Slujitorii Evangheliei

Secțiunea 2 — Slujitori ai neprihănirii

Hristos, exemplul nostru

Domnul nostru Isus Hristos a venit în lumea aceasta ca un slujitor neobosit al nevoilor omenești. “El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8, 17), ca să poată împlini fiecare nevoie a omenirii. El a venit să îndepărteze povara bolii, a mizeriei și a păcatului. Misiunea Sa a fost să le aducă oamenilor o vindecare deplină. El a venit să le dea sănătate, pace și desăvârșirea caracterului. SEv 41.1

Situațiile și nevoile celor care au căutat ajutorul Său au fost diferite, dar nici unul dintre cei care au venit la El nu a plecat fără a fi ajutat. Din El se revărsau valuri de putere vindecătoare și oamenii erau făcuți sănătoși din punct de vedere trupesc, mintal și sufletesc. SEv 41.2

Lucrarea Mântuitorului nu a fost restrânsă la un timp sau un loc anumit. Mila Sa nu a avut limite. El și-a extins lucrarea de vindecare și de învățare la o scară atât de vastă, încât nu a existat în Palestina nici o clădire suficient de spațioasă pentru a primi mulțimile care se adunau în jurul Său. Spitalul Său se afla pe dealurile înverzite ale Galileii, pe drumurile principale, pe malul mării, în sinagogi și în orice loc unde bolnavii puteau fi aduși la El. În fiecare oraș și în fiecare sat prin care trecea, Își punea mâinile peste cei suferinzi și îi vindeca. Ori de câte ori inimile erau pregătite să primească solia Sa, El le mângâia cu asigurarea iubirii Tatălui lor ceresc. Pe parcursul zilei, Domnul le slujea tuturor celor care veneau la El, iar seara le acorda atenție acelora care trebuiau să muncească în timpul zilei pentru a-și întreține familiile. SEv 41.3

Domnul Isus a simțit o responsabilitate copleșitoare pentru mântuirea oamenilor. El a știut că, dacă nu avea loc o schimbare hotărâtă a principiilor și scopurilor neamului omenesc, toți oamenii urmau să fie pierduți. Aceasta a fost povara sufletului Său și nimeni nu a putut aprecia greutatea care apăsa asupra Sa. Atât în copilărie, cât și în tinerețe și la maturitate, El a fost singur. Totuși era minunat să fii în prezența Sa. Zi de zi întâmpina încercări și ispite, zi de zi venea în contact cu răul și simțea puterea lui asupra celor pe care căuta să-i binecuvânteze și să-i mântuiască. Cu toate acesta, El nu a căzut și nici nu S-a descurajat. SEv 42.1

În toate lucrurile, Domnul a renunțat la dorințele personale, subordonându-le cu strictețe misiunii Sale. El și-a proslăvit viața, îndeplinind totul cu supunere față de voința Tatălui Său. În tinerețe, când mama Sa, găsindu-L în școala rabinilor, I-a spus: “Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi?”, El a răspuns: “De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 48.49.) SEv 42.2

Domnul Isus a trăit o viață de continuu sacrificiu de sine. El nu a avut nici o casă în lumea aceasta, cu excepția adăpostului pe care I-l ofereau prietenii binevoitori, care Îl găzduiau ca pe un călător. El a venit să trăiască în locul nostru ca unul dintre oamenii cei mai săraci, să umble și să lucreze printre cei nevoiași și suferinzi. Fără a fi recunoscut și onorat, El a trăit în mijlocul acelora pentru care a făcut atât de mult. SEv 42.3

Isus Hristos a fost întotdeauna răbdător și voios, iar cei necăjiți Îl salutau ca pe un sol al vieții și al păcii. El a înțeles nevoile bărbaților și femeilor, ale copiilor și tinerilor și le-a adresat tuturor invitația: “Veniți la Mine”. SEv 43.1

În timpul slujirii Sale, Domnul Isus a dedicat mai mult timp lucrării de vindecare a bolnavilor decât activității de predicare. Minunile Sale au dovedit adevărul cuvintelor pe care le-a rostit, că El a venit nu să-i nimicească pe oameni, ci să-i mântuiască. Oriunde mergea, toți cei care beneficiau de mila Lui se bucurau de sănătate și își puneau la încercare puterile redescoperite. Mulțimile se adunau în jurul lor pentru a-i auzi vorbind despre lucrările pe care le făcuse Domnul. Pentru mulți, vocea Sa a fost primul sunet pe care l-au auzit vreodată. Numele Său a fost primul cuvânt pe care l-au rostit vreodată. Chipul Său a fost primul chip pe care l-au privit vreodată. Cum să nu-L iubească ei pe Domnul Isus și cum să nu-L laude? Când trecea prin orașe și prin cetăți, Domnul era asemenea unui râu care răspândea viață și bucurie…. SEv 43.2

Mântuitorul a făcut din fiecare lucrare de vindecare o ocazie de a sădi principiile divine în mintea și în sufletul oamenilor. Acesta a fost scopul activității Sale. El a împărțit binecuvântări pământești, ca să poată influența inima oamenilor să accepte Evanghelia harului Său. SEv 43.3

Domnul Hristos ar fi putut ocupa locul cel mai înalt printre învățătorii națiunii iudaice, dar a preferat mai degrabă să le vestească Evanghelia celor săraci. El a mers din loc în loc, pentru ca aceia care se aflau pe drumuri și la răspântii să poată auzi cuvintele adevărului. Vocea Sa era auzită explicând Sfintele Scripturi pe malul mării, pe coasta muntelui, pe străzile cetăților și în sinagogi. Adesea îi învăța pe oameni în curtea de afară a templului, pentru ca neamurile să poată auzi cuvintele Sale. SEv 43.4

Învățăturile lui Hristos cu privire la Scriptură erau atât de diferite de explicațiile cărturarilor și fariseilor, încât captivau întru totul atenția oamenilor. Rabinii insistau asupra tradiției și asupra teoriilor și speculațiilor omenești. Adesea, scrierile și învățăturile unor oameni cu privire la Scriptură erau așezate în locul Scripturii înseși. Subiectul învățăturii lui Hristos era Cuvântul lui Dumnezeu. Celor care Îi puneau întrebări, le răspundea simplu: “Stă scris”, “Ce spune Scriptura?”, “Cum citești în Scriptură”. În orice ocazie favorabilă, când un prieten sau un dușman stârnea interesul ascultătorilor, Domnul prezenta Cuvântul. El a predicat solia Evangheliei cu claritate și putere. Cuvintele Sale răspândeau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile erau ascultate de oameni ca și când ar fi fost o descoperire nouă. Ascultătorii Săi nu mai percepuseră o semnificație atât de profundă niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu. SEv 44.1