Tragedia veacurilor

8/44

Capitolul 7 — Despărțirea lui Luther de Roma

Cel mai remarcabil, — dintre cei chemați să conducă biserica din întunericul papalității în lumina unei credințe mai pure, a fost Martin Luther. Zelos, înflăcărat și devotat, necunoscând altă temere afară de temerea de Dumnezeu și nerecunoscând nici o altă temelie pentru credința religioasă afară de Sfânta Scriptură, Luther era omul timpului său; prin el Dumnezeu a împlinit o mare lucrare pentru reformarea bisericii și iluminarea lumii. TV 120.1

Asemenea primilor vestitori ai Evangheliei, Luther s-a ridicat din rândurile celor săraci. Primii lui ani au fost petrecuți într-un cămin umil de țărani germani. Prin truda zilnică de miner, tatăl său a câștigat mijloacele necesare pentru educația sa. Intenționa să-l facă jurist; dar Dumnezeu avea ca scop să-l facă ziditor în marele templu care se înălța încet peste veacuri. Asprimea, lipsurile și o disciplină severă au fost școala în care Înțelepciunea Infinită l-a pregătit pe Luther pentru misiunea importantă a vieții lui. TV 120.2

Tatăl lui Luther era un bărbat cu o inteligență puternică și activă și cu o mare forță în caracter, cinstit, hotărât și deschis. Era devotat convingerilor sale față de datorie, oricare ar fi fost consecințele. Bunul lui simț sănătos l-a făcut să privească sistemul monastic cu neîncredere. A fost foarte nemulțumit atunci când Luther, fără consimțământul său, a intrat într-o mănăstire, și a trebuit să treacă doi ani ca tatăl să se împace cu fiul, și chiar și atunci convingerile i-au rămas aceleași. TV 120.3

Părinții lui Luther manifestau mare grijă pentru educarea și instruirea copiilor. Ei se străduiau să-i instruiască în cunoașterea lui Dumnezeu și în practicarea virtuților creștine. Rugăciunile tatălui se înălțau adesea către ceruri în auzul fiului său, ca acest copil să-și amintească de numele Domnului și într-o zi să ajute la înaintarea adevărului Său. Orice posibilitate de cultură intelectuală sau morală, de care viața lor de trudă le îngăduia să se bucure, era imediat folosită de acești părinți. Eforturile lor erau sincere și stăruitoare pentru a-și pregăti copiii pentru o viață evlavioasă și folositoare. Cu hotărârea lor și cu puterea caracterului lor, uneori exercitau o severitate prea mare; dar viitorul reformator, deși era conștient că în unele privințe greșeau, găsea totuși că disciplina lor trebuia mai degrabă aprobată decât condamnată. TV 121.1

La școala în care a fost trimis, la o vârstă destul de fragedă, Luther a fost tratat cu asprime și chiar cu violență. Atât de mare era sărăcia părinților săi, încât pentru a merge de acasă la școală într-un oraș, a fost obligat, pentru un timp, să-și câștige pâinea cântând din poartă în poartă și deseori suferea de foame. Ideile întunecate și superstițioase cu privire la religia care era atunci în circulație îl umpleau de teamă. Se culca seara cu o inimă amărâtă, privind cutremurat la un viitor întunecat, și trăia într-o groază continuă la gândul că Dumnezeu ar fi un judecător aspru, necruțător, un tiran crud și nu un Tată ceresc plin de bunătate. TV 121.2

Cu toate că dezamăgirile erau mari și multe, Luther înainta hotărât spre ținta înaltă a desăvârșirii intelectuale și morale, care-l atrăgea. El înseta după cunoștință, iar caracterul său stăruitor și practic l-a condus să dorească ceea ce era statornic și folositor mai degrabă decât bătător la ochi și superficial. TV 121.3

Atunci când, la vârsta de 18 ani, a intrat la Universitatea din Erfurt, situația lui era mai favorabilă, iar perspectivele mai strălucitoare decât în anii de mai înainte. Părinții lui, obținând, prin economie și hărnicie, o stare materială mai bună, erau acum în stare să-i dea tot ajutorul de care avea nevoie. În același timp, influența prietenilor serioși a ameliorat efectele întunecate ale educației lui anterioare. S-a apucat de studiul celor mai buni autori, acumulând cu sârguință cele mai înalte gânduri ale lor și însușindu-și înțelepciunea înțelepților. Chiar și sub aspra disciplină a îndrumătorilor lui de la început, promitea de timpuriu că se va distinge și, sub influențe favorabile, mintea i s-a dezvoltat repede. O memorie ageră, o imaginație viru o gândire logică și puternică și o muncă neobosită l-au așezat în scurtă vreme în primele rânduri printre tovarășii lui. Disciplina sa intelectuală i-a maturizat înțelegerea, dând naștere unei activități mintale și unei ascuțimi de înțelegere care l-au pregătit pentru luptele vieții. TV 121.4

Teama de Dumnezeu era prezentă în inima lui Luther, făcându-l în stare să mențină fermitatea scopului și conducându-l la o adâncă umilință înaintea lui Dumnezeu. Avea un simț înnăscut al dependenței de ajutorul divin și începea totdeauna ziua cu rugăciune, în timp ce sufletul i se înălța continuu în cereri pentru călăuzire și sprijin. “O rugăciune bună, zicea el, înseamnă mai mult decât jumătate din studiu.” (D'Aubigne, b.2, cap.2) TV 122.1

Într-o zi, pe când cerceta în biblioteca universității, Luther a descoperit o Biblie latină. O astfel de carte nu mai văzuse niciodată. Nu știa nici măcar de existența ei. Auzise părți din Evanghelii și din Epistole, care erau citite poporului în slujbele religioase publice, și socotise că acelea formau toată Biblia. Acum, pentru prima oară vedea Cuvântul lui Dumnezeu întreg. Plin de teamă și uimire, s-a îndreptat spre paginile ei sfinte; cu inima care-i bătea mai tare și mai repede citea pentru sine cuvintele vieții, oprindu-se din când în când pentru a exclama: “O, dacă mi-ar da Dumnezeu o carte ca aceasta!” (Idem, b.2, cap.2). Îngerii cerului erau lângă el și raze de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înțelegerii lui comorile adevărului. Totdeauna se temuse să-L mânie pe Dumnezeu, dar acum o convingere adâncă a stării lui de păcat a pus stăpânire pe el ca niciodată mai înainte. TV 122.2

