Slujitorii Evangheliei

Hirotonirea

“În Biserica din Antiohia erau niște prooroci și învățători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen…. Și Saul. Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’”. (Faptele Apostolilor 13, 1.2.) Înainte de a fi trimiși ca misionari în lumea păgână, acești apostoli I-au fost consacrați lui Dumnezeu în mod solemn, prin post și rugăciune și prin punerea mâinilor. Astfel, ei au fost autorizați de biserică nu numai să prezinte adevărul, ci și să îndeplinească actul botezului și să organizeze biserici, fiind învestiți cu autoritate ecleziastică deplină. SEv 441.1

La data aceea, biserica creștină intra într-o eră importantă. Lucrarea de propovăduire a soliei Evangheliei printre neamuri urma să se desfășoare cu putere, iar ca rezultat, biserica avea să fie întărită printr-o mare creștere a numărului de suflete. Apostolii care fuseseră rânduiți să conducă această lucrare urmau să fie expuși la suspiciune, prejudecată și invidie. Învățăturile lor cu privire la surparea “zidului de la mijloc” (Efeseni 2, 14), care îi despărțea de foarte mult timp pe iudei de lumea păgână, aveau să-i supună în mod firesc la acuzația de erezie, iar autoritatea lor ca slujitori ai Evangheliei să fie contestată de mulți credincioși iudei zeloși. SEv 441.2

Dumnezeu a prevăzut dificultățile cu care vor fi nevoiți să se confrunte slujitorii Săi și, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice acuzație, El a învățat biserica, descoperindu-i faptul că trebuie să-i consacre în mod public pentru lucrarea de păstorire. Hirotonirea lor a fost o recunoaștere publică a faptului că Dumnezeu i-a rânduit să le propovăduiască neamurilor veștile bune ale Evangheliei. SEv 441.3

Atât Pavel, cât și Barnaba primiseră deja însărcinarea de la Dumnezeu Însuși, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adăugat nici un har nou și nici o calificare efectivă. Ea era o formă oficială de numire într-o slujbă precisă și o recunoaștere a autorității persoanei pentru acea slujbă. Prin aceasta, pecetea bisericii era pusă asupra lucrării lui Dumnezeu. SEv 442.1

Pentru iudei, această formalitate era deosebit de semnificativă. Când își binecuvânta copiii, tatăl iudeu își punea mâinile pe capul lor cu solemnitate. Când un animal era dedicat pentru jertfă, cel învestit cu autoritatea preoțească își punea mâinile pe capul victimei. Iar, când și-au pus mâinile peste Pavel și Barnaba, prin acest act, slujitorii bisericii din Antiohia I-au cerut lui Dumnezeu să-și reverse binecuvântarea asupra apostolilor aleși, în consacrarea lor pentru lucrarea specială la care fuseseră rânduiți. SEv 442.2

Mai târziu, ceremonia hirotonirii prin punerea mâinilor a fost denaturată într-o mare măsură, acordându-i-se o importanță necuvenită, ca și când asupra celor care primeau o astfel de hirotonire ar fi venit dintr-o dată o putere care îi califica imediat pentru toate lucrările pastorale. Dar, în raportul consacrării acestor doi apostoli, nu există nici un indiciu care arată că, prin simplul act al punerii mâinilor, li s-ar fi conferit vreo virtute. Acesta este doar un raport simplu cu privire la hirotonirea lor și cu privire la influența pe care a avut-o asupra activității lor viitoare. SEv 442.3

Circumstanțele în care Pavel și Barnaba au fost puși deoparte de Duhul Sfânt pentru un anumit domeniu al slujirii arată cu claritate că Domnul lucrează în biserica Sa organizată prin mijloace specifice. Cu ani în urmă, când Însuși Mântuitorul i-a descoperit scopul divin cu privire la el, Pavel a fost adus imediat în legătură cu membrii bisericii recent înființate din Damasc. De asemenea, biserica din acel loc nu a fost lăsată multă vreme în necunoștință cu privire la experiența personală a fariseului convertit. Apoi, când însărcinarea divină primită la data aceea urma să fie îndeplinită din nou, într-o manieră mai amplă, Duhul Sfânt, dovedind faptul că Pavel era un vas ales pentru a le vesti neamurilor Evanghelia, a încredințat bisericii lucrarea de hirotonire a sa și a tovarășilor săi de lucru. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia “slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ‘Puneți-Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’”. SEv 443.1

