Lucrarea de binefacere

Capitolul 24 — Săracii să manifeste mărinimie

Nu cantitatea, ci iubirea care îndeamnă — Săracii nu sunt excluși de la privilegiul de a da. La fel ca și cei bogați, ei pot avea o parte în această lucrare. Lecția pe care a dat-o Hristos cu privire la cei doi bani ai văduvei ne arată că cele mai mici daruri de bună voie ale săracului, dacă sunt date dintr-o inimă iubitoare, sunt acceptate la fel ca și donațiile cele mai mari ale bogaților. În balanța sanctuarului darurile săracului, făcute din dragoste pentru Hristos, sunt estimate nu după cantitatea dată, ci după iubirea care determină sacrificiul. — The Review and Herald, 10 octombrie, 1907. LB 203.1

și de la săraci se cere sacrificiu — Unii care sunt săraci în bunuri pământești sunt în stare să plaseze pe umerii fraților toată răspunderea, dar nu realizează că au și ei o lucrare de făcut. Dumnezeu le cere să facă un sacrificiu. — Ibid., 18 aprilie, 1871. LB 203.2

Ea a făcut ce a putut — Mântuitorul și-a chemat ucenicii la El și i-a îndemnat să observe sărăcia văduvei. Apoi cuvintele Sale de laudă au ajuns la urechile ei: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în visterie.” Lacrimi de bucurie i-au umplut ochii când a văzut că fapta ei a fost înțeleasă și apreciată. Mulți ar fi sfătuit-o să-și păstreze suma neînsemnată și s-o folosească ea. Dată în mâinile preoților bine hrăniți, va fi pierdută din vedere printre multele daruri valoroase aduse la visterie. Dar Isus i-a înțeles motivul. Ea a crezut că serviciul de la templu a fost stabilit de Dumnezeu și era nerăbdătoare să facă tot ce poate pentru a-l susține. Ea a făcut ce a putut și fapta aceasta avea să fie un monument în amintirea ei de-a lungul timpului și bucuria ei în veșnicie. Ea și-a pus inima în darul ei care a fost estimat nu după valoarea banului, ci după iubirea față de Dumnezeu și după interesul față de lucrarea Lui care au determinat fapta. LB 203.3

Isus a spus despre văduvă că “a dat mai mult decât toți.” bogații au dat din belșugul lor, mulți dintre ei ca să fie văzuți și onorați de oameni. Donațiile lor mari nu i-au lipsit de nici un confort și nici chiar de vreun lux. Acestea nu au cerut nici un sacrificiu și valoarea lor nu se putea compara cu gologanul văduvei. LB 204.1

Motivul este cel care dă caracter faptelor noastre, însemnându-le cu infamie sau cu valoare morală înaltă. Nu lucrurile mărețe pe care le vede orice ochi și le laudă orice limbă le consideră Dumnezeu prețioase. Datoriile mici, îndeplinite cu voioșie, darurile mici, fără paradă și care pentru ochiul omenesc pot apărea ca lipsite de valoare sunt adeseori cele mai înălțate în ochii Lui. O inimă plină de credință și iubire îi este mai scumpă lui Dumnezeu decât darul cel mai costisitor. Văduva săracă a dat tot ce mai avea ca să trăiască pentru a face puținul pe care l-a făcut. Ea s-a lipsit de hrană ca să dea cei doi bănuți cauzei pe care o iubea. Ea a făcut-o cu credință, — având încredere că Tatăl ei ceresc nu va trece cu vederea marea ei nevoie. Acest spirit neegoist și credința de copil au fost ceea ce a câștigat lauda Mântuitorului. LB 204.2

Printre săraci sunt mulți care vor să-și arate recunoștința față de Dumnezeu pentru harul și adevărul Lui. Ei doresc foarte mult să ia parte, împreună cu frații lor mai prosperi, la susținerea serviciului Său. Aceste suflete să nu fie respinse. Lăsați-i să-și aducă bănuții în banca cerului. Dacă sunt oferite dintr-o inimă plină de iubire față de Dumnezeu, aceste aparente nimicuri devin daruri consacrate, ofrande neprețuite asupra cărora Dumnezeu zâmbește și le binecuvântează. — The Desire of Ages, 614-616. LB 204.3

Cum a răspuns biserica macedoneană — Pavel a scris bisericii din Corint: “Fraților, voim să vă aducem la cunoștință harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterea lor și chiar peste puterile lor. și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strângere de ajutoare pentru sfinți. și au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înșiși Domnului și apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu. Noi dar, am rugat pe Tit să isprăvească această strângere de ajutoare pe care o începuse.” LB 205.1

A mai fost și o foamete la Ierusalim și Pavel știa că mulți creștini au fost răspândiți prin alte regiuni, iar cei care au rămas probabil că nu primeau compasiune omenească și erau expuși dușmanilor religioși. De aceea el îndemna bisericile să trimită ajutor financiar fraților lor din Ierusalim. Suma adunată de biserici a depășit așteptările apostolilor. Constrânși de dragostea lui Hristos, credincioșii au dat cu larghețe și erau plini de bucurie că puteau să-și exprime în felul acesta recunoștința față de Mântuitorul și iubirea lor față de frați. Potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu aceasta este adevărata temelie a carității. — Testimonies for the Church 6:271, 272. LB 205.2

Potrivit cu talentele încredințate nouă — Despre biserica din Macedonia citim că “în mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor.” Să creadă atunci oricare dintre noi, cei care mărturisim a fi creștini, că vom fi scuzați dacă nu facem nimic pentru adevăr, fiindcă suntem săraci? Noi privim lumina scumpă a adevărului ca pe o comoară nesecată și de nedescris. Trebuie să exercităm o influență proporțională cu talentele încredințate nouă, fie că suntem bogați sau săraci, de sus sau de jos, ignoranți sau învățați. Noi suntem slujitorii lui Isus Hristos și Domnul așteaptă să facem tot ce putem mai bine. — The Review and Herald, 4 septembrie, 1894. LB 205.3

Să nu se refuze binecuvântarea de a da — Asupra pastorilor lui Hristos apasă răspunderea de a educa bisericile să fie generoase. Chiar și săracii trebuie să aibă o parte în a-și prezenta darurile lui Dumnezeu. Ei să fie părtași ai harului lui Hristos în lepădare de sine pentru a-i ajuta pe cei a căror nevoie este mai presantă decât a lor. De ce să li se refuze sfinților săraci binecuvântarea de a da pentru ajutorarea celor care sunt chiar mai săraci decât ei? Lucrarea de educare a oamenilor cu privire la aceste lucruri a fost neglijată, iar bisericile au eșuat în a da pentru nevoia bisericilor mai sărace și astfel binecuvântarea ce ar fi fost a lor a fost reținută până când ei își vor da seama de neglijența lor. — The Review and Herald, September 4, 1894. LB 206.1