Dorința sinceră de a fi eliberat de păcat și de a avea pace cu Dumnezeu l-a determinat în cele din urmă să intre într-o mănăstire și să se consacre unei vieți de călugărie. Aici i s-a cerut să îndeplinească muncile cele mai umile și să cerșească din casă în casă. Era la o vârstă când respectul și aprecierea sunt dorite cu sete, iar aceste îndatoriri de slugă îi ucideau până în adâncul sufletului simțămintele lui naturale; a suferit însă cu răbdare toată această umilință, crezând că era necesară din cauza păcatelor sale. TV 122.3

Orice clipă pe care o putea economisi de la datoriile zilnice o folosea pentru studiu, lipsindu-se de somn și plângându-se chiar și de timpul petrecut cu mesele lui sărace. Mai presus de toate se desfăta în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Descoperise o Biblie legată cu lanț de peretele mănăstirii și adesea putea fi găsit acolo. Pe măsură ce i se adâncea convingerea despre păcat, căuta prin propriile fapte să găsească iertare și pace. Ducea viața cea mai severă, încercând prin posturi, priveghiuri și biciuiri să supună ceea ce era rău în natura lui, în care viața de mănăstire nu-i adusese nici o ușurare. Nu se dădea înapoi de la nici o jertfă prin care ar fi putut ajunge la acea curăție de inimă care să-l facă în stare să fie primit înaintea lui Dumnezeu. “Am fost în adevăr un călugăr pios”, spunea el mai târziu, “și am urmat rânduielile ordinului meu cu mai multă strictețe decât pot să exprim. Dacă vreun călugăr ar fi câștigat cerul prin practicile călugărești, sunt sigur că eu aș fi fost îndreptățit la aceasta.... Dacă aș mai fi continuat așa, mi-aș fi dus chinurile până la moarte” (Idem, b.2, cap.3). Ca urmare a acestei discipline dureroase, și-a pierdut puterea și a suferit crize de epuizare, de pe urma cărora nu și-a mai revenit pe deplin, niciodată. A ajuns în cele din urmă în pragul deznădejdii. TV 123.1

Când Luther socotea că totul este pierdut, Dumnezeu i-a ridicat un prieten și un ajutor. Piosul Staupitz a luminat înțelegerea lui Luther pentru Cuvântul lui Dumnezeu și l-a îndemnat să privească dincolo de sine, să înceteze a contempla pedeapsa veșnică pentru călcarea Legii lui Dumnezeu și să privească la Isus, Mântuitorul lui iertător de păcate. “În loc să te chinuiești cu privire la păcatele tale, aruncă-te în brațele Mântuitorului. Încrede-te în El, în neprihănirea vieții Lui, în ispășirea prin moartea Lui. Ascultă-L pe Fiul lui Dumnezeu.... El S-a făcut om ca să-ți dea asigurarea favorii divine”. “Iubește-L pe El, care te-a iubit întâi” (Idem, b.2, cap. 4). Astfel i-a vorbit acel sol al milei. Cuvintele lui au făcut o impresie adâncă asupra minții lui Luther. După multe lupte cu rătăcirile pe care le cultivase multă vreme, a ajuns în stare să înțeleagă adevărul, iar pacea a venit peste sufletul său tulburat. TV 123.2

Luther a fost hirotonit ca preot și a fost chemat de la mănăstire ca profesor la Universitatea din Wittenberg. Aici s-a dedicat studiului Scripturilor în limbile originale. A început să prezinte subiecte din Biblie; cartea Psalmilor, Evangheliile și Epistolele erau deschise înțelegerii mulțimilor ce ascultau cu încântare. Staupitz, prietenul și superiorul lui, l-a îndemnat să se urce la amvon și să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a ezitat, simțindu-se nevrednic să vorbească poporului în locul lui Hristos. Numai după o luptă îndelungată s-a supus propunerilor prietenilor. Era deja puternic în Scripturi și harul lui Dumnezeu era peste el. Elocvența lui i-a cucerit pe ascultători, claritatea și puterea cu care prezenta adevărul le convingea mintea, iar zelul lui le mișca inimile. TV 124.1

Luther era încă un fiu devotat al bisericii papale și n-avea nici măcar un gând că ar ajunge vreodată altfel. Dumnezeu, în providența Sa, l-a condus să viziteze Roma. A făcut călătoria pe jos, găzduind la mănăstiri în drumul lui. La o mănăstire din Italia, a fost foarte uimit la vederea bogăției, luxului și măreției de acolo. Înzestrați cu venituri princiare, călugării locuiau în apartamente splendide, îmbrăcați în robe bogate și foarte costisitoare și hrăniți la mese fastuoase. Cu o neliniște dureroasă, Luther a pus în contrast scena aceasta cu lepădarea de sine și greutățile propriei vieți. Mintea i s-a încurcat. TV 124.2

În cele din urmă a zărit în depărtare cetatea așezată pe cele șapte coline. Atunci, cu o emoție profundă s-a aruncat la pământ, exclamând: “Sfântă Romă, te salut!” (Idem, b.2, cap.6). A intrat în oraș, a vizitat bisericile, a ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoți și călugări și a dus la îndeplinire toate ceremoniile care erau cerute. Peste tot vedea scene care-l umpleau de uimire și dezgust. A văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului. A auzit glume necuviincioase din gura prelaților și s-a umplut de dezgust la vederea necuviinței lor îngrozitoare, chiar și în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări și ceilalți oameni, a întâlnit depravare și risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfințeniei găsea pângărirea. “Nimeni nu-și poate închipui”, scria el, “câte păcate și fapte scandaloase sunt înfăptuite la Roma; trebuie văzute și auzite pentru a fi crezute. De aceea se și spune de obicei: ‘Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de păcate.’” (Idem, b.2, c.6) TV 124.3

Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgență tuturor acelora care vor urca pe genunchi “scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor și care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată i s-a părut că aude un glas ca un tunet care i-a zis: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. (Romani 1, 17). A sărit în picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc de rușine și dezgust. Textul acesta nu și-a pierdut niciodată influența asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greșeala de a te încrede în faptele omenești pentru mântuire, cât și nevoia de credință continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși și nu aveau să mai fie închiși niciodată față de amăgirile papalității. Când și-a întors fața de la Roma, el s-a întors și cu inima de la ea, iar de la data aceea despărțirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală. TV 125.1

După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universității din Wittenberg gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă și să predice cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu și nu părerile sau învățăturile papilor, în toate zilele vieții lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după adevăr. Și astfel a declarat categoric că creștinii nu trebuiau să primească alte învățături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în temelia supremației papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei. TV 125.2

Luther a văzut primejdia de a înălța teoriile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredința speculativă a scolasticilor și s-a împotrivit filozofiei și teologiei care avuseseră multă vreme o influență covârșitoare asupra oamenilor. A denunțat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar și distrugătoare și a căutat să întoarcă mințile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor și ale teologilor la adevărurile veșnice susținute de profeți și apostoli. TV 126.1

Prețioasă era solia pe care el o aducea mulțimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată mai înainte nu auziseră învățături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor, asigurarea iertării și a păcii prin sângele Său ispășitor aduceau bucurie în inimile lor și inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină, ale cărei raze aveau să se întindă până în cele mai îndepărtate părți ale pământului și care urma să crească în strălucire până la încheierea vremii. TV 126.2

Dar lumina și întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr și rătăcire este o luptă necontenită. A susține și a apăra pe una înseamnă a ataca și a lepăda pe cealaltă. Însuși Mântuitorul nostru a declarat: “N-am venit să aduc pacea ci sabia”. (Matei 10, 34). Luther spunea la câțiva ani după începutul Reformei: “Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă împinge înainte. El îmi poartă de grijă și nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în liniște, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor și revoluțiilor.” (D'Aubigne, b. 5, cap. 2). Acum era gata să se arunce în luptă. TV 126.3

Biserica romană făcuse negoț cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21, 12) erau așezate lângă altarele ei și atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor și ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, au fost oferite spre vânzare, în văzul lumii, indulgențe pentru păcat, garantate de autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu, cu prețul crimei — piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar mijloacele adoptate pentru înălțarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea și măreția ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât, cel mai eficient adversar al papalității și a dus la o luptă care a mișcat coroana întreită de pe capul pontifului. TV 127.1

Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgențelor în Germania, pe nume Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societății și împotriva Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a împlini planurile mercantile și fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele mai vădite rătăciri și relata povești miraculoase pentru a înșela un popor ignorant, credul și superstițios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, ei n-ar fi fost amăgiți în felul acesta. Biblia fusese ascunsă de ei pentru a-i ține sub stăpânirea papei, cu scopul de a crește puterea și bogăția conducătorilor ei ambițioși (vezi John C.L.Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, p. 4, sec. I, par. 5). TV 127.2

Când Tetzel intra într-un oraș, un sol mergea înaintea lui anunțând: “Harul lui Dumnezeu și al sfântului părinte este la porțile voastre”. (D'Aubigne, b. 3, cap. 1). Iar poporul saluta aceste pretenții hulitoare ca și când Însuși Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această negustorie infamă a fost instalată în biserică și Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi indulgențele ca fiind cel mai prețios dar al lui Dumnezeu. El declara că, “în virtutea certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar fi dorit să le facă după aceea aveau să fie iertate și nici pocăința nu mai era necesară” (Idem, b.3, cap.1). Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgențele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți; că în clipa când banii sunau pe fundul cutiei lui, chiar atunci sufletul în favoarea căruia se plătise scăpa din purgatoriu și-și lua zborul spre ceruri (vezi K.R.Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96). TV 127.3

Când Simon magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: “Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!” (Faptele Apostolilor 8, 20). Însă oferta lui Tetzel era primită cu grabă de miile de naivi. Aurul și argintul curgeau în tezaurul lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai ușor de câștigat decât aceea care cerea pocăință, credință și luptă stăruitoare pentru a birui păcatul [(vezi note suplimentare)]. TV 128.1

Împotriva învățăturii despre indulgențe s-au ridicat mulți bărbați de cultură și evlavioși din însăși Biserica Romană și mulți din aceștia nu credeau în niște pretenții care erau în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Dar nici un prelat nu îndrăznea să ridice glasul împotriva acestui comerț nelegiuit; totuși mințile oamenilor se tulburau, se agitau și mulți întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu trebuia să lucreze în vreun fel la curățirea bisericii Sale. TV 128.2

Luther, deși era încă un foarte zelos partizan al papei, a fost umplut de oroare față de pretențiile nelegiuite ale vânzătorului de indulgențe. Mulți dintre enoriașii săi cumpăraseră astfel de certificate de iertare și au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-și diferitele lor păcate și așteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră și doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenței. Luther le-a refuzat iertarea și i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc și nu-și schimbă viața, vor pieri în păcatele lor. Intrați într-o mare încurcătură, s-au dus la Tetzel cu plângerea că duhovnicul le-a refuzat indulgențele, în timp ce alții au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de mânie; a rostit cele mai groaznice blesteme, a pus să fie aprinse focuri în piețele publice și a declarat că “primise o poruncă expresă de la papa să-i ardă pe toți ereticii care ar îndrăzni să se împotrivească sfintelor indulgențe”. (D'Aubigne, b. 3, cap. 4) TV 128.3

Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-și ușureze vinovăția sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experiența lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilințe și penitențe să obțină mântuirea, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria numai întorcându-și privirile de la el și privind prin credință la Hristos. TV 129.1

