp când să vă uit. Voi fi totdeauna cu voi, ajutându-vă să vă aduceți la îndeplinire datoria, călăuzindu-vă, îmbărbătându-vă, sfințindu-vă, sprijinindu-vă și dându-vă succes în rostirea cuvintelor care să îndrepte atenția altora spre cer. FA 29.1

Sacrificiul lui Hristos în favoarea omului a fost deplin și complet. Condiția ispășirii a fost împlinită. Lucrarea pentru care El a venit în lume a fost îndeplinită. El a câștigat împărăția. El a smuls-o de la Satana și a devenit moștenitor al tuturor lucrurilor. El era în drum spre tronul lui Dumnezeu, ca să fie onorat de oștile cerești. Investit cu autoritate nețărmurită, El a dat ucenicilor Săi însărcinarea: ‘Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului’. (Matei 28, 19.20.) FA 29.2

Chiar înainte de a-i părăsi pe ucenici, Hristos le-a arătat din nou, lămurit, natura Împărăției Sale. Le-a reamintit lucruri pe care mai înainte El le spusese cu privire la ea. El a declarat că nu era planul Său să stabilească în lumea aceasta o împărăție pământească. El nu era trimis ca să domnească ca un monarh pământesc pe tronul lui David. Când ucenicii L-au întrebat: ‘Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou împărăția lui Israel?’ El le-a răspuns: ‘Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa’. (Faptele Apostolilor 1, 6.7.) Nu era nevoie ca ei să vadă mai departe în viitor decât numai atâta cât descoperirile făcute de El îi făceau în stare să vadă. Lucrarea lor era aceea de a vesti solia Evangheliei. FA 30.1

Prezența vizibilă a lui Hristos era pe cale să fie retrasă din mijlocul ucenicilor, dar ei aveau să aibă parte de o nouă înzestrare cu putere. Duhul Sfânt avea să le fie dat în toată plinătatea lui, sigilându-i pentru lucrarea lor. ‘Iată’, a zis Mântuitorul, ‘voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus’. (Luca 24, 49.) ‘Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veți fi botezați cu Duhul Sfânt.’ ‘Voi veți primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria și până la marginile pământului’. (Faptele Apostolilor 1, 5.8.) FA 30.2

Mântuitorul știa că nici un argument, oricât de logic, nu ar fi înmuiat inimile învârtoșate și nu ar fi putut străpunge crusta egoismului și a spiritului lumesc. El știa că ucenicii Săi trebuia să fie înzestrați cu putere cerească; că Evanghelia își va împlini lucrarea ei numai atunci când va fi vestită din inimi încălzite și buze elocvente, printr-o cunoaștere vie a Aceluia care este Calea, Adevărul și Viața. Lucrarea încredințată ucenicilor cerea multă destoinicie, căci curentul adânc al răutății urma să se prăvălească cu putere asupra lor. La comanda forțelor întunericului era un conducător foarte ager și hotărât, iar urmașii lui Hristos puteau lupta pentru dreptate numai prin ajutorul pe care Dumnezeu avea să li-l dea prin Duhul Sfânt. FA 31.1

Hristos le-a spus ucenicilor Săi că ei trebuia să-și înceapă lucrarea la Ierusalim. Cetatea aceasta fusese scena uimitorului Său sacrificiu pentru neamul omenesc. Acolo, îmbrăcat în haina naturii umane, El a umblat și a vorbit cu oamenii și puțini au văzut cât de aproape se coborâse cerul de pământ. Acolo fusese El osândit și răstignit. În Ierusalim, erau mulți care, în taină, credeau că Isus din Nazaret este Mesia și care fuseseră amăgiți de preoți și conducători. Acestora trebuia să le fie vestită Evanghelia. Ei trebuia să fie chemați la pocăință. Adevărul minunat, că numai prin Hristos putea fi dobândită iertarea păcatelor, trebuia lămurit. Și, în timp ce întreg Ierusalimul era frământat de zguduitoarele evenimente din ultimele săptămâni, predicarea ucenicilor avea să facă cea mai profundă impresie. FA 31.2

