Credinţa şi faptele

Ce nu poate să facă omul

Omul nu poate îndeplini nici o faptă eroică demnă de laudă, care să-i dea vreo slavă. Unii obișnuiesc să-i slăvească și să-i înalțe pe alții. Când aud și văd acest lucru, mă cutremur, pentru că mi-au fost descoperite multe situații din care viața de cămin a acestor oameni și ceea ce se petrece în interiorul inimii lor și am văzut că sunt plini de egoism. Ei sunt imorali, întinați și josnici și nimic din faptele lor nu-i poate înălța înaintea lui Dumnezeu, deoarece tot ce fac ei este o urâciune în ochii Săi. Fără renunțarea la păcat nu poate avea loc nici o convertire adevărată, iar caracterul agravant al păcatului nu este sesizat. Îngerii lui Dumnezeu, care au o percepție a cărei sensibilitate nu a fost niciodată atinsă de ochii muritori, văd că făpturile înlănțuite de influențe imorale, cu suflete și mâini necurate, își hotărăsc destinul pentru veșnicie, și totuși mulți oameni înțeleg foarte puțin ce este păcatul și care este remediul lui. CF 24.3

Auzim predicându-se atâtea lucruri cu privire la convertirea sufletului, dar ele nu sunt adevărul. Oamenii sunt învățați să creadă că, dacă cineva se pocăiește trebuie să fie iertat, presupunându-se că o astfel de pocăință este calea, este poarta spre cer, că pocăința are o valoare în ea însăși, cu care se poate cumpăra iertarea. Oare poate un om să se pocăiască în virtutea propriei puteri? Nu mai mult decât este capabil să se ierte singur. Lacrimile, țintele, hotărârile — toate acestea sunt doar exercitarea corespunzătoare a însușirilor pe care Dumnezeu i le-a dat omului, ca și întoarcerea de la păcat pentru îndreptarea unei vieți care îi aparține lui Dumnezeu. Unde este meritul omului pentru a-și câștiga mântuirea sau pentru a aduce înaintea lui Dumnezeu ceva valoros și bun? Poate un dar în bani, case ori pământuri să vă așeze pe lista celor merituoși? Este imposibil! CF 25.1

Cu privire la îndreptățirea prin credință, există pericolul de a-i atribui un merit credinței. Când luați neprihănirea lui Hristos ca pe un dar, sunteți îndreptățiți fără plată, prin răscumpărarea lui Hristos. Ce este credința? “Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evrei 11, 1.) Este un asentiment intelectual față de faptele lui Dumnezeu, care angajează inima într-o consacrare de bunăvoie și în slujire adusă lui Dumnezeu, Cel care a dat înțelegerea, a impresionat inima, a atras la început atenția spre Hristos, ca să-L vadă pe crucea Golgotei. Credința înseamnă a-I da lui Dumnezeu puterile intelectuale, a-I încredința lui Dumnezeu mintea și voința și a-L face pe Hristos unica poartă de intrare în împărăția cerurilor. CF 25.2

Când oamenii vor înțelege că nu pot câștiga neprihănirea prin meritele faptelor proprii, și când îl vor căuta pe Domnul Isus Hristos cu o dependență deplină și fermă de El, ca fiind singura lor speranță, nu va mai exista atât de mult eu și atât de puțin Isus. Sufletele și trupurile sunt întinate și murdărite de păcat, inima este înstrăinată de Dumnezeu, și totuși mulți luptă, cu puterile lor limitate, să câștige mântuirea prin fapte bune. Isus, cred ei, va face o parte din mântuire, iar ei trebuie să facă restul. Acești oameni trebuie să înțeleagă prin credință că neprihănirea lui Hristos este singura lor speranță pentru prezent și pentru veșnicie. CF 25.3