Deoarece Tetzel continua cu negoțul și cu pretențiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaște care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care vizitau biserica și făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinților, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulțimea care se îndrepta spre biserică, a prins pe ușă o listă care conținea 95 de teze împotriva învățăturii cu privire la indulgențe. S-a declarat gata să le susțină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit să le atace. TV 129.2

Tezele au atras atenția generală. Ele erau citite, recitite și repetate în toate părțile. La universitate și în tot orașul s-a produs o mare agitație. Prin aceste teze se arăta că puterea de a garanta iertarea păcatelor și îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredințată papei și nici unui alt om. Și că întreg planul acesta era o înșelătorie — un vicleșug pentru a stoarce bani profitând de superstițiile oamenilor — un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor acelora care se încredeau în pretențiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai prețioasă comoară a bisericii și că harul lui Dumnezeu, descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toți aceia care-l caută prin pocăință și credință. TV 130.1

Tezele lui Luther îi provocau la discuție, dar nimeni n-a îndrăznit să primească provocarea. Problemele pe care el le-a ridicat s-au răspândit în câteva zile prin toată Germania și în câteva săptămâni au făcut ocolul întregii creștinătăți. Mulți catolici devotați, care văzuseră și deplânseseră nelegiuirea care domnea în biserică, dar care nu știuseră cum să oprească înaintarea ei, citeau propunerile cu mare bucurie, recunoscând în ele glasul lui Dumnezeu. Ei simțeau că Dumnezeu pusese mâna să oprească valul copleșitor de stricăciune care izvora din scaunul Romei. Prinți și magistrați se bucurau în ascuns că urma să se pună un control asupra acestei puteri arogante care nega dreptul de a protesta împotriva hotărârilor ei. TV 130.2

Dar mulțimile iubitoare de păcat și superstițioase se îngrozeau când înșelăciunile care le liniștiseră temerile erau demascate. Ecleziasticii, întrerupți în lucrarea lor de a încuviința crima, văzându-și primejduite câștigurile, erau plini de mânie și s-au unit să-și susțină pretențiile. Unii îl acuzau că lucrează pripit și cu patimă. Alții îl acuzau de încumetare, declarând că nu era condus de Dumnezeu, ci lucra din mândrie și din exces de zel. “Cine nu știe”, răspundea el, “că un om rareori susține o idee nouă fără să aibă aparențe de mândrie și fără să fie acuzat că dă naștere la certuri? De ce au fost dați morții Hristos și toți martirii? Deoarece ei păreau a fi niște disprețuitori mândri ai înțelepciunii timpului lor și pentru că aduceau noutăți fără ca mai întâi să primească sfatul învățăturilor și părerilor vechi”. TV 130.3

Apoi susținea: “Tot ce fac eu nu va fi îndeplinit prin înțelepciune omenească, ci prin sfatul lui Dumnezeu. Dacă lucrarea aceasta este de la Dumnezeu, cine o va putea opri? Dar dacă nu, atunci cine o poate face să meargă înainte? Nu voia mea, nici a lor, și nici a noastră să se facă; ci voia Ta, Sfinte Tată, care ești în ceruri.” (Idem, b. 3, cap. 6) TV 131.1

Cu toate că Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu să-și înceapă lucrarea, nu urma să o ducă mai departe fără lupte grele. Reproșurile vrăjmașilor săi, prezentările denaturate ale planurilor sale și insinuările lor nedrepte și răutăcioase cu privire la caracterul și motivele lui au năvălit peste el ca un șuvoi copleșitor; și n-au rămas fără efect. El avusese încredere că fruntașii poporului, atât din biserică, cât și din școli, se vor uni bucuroși cu el în eforturi pentru reformă. Cuvintele de încurajare din partea celor din poziții înalte îl inspiraseră cu bucurie și nădejde. El văzuse deja în mod vizionar o zi mai strălucitoare pentru biserică apărând la orizont. Dar încurajarea se schimbase în reproș și condamnare. Mulți demnitari, atât ai statului, cât și ai bisericii, erau lămuriți cu privire la adevărul acestor teze; dar au văzut îndată că primirea acestor adevăruri va fi însoțită de schimbări mari. A-i lumina și a-i reforma pe oameni însemna în realitate subminarea autorității Romei, a opri mii de șuvoaie care acum curgeau în tezaurul ei, și în felul acesta reducerea extravaganței și luxului conducătorilor papali. Mai mult decât atât, a-i învăța pe oameni să gândească și să acționeze ca ființe responsabile, privind numai la Hristos pentru mântuire, ar fi însemnat prăbușirea scaunului pontifical și în cele din urmă distrugerea autorității lor. Pentru motivul acesta ei au refuzat cunoașterea oferită de Dumnezeu și s-au așezat împotriva lui Hristos și a adevărului prin împotrivire față de omul pe care El îl trimisese să-i lumineze. TV 131.2

Luther se cutremura atunci când privea la sine — un singur om împotriva celor mai puternice forțe ale lumii. Uneori se îndoia dacă fusese cu adevărat condus de Dumnezeu pentru a se ridica împotriva autorității bisericii. “Cine am fost eu, scria el, să mă împotrivesc maiestății papei înaintea căruia ... regii pământului și toată lumea tremură?... Nimeni nu știe ce a suferit inima mea în acești doi ani de început și în ce mâhnire, pot spune, în ce descurajare m-am afundat” (Idem, b.3, cap.6). Dar n-a fost lăsat să fie doborât de descurajare. Atunci când sprijinul omenesc slăbea, privea numai la Dumnezeu și înțelegea că poate fi călăuzit în siguranță desăvârșită de acel braț atotputernic. TV 132.1