Dumnezeu a făcut din biserica Sa un mijloc de răspândire a luminii pe pământ și, prin intermediul ei, El comunică scopurile și voia Sa. Dumnezeu nu-i dă nici unuia dintre slujitorii Săi o experiență independentă sau contrarie experienței bisericii în sine. Nici nu-i descoperă unui singur om voința Sa pentru întreaga biserică, în timp ce biserica Sa — trupul lui Hristos — este lăsată în întuneric. În providența Sa, Dumnezeu îi pune pe slujitorii Lui într-o legătură strânsă cu biserica, așa încât să poată avea o mai mică încredere în ei înșiși și o mai mare încredere în aceia pe care El îi conduce în vederea progresului lucrării Sale. SEv 443.2

Întotdeauna au fost în biserică oameni înclinați spre o atitudine de independență. Ei par a fi incapabili să înțeleagă faptul că un spirit de independență tinde să determine pe cineva să se încreadă prea mult în el însuși și să se bazeze pe propria judecată, în loc să respecte sfatul fraților săi și să aibă o părere înaltă despre judecata lor, îndeosebi a acelora care se află în pozițiile rânduite de Dumnezeu pentru conducerea poporului Său. Dumnezeu a învestit biserica Sa cu o autoritate și o putere specială, pe care nimeni nu poate fi îndreptățit să le desconsidere și să le disprețuiască, deoarece acela care procedează astfel desconsideră vocea lui Dumnezeu. SEv 443.3

Cei care sunt înclinați să considere că judecata lor este mai presus de orice se află într-un mare pericol. Aceasta este încercarea premeditată a lui Satana de a-i despărți de oamenii prin care Dumnezeu transmite lumina Sa și prin care a lucrat pentru întemeierea și extinderea lucrării Sale pe pământ. A-i neglija sau a-i disprețui pe aceia pe care Dumnezeu i-a rânduit să poarte responsabilitățile conducerii pentru înaintarea adevărului înseamnă a respinge mijloacele pe care le-a rânduit El spre a ajuta, a încuraja și a întări poporul Său. Dacă ignoră aceste mijloace și crede că lumina lui trebuie să vină în exclusivitate direct de la Dumnezeu, orice lucrător angajat în lucrarea Domnului se așază într-o poziție în care este predispus să fie înșelat de vrăjmașul și biruit. În înțelepciunea Sa, Domnul a rânduit ca toți credincioșii să se afle într-o legătură strânsă, care trebuie să fie păstrată. Creștinii să fie uniți și bisericile de asemenea. În felul acesta, slujitorul omenesc va fi făcut în stare să conlucreze cu Dumnezeu. Fiecare se va supune Duhului Sfânt și toți vor fi uniți într-un efort organizat și bine îndrumat, pentru a vesti lumii veștile bune ale harului lui Dumnezeu. SEv 444.1

Apostolul Pavel a privit ocazia hirotonirii sale oficiale ca fiind semnul de început al unei etape noi și importante în lucrarea vieții lui. Mai târziu, el s-a referit la acest moment ca reprezentând data de la care și-a început apostolatul în biserica creștină. — The Acts of the Apostles, 160-165. SEv 445.1

*****

Prin hirotonirea celor doisprezece ucenici, s-a făcut primul pas în organizarea bisericii care urma să ducă mai departe lucrarea Domnului Hristos pe pământ, după înălțarea Sa la ceruri. Despre această hirotonire, raportul Evangheliei spune: “În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine, și să-i trimită să propovăduiască”. (Marcu 3, 13.14.) SEv 445.2

Dumnezeu și îngerii au privit această scenă cu bucurie. Tatăl știa că prin acești oameni lumina cerurilor avea să strălucească până departe, iar cuvintele pe care le vor rosti ca mărturie pentru Fiul Său vor fi repetate din generație în generație până la încheierea timpului. SEv 445.3

Ucenicii urmau să continue lucrarea ca martori ai lui Hristos, pentru a spune lumii ce văzuseră și ce auziseră de la El. Ei urmau să ocupe cea mai importantă poziție la care ființele omenești fuseseră chemate vreodată, mai presus de ea fiind doar aceea a lui Hristos Însuși. După cum în Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanții lui Israel, tot așa cei doisprezece apostoli sunt reprezentanții bisericii Evangheliei. — The Acts of the Apostles, 18, 19. SEv 445.4