În timpul lucrării Sale, Isus a prezentat continuu înaintea ucenicilor faptul că ei trebuia să fie una cu El în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii din sclavia păcatului. Când i-a trimis pe cei doisprezece și, mai târziu, pe cei șaptezeci să vestească Împărăția lui Dumnezeu, El i-a învățat datoria pe care o aveau — să împărtășească și altora ceea ce El le făcuse cunoscut. În toată lucrarea Sa, El îi instruia pentru o lucrare individuală și aceasta urma să se întindă pe măsură ce numărul membrilor creștea, ajungând până la cele mai îndepărtate colțuri ale pământului. Ultima lecție pe care a dat-o urmașilor Săi a fost aceea că ei aveau în păstrare, spre a fi dusă lumii, vestea cea bună a mântuirii. FA 32.1

Când a sosit timpul ca Hristos să Se înalțe la Tatăl, El i-a condus pe ucenici afară din oraș, până în Betania. Aici, El S-a oprit, iar ei s-au adunat în jurul Său. Cu mâinile întinse spre binecuvântare, ca o asigurare a grijii Lui ocrotitoare, El S-a înălțat încet din mijlocul lor. ‘Pe când îi binecuvânta, S-a despărțit de ei și a fost înălțat la cer’. (Luca 24, 51.) FA 32.2

În timp ce ucenicii priveau înmărmuriți în sus spre a prinde cea din urmă privire a Domnului lor care Se înălța, El era primit în rândurile îngerilor cerești care se bucurau. În timp ce îngerii aceștia Îl escortau spre curțile de sus, ei cântau triumfător: ‘Cântați lui Dumnezeu, împărățiile pământului, și lăudați pe Domnul! Cântați Celui ce călărește pe cerurile cerurilor. Dați slavă lui Dumnezeu, a cărui măreție este peste Israel și a cărui putere este în ceruri’. (Psalmii 68, 32-34.) FA 32.3

Ucenicii încă mai priveau cu ardoare spre cer când, ‘iată că li s-au arătat doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: “Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”’. (Faptele Apostolilor 1, 10.11.) FA 33.1

Făgăduința celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea ucenicilor Săi. Același Isus, pe care ei Îl văzuseră înălțându-Se la cer, urma să vină iarăși spre a-i lua la Sine pe aceia care pe acest pământ s-au consacrat servirii Lui. Același glas care le-a spus: ‘Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului’, le va ura în curând bun venit înaintea feței Sale, în Împărăția cerească. FA 33.2

După cum în serviciul preînchipuitor marele preot dezbrăca haina pontificală și slujea în veșmântul alb de in al preotului de rând, tot astfel Hristos Și-a dezbrăcat hainele Sale împărătești, S-a îmbrăcat cu haina naturii omenești și a oferit sacrificiu, El Însuși fiind și preot și victimă. Așa cum marele preot, după ce-și îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, ieșea afară, în hainele sale pontificale, înaintea întregii adunări care îl aștepta, tot la fel Hristos va veni a doua oară îmbrăcat în cele mai albe haine, cum ‘nici un nălbitor de pe pământ n-o poate da’. (Marcu 9, 3.) El va veni în propria Sa slavă, cum și în slava Tatălui Său și în drumul Său va fi însoțit de toată oastea îngerilor. FA 33.3

În felul acesta, va fi împlinită făgăduința dată de Hristos ucenicilor Săi: ‘Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine’. (Ioan 14, 3.) Pe cei care L-au iubit și L-au așteptat, El îi va încununa cu slavă, cinste și nemurire. Morții cei drepți vor ieși din mormintele lor și aceia care vor fi în viață vor fi răpiți împreună cu ei spre a întâmpina pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzică ce a ajuns vreodată la vreo ureche muritoare, zicându-le: ‘Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii’. (Matei 25, 34.) FA 34.1

Pe bună dreptate, ucenicii se puteau bucura în nădejdea revenirii Domnului lor. FA 34.2