Luther scria către un prieten al Reformei: “Nu putem ajunge la înțelegerea Scripturilor doar prin studiu sau prin inteligență. Prima datorie este să începi cu rugăciune. Roagă pe Dumnezeu să-ți acorde marele Său har, înțelegerea adevărată a Cuvântului Său. Nu există alt interpret al Cuvântului lui Dumnezeu decât Autorul acestui Cuvânt, așa cum El Însuși a spus: ‘Toți vor fi învățați de Dumnezeu’. Nu nădăjdui nimic prin străduințele tale, prin înțelegerea ta; încrede-te numai în Dumnezeu și în influența Duhului Său. Crede aceasta pe temeiul cuvântului unui om care a făcut experiență.” (Idem, b.3, cap.7). Iată o lecție de o importanță vitală pentru aceia care simt că Dumnezeu i-a chemat să prezinte altora adevărurile solemne pentru timpul acesta. Aceste adevăruri vor trezi vrăjmășia lui Satana și a oamenilor cărora le plac poveștile pe care el le-a inventat. În lupta cu puterile răului, este nevoie de ceva mai mult decât puterea intelectuală și înțelepciunea omenească. TV 132.2

Când vrăjmașii apelau la obicei și la tradiție sau la susținerile și autoritățile papei, Luther îi întâmpina cu Biblia și numai cu Biblia. Acolo se găseau argumentele cărora ei nu le puteau răspunde; de aceea robii formalismului și superstiției îi cereau viața, așa cum iudeii ceruseră sângele lui Hristos. “Este un eretic”, strigau zeloșii romani. “A-l îngădui să mai trăiască chiar și numai un ceas înseamnă înaltă trădare împotriva bisericii. Să fie înălțat imediat un eșafod pentru el.” (Idem, b.3, cap.9). Dar Luther n-a căzut pradă furiei lor. Dumnezeu avea pentru el o lucrare de îndeplinit, iar îngerii cerului au fost trimiși să-l ocrotească. Mulți însă, care primiseră de la Luther lumina prețioasă, au devenit obiectul mâniei lui Satana și pentru cauza adevărului au suferit fără teamă chinul și moartea. TV 132.3

Învățăturile lui Luther au atras atenția minților luminate din toată Germania. Din predicile și din scrierile lui izvorau raze de lumină care trezeau și iluminau mii de oameni. O credință vie lua locul formalismului mort în care îi ținuse biserica timp îndelungat. Oamenii își pierdeau în fiecare zi încrederea în superstițiile romanismului. Barierele prejudecății erau îndepărtate. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther măsura orice învățătură și orice pretenție, era ca o sabie cu două tăișuri, croindu-și drum spre inimile oamenilor. Peste tot se vedea o trezire a dorinței după creștere spirituală. Pretutindeni era o așa foame și sete după neprihănire cum nu mai fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, atâta vreme îndreptați către riturile omenești și către mijlocitori pământești, se îndreptau acum în pocăință și credință către Hristos și către El răstignit. TV 133.1

Interesul larg răspândit a făcut să crească și mai mult temerile autorităților papale. Luther a primit somația să compară la Roma pentru a răspunde acuzației de erezie. Porunca i-a umplut pe prieteni de groază. Cunoșteau destul de bine primejdia care-l amenința în cetatea aceea stricată, care era deja îmbătată de sângele martirilor lui Isus. Ei au protestat împotriva plecării lui la Roma și au cerut să fie cercetat în Germania. TV 133.2

În cele din urmă a fost făcut acest aranjament și trimisul papei a fost delegat să asculte cazul. În instrucțiunile comunicate de pontif acestui delegat, se declara că Luther fusese deja declarat eretic. De aceea, trimisul era însărcinat “să-l urmărească și să-l constrângă fără amânare”. TV 133.3

Dacă va rămâne statornic și trimisul nu va putea câștiga stăpânire asupra persoanei lui, era împuternicit “să-l proscrie în orice parte a Germaniei; să-i izgonească, să-i blesteme și să-i excomunice pe toți aceia care i se alătură”. (Idem, b.4, cap.2). Și, mai departe, papa a dat directive trimisului său să dezrădăcineze cu totul erezia otrăvitoare, să-i excomunice pe toți, din orice demnitate a bisericii sau statului, cu excepția împăratului, care nu vor demasca pe Luther și pe sprijinitorii lui și nu-i vor preda răzbunării Romei. TV 134.1

Aici s-a descoperit adevăratul spirit al papalității. Nici o urmă de principiu creștin sau cel puțin de dreptate nu se vedea în tot acest document. Luther se găsea la o mare depărtare de Roma și nu avusese ocazia să explice sau să-și apere poziția; cu toate acestea, înainte ca situația lui să fi fost cercetată, a și fost declarat ca eretic și în aceeași zi avertizat, acuzat, judecat și condamnat și toate acestea au fost îndeplinite de cel care pretindea că este sfântul părinte, singura autoritate supremă și infailibilă în biserică sau stat! TV 134.2

În vremea aceasta, când Luther avea atât de mare nevoie de împreuna simțire și sfatul unui prieten adevărat, providența lui Dumnezeu i-a trimis pe Melanchton la Wittemberg. Tânăr, modest și cu maniere alese, judecata sănătoasă a lui Melanchton, cunoștințele lui vaste și o elocvență care câștiga, unite cu cinstea și curăția caracterului său, au câștigat admirația și respectul general. Strălucirea talentelor sale nu era totuși mai presus de amabilitatea lui. În scurtă vreme a devenit un ucenic al Evangheliei, și prietenul cel mai de încredere al lui Luther și susținătorul lui cel mai de valoare; amabilitatea, prevederea și precizia acestuia slujeau ca o completare la curajul și energia lui Luther. Unirea lor în lucrare a dat putere Reformei și a fost un izvor de mare încurajare pentru Luther. TV 134.3

Orașul Augsburg fusese stabilit ca loc al cercetării și reformatorul a pornit să străbată drumul pe jos până acolo. Temeri serioase erau exprimate pentru el. Se trimiteau amenințări că va fi descoperit și ucis pe cale, iar prietenii l-au rugat să nu se expună. Ei au stăruit de el să părăsească Wittenbergul pentru o vreme și să-și găsească siguranța în mijlocul acelora care îl vor ocroti cu bucurie. Dar el nu va părăsi locul în care îl așezase Dumnezeu. El trebuia să continue a susține adevărul cu credincioșie, în ciuda furtunilor care-l loveau. Vorbirea lui era: “Sunt ca Ieremia, un om care provoacă luptă și ceartă; dar cu cât cresc amenințările, cu atât mi se mărește bucuria.... Ei mi-au distrus deja onoarea și bunul nume. Mai rămâne un singur lucru: trupul meu slăbănogit; să-l ia; îmi vor scurta viața în felul acesta, cu câteva ceasuri. Dar cât privește sufletul meu, ei nu mi-l pot lua. Acela care dorește să predice Cuvântul lui Hristos în lume trebuie să se aștepte la moarte în orice clipă” (Idem, b.4, cap. 4). TV 134.4

Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacție legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenția lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei și legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-și asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără așa ceva și și-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul papal intenționa să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reușea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăși soarta lui Huss și a lui Ieronim. De aceea, prin agenți a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului papal. TV 135.1

În mod diplomatic, romaniștii au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie; a cerut însă ca Luther să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate punctele fără argumentare sau discuție. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther și-a exprimat aprecierea față de biserică, dorința lui după adevăr, dispoziția de a răspunde tuturor obiecțiunilor față de ceea ce învățase și de a supune învățăturile lui hotărârilor unor mari universități. Dar, în același timp, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit vreo greșeală. TV 135.2

Singurul răspuns a fost: “Retractează, retractează!” Reformatorul a arătat că poziția lui era susținută de Scripturi și a declarat cu hotărâre că nu renunță la adevăr. Legatul papal, nefiind în stare să răspundă argumentelor lui Luther, l-a năpădit cu o furtună de acuzații, batjocuri și lingușiri, întărite cu citate din tradiție și din declarațiile patristice, nepermițându-i nici o ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea continuată în acest mod va fi inutilă, Luther a obținut în cele din urmă o îngăduință — nu fără opoziție — să-și prezinte răspunsul în scris. TV 136.1

“Făcând acest lucru”, scria el unui prieten, “cel acuzat are un dublu câștig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus și judecății altora; în al doilea rând, este o ocazie mai bună de a acționa asupra temerilor, dacă nu chiar a conștiinței unui despot arogant și fanfaron, care altfel s-ar impune prin vorbirea lui abuzivă” (Martyn, The Life and Times of Luther, pp. 271, 272). TV 136.2

La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă și plină de vigoare a concepțiilor sale, susținută cu multe citate din Scriptură. După ce a citit-o cu voce tare, a înmânat documentul cardinalului care însă l-a aruncat cu dispreț, declarându-l a fi o grămadă de cuvinte goale și de citate fără însemnătate. Luther s-a ridicat și l-a întâmpinat pe înfumuratul prelat pe terenul lui — tradițiile și învățăturile bisericii — și i-a respins categoric susținerile. TV 136.3

Când prelatul a văzut că nu se poate răspunde raționamentelor lui Luther, și-a pierdut stăpânirea de sine și plin de mânie a strigat: “Retractează, dacă nu, te trimit la Roma ca să apari în fața judecătorilor însărcinați să ia cunoștință de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, pe toți partizanii tăi și pe toți aceia care vreodată te vor sprijini și-i voi arunca afară din biserică”. În cele din urmă a declarat pe un ton îngâmfat și plin de trufie: “Retractează sau nu te mai întorci acasă”. (D'Aubigne, London ed., b.4, cap.8) TV 136.4

Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând clar în felul acesta că nu se putea aștepta de la el nici o retractare. Cardinalul nu se așteptase la lucrul acesta. El își închipuise că prin violență îl putea înspăimânta pe Luther să se supună. Acum, rămas singur doar cu ajutoarele lui, privea când pe unul, când pe altul, plin de mânie de neașteptatul eșec al planurilor sale. TV 137.1

Eforturile lui Luther, cu această ocazie, n-au rămas fără rezultate bune. Marea adunare prezentă a avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbați și să-i judece după spiritul manifestat de ei, ca și după tăria și sinceritatea pozițiilor adoptate. Ce contrast izbitor! Reformatorul, un om simplu, umil și hotărât, stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui, iar reprezentantul papei, plin de sine, semeț, înfumurat și neînduplecat, nu avea nici un argument din Scripturi și cu toate acestea strigând cu vehemență: “Retractează, altfel vei fi trimis la Roma pentru a primi o pedeapsă”. TV 137.2

Cu toate că Luther își asigurase un bilet de liberă trecere, solii Romei căutau să-l prindă și să-l întemnițeze. Prietenii au stăruit de el, arătându-i că era inutil să-și prelungească șederea acolo, el ar trebui să se întoarcă la Wittenberg fără întârziere, luând cele mai severe măsuri ca să-și ascundă intenția de a pleca. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de ivirea zorilor, călare, însoțit numai de o călăuză oferită de magistratul orașului. Cu multe măsuri de prevedere, în taină și-a făcut drum pe străzile întunecate și tăcute ale orașului. Dar dușmanii vigilenți și cruzi îi pregăteau pierzarea. Va scăpa oare din cursele pregătite pentru el? Erau momente de încordare și de rugăciune stăruitoare. A ajuns la o poartă mică în zidul orașului. I s-a deschis și împreună cu călăuza a trecut fără nici o piedică. O dată ieșiți și aflați în siguranță, fugarii și-au grăbit alergarea și, înainte ca legatul papal să fi aflat ceva despre plecarea lui Luther, el era în afara primejdiei de a fi ajuns de către urmăritori. Satana împreună cu trimișii lui au fost înfrânți. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din cursa păsărarului. TV 137.3

La primirea acestei vești, legatul papal a fost surprins și plin de mânie. Se așteptase să primească o mare onoare pentru înțelepciunea și hotărârea lui în tratarea acestui tulburător al bisericii; dar nădejdea i-a fost dezamăgită. Și-a exprimat mânia într-o scrisoare către Frederic, electorul de Saxonia, acuzându-l vehement pe Luther și cerând ca Frederic însuși să-l trimită pe reformator la Roma sau să-l alunge din Saxonia. TV 138.1

În apărarea sa, Luther a cerut ca legatul papei să-i arate din Scripturi greșelile și a făgăduit în modul cel mai solemn că va renunța la învățăturile lui, dacă se va putea arăta că sunt în contradicție cu sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. El și-a exprimat recunoștința față de Dumnezeu care-l socotise vrednic să sufere pentru o cauză atât de sfântă. TV 138.2

Prințul elector, deși avea puțină cunoștință despre învățăturile reformate, a fost profund impresionat de sinceritatea, puterea și claritatea cuvintelor lui Luther; și până când reformatorul urma să fie dovedit rătăcit, Frederic s-a hotărât să stea ca protector al lui. Ca răspuns la cererea legatului papal, el a scris: “‘Din moment ce dr. Martin a apărut înaintea voastră la Augsburg, ar trebui să fiți mulțumit. Nu ne-am așteptat că veți încerca să-l faceți să retracteze fără să-l fi convins de greșelile lui. Nici unul dintre oamenii învățați din principatul nostru nu mi-a adus la cunoștință că doctrina lui Martin este nelegiuită, anticreștină sau eretică.’ Prințul a refuzat să-l trimită pe Luther la Roma sau să-l alunge din statele lui.” (D'Aubigne, b.4, cap.10) TV 138.3

Electorul vedea că există o generală decădere morală în societate. Era necesară o mare lucrare de reformă. Străduințele complicate și costisitoare pentru a opri și a pedepsi fărădelegile n-ar fi fost necesare, dacă oamenii ar fi recunoscut și ar fi ascultat de cerințele lui Dumnezeu și de ceea ce le dicta o conștiință luminată. El a văzut că Luther lucra tocmai pentru asigurarea acestui obiectiv și în ascuns se bucura că în biserică se făcea simțită o influență mai bună. TV 138.4

El mai vedea și că, în calitatea sa de profesor la universitate, Luther avea un succes deosebit. Trecuse doar un an de când reformatorul își afișase tezele pe ușa bisericii castelului, și se vedea deja o mare scădere a numărului de pelerini care vizitau biserica la Sărbătoarea Tuturor Sfinților. Roma fusese mult lipsită de închinători și de daruri; dar locul lor era ocupat de o altă clasă, care veneau acum la Wittenberg nu ca pelerini să-i adore moaștele, ci ca studenți să umple sălile de cursuri. Scrierile lui Luther aprinseseră pretutindeni un interes nou față de Sfintele Scripturi, și nu numai din toate părțile Germaniei, dar și din alte țări, se strângeau studenți la universitate. Tineri, care veneau pentru prima oară să vadă Wittenbergul, “își ridicau mâinile spre cer și Îl lăudau pe Dumnezeu care a făcut ca lumina adevărului să strălucească din acest oraș, ca în timpurile de odinioară din Sion, și de aici să se răspândească în țările cele mai îndepărtate”. (Idem, b.4, cap.10) TV 139.1

Luther nu părăsise decât în parte rătăcirile romanismului. Dar când făcea comparație între Scripturile sfinte, decretele și constituțiile papale, rămânea plin de uimire. “Citesc”, scria el, “decretele pontifilor și ... nu știu dacă papa este însuși anticristul sau apostolul lui, atât de rău este reprezentat Hristos și răstignit în ele.” (Idem, b. 5, cap. 1). Chiar acum, în aceste momente, Luther încă era un susținător al bisericii romane și nu avea nici un gând să se despartă vreodată de legătura cu ea. TV 139.2

Scrierile reformatorului și învățăturile lui se răspândeau pretutindeni în creștinătate. Lucrarea lui s-a răspândit în Elveția și în Olanda. Copii ale scrierilor lui și-au făcut drum în Franța și în Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca fiind cuvântul vieții. În Belgia și în Italia, de asemenea, adevărul era răspândit. Mii de oameni se trezeau din amorțeala de moarte la bucuria și nădejdea unei noi vieți de credință. TV 139.3

Roma se mânia din ce în ce mai mult din cauza atacurilor lui Luther, iar unii dintre adversarii săi cei mai fanatici, printre care chiar doctori la universitățile catolice, declarau că acela care-l va ucide pe călugărul răzvrătit va fi fără păcat. Într-o zi, un străin, cu un pistol ascuns sub mantie, s-a apropiat de reformator și l-a întrebat de ce umblă singur. “Sunt în mâna lui Dumnezeu”, i-a răspuns Luther. “El este tăria mea și scutul meu. Ce poate să-mi facă omul?” (Idem, b. 6, cap. 2). Auzind aceste cuvinte, străinul s-a întors palid și a luat-o la fugă ca din fața îngerilor cerului. TV 140.1

Roma era hotărâtă să-l distrugă pe Luther; dar Dumnezeu îl apăra. Învățăturile lui erau auzite pretutindeni — “în colibe și în mănăstiri, ... în casele nobililor, în universități și în palatele regilor”; și oamenii de viță nobilă se ridicau din toate părțile să-i susțină eforturile (Idem, b. 6, cap. 2). TV 140.2

Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că adevărul cel mare al îndreptățirii prin credință, pe care el căuta să-l înalțe și să-l predice, fusese susținut de reformatorul Boemiei. “Toți au fost husiți”, spunea Luther, “Pavel, Augustin și chiar eu, fără să știm acest lucru!” “Cu siguranță că judecățile lui Dumnezeu vor veni peste lume”, continua el, “deoarece acum un veac i s-a predicat adevărul care a fost osândit și ars.” (Wylie, b. 6, cp. 1) TV 140.3

Într-un apel adresat împăratului și nobilimii din Germania în favoarea Reformei creștinătății, Luther scria cu privire la papa: “Este un lucru dezgustător să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locțiitorul lui Hristos, desfășurând o astfel de măreție pe care nici un împărat nu o poate egala. Se aseamănă această ființă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: ‘Împărăția Mea nu este din lumea aceasta’. Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” (D'Aubigne, b. 6, cap. 3) TV 140.4

Despre universități scria în felul următor: “Tare mi-e teamă că universitățile se vor dovedi a fi porțile mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruință să se explice Sfintele Scripturi, pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul acolo unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă intens de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă.” (Idem, b.6, cap.3) TV 140.5

Acest apel a circulat cu repeziciune în toată Germania și a exercitat o influență puternică asupra oamenilor. Întreaga națiune a fost trezită și mulțimile s-au adunat în jurul steagului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorința de răzbunare, au stăruit de papa să ia măsuri energice împotriva lui. S-a hotărât ca învățăturile lui să fie imediat condamnate. Au fost acordate reformatorului și adepților lui 60 de zile, după care, dacă nu-și retrăgeau părerile, vor trebui să fie excomunicați. TV 141.1

Aceasta a fost pentru Reformă o criză teribilă. Timp de veacuri, sentințele de excomunicare ale Romei îi îngroziseră pe monarhii cei mai puternici; ele umpluseră imperiile puternice de vaiuri și pustiire. Aceia peste care cădea condamnarea ei erau priviți de toți cu dezgust și groază; erau izolați de orice legătură cu semenii lor și tratați ca proscriși, ca să fie prigoniți până la exterminare. Luther nu era orb la furtuna care era gata să izbucnească asupra lui; dar a rămas hotărât, încrezându-se în Hristos, care era sprijinul și scutul lui. Cu un curaj și o credință de martir, el scria: “Nu știu ce urmează să aibă loc, nici nu mă frământ să știu.... Oriunde ar cădea trăsnetul, sunt fără teamă. Nici o frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu mult mai mult Se va îngriji El de noi! Este un lucru ușor să mori pentru Cuvânt, din moment ce Însuși Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom trăi împreună cu El; și trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El și vom locui împreună cu El pe vecie.” (Idem, a 3-a ed. London, Walther, 1840, b.6, cap.9) TV 141.2

Când a primit bula papală, Luther a spus: “O disprețuiesc și o atac, deoarece este nelegiuită, falsă.... Însuși Isus Hristos este condamnat în ea.... Mă bucur să suport asemenea necazuri pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea; căci până la urmă știu că papa este antihristul și că tronul lui este chiar tronul lui Satana.” (D'Aubigne, b.6, cap.9) TV 141.3

Cu toate acestea, mandatul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura și sabia erau armele capabile să impună ascultare. Cei slabi și superstițioși tremurau înaintea decretului papei; și cu toate că exista o simpatie generală pentru Luther, mulți socoteau că viața era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere. TV 142.1

Dar Luther era încă neînfricat. Roma își aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea neîndoindu-se câtuși de puțin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată puterea, el a respins sentința de condamnare și a făcut cunoscută în public hotărârea lui de a se despărți pentru totdeauna de Roma. În prezența unei mulțimi de studenți, doctori și cetățeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice, decretele și alte scrieri care susțineau autoritatea papală. “Dușmanii mei au fost în stare, prin arderea cărților mele”, a spus el, “să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de rând și să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars și eu cărțile lor. O luptă serioasă începe chiar acum. Până acum, doar m-am jucat cu papa. Am început această lucrare în Numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa.” (Idem, b.6, cap.10) TV 142.2

La reproșurile vrăjmașilor lui, care-l disprețuiau pentru slăbiciunea cauzei sale, Luther răspundea: “Cine știe dacă nu Dumnezeu m-a ales și m-a chemat și dacă ei n-ar trebui să se teamă că, disprețuindu-mă pe mine, Îl disprețuiesc pe Însuși Dumnezeu? Moise era singur la ieșirea din Egipt; Ilie era singur în timpul domniei lui Ahab; Isaia era singur în Ierusalim; Ezechiel era singur în Babilon.... Dumnezeu n-a ales niciodată ca profet nici pe marele preot, nici vreun alt personaj mare; ci de obicei a ales oameni umili și disprețuiți, l-a ales pe păstorul Amos. În toate vremurile, sfinții trebuiau să-i mustre pe cei mari, regi, prinți, preoți și oameni înțelepți, cu primejdia vieții lor.... Eu nu spun că sunt profet; dar spun că ar trebui să se teamă mai ales pentru că eu sunt singur și ei sunt mulți. De un lucru sunt sigur: Cuvântul lui Dumnezeu este de partea mea, și nu a lor”. (Idem, b.6, cap.10) TV 142.3

Și totuși nu fără o luptă teribilă cu sine s-a hotărât Luther să se despartă de biserică. Era cam pe vremea când scria: “Simt în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cât este de greu să dau la o parte scrupulele care mi-au fost inoculate în copilărie. O, câtă durere mi-a produs, cu toate că aveam Scriptura de partea mea, să mă conving că trebuie să îndrăznesc a mă împotrivi papei și să-l denunț ca antihrist! Cât de mari au fost durerile inimii mele! De câte ori nu mi-am pus cu amărăciune aceeași întrebare care era atât de des pe buzele papistașilor: ‘Numai tu ești înțelept? Pot oare toți ceilalți să fie în rătăcire? Și cum va fi dacă, după toate acestea, tu vei fi cel greșit și ai implicat în rătăcirea ta atâtea suflete care vor fi pe veci condamnate?’ Și așa m-am luptat cu mine și cu Satana, până când Hristos, prin Cuvântul Său infailibil, mi-a întărit inima împotriva acestor îndoieli.” (Martyn, p. 372, 373) TV 143.1

Papa îl amenințase pe Luther cu excomunicarea, dacă nu retracta, iar acum această amenințare era o realitate. A fost emisă o nouă bulă, care anunța despărțirea definitivă a lui Luther de Biserica Catolică, denunțându-l ca fiind blestemat de cer, cuprinzând în aceeași condamnare pe toți aceia care aveau să primească învățăturile lui. Lupta cea mare era acum în plină desfășurare. TV 143.2

Împotrivirea este partea tuturor acelora pe care Dumnezeu îi folosește pentru a prezenta adevărurile care au o aplicație deosebită pentru vremea lor. Astfel, pentru zilele lui Luther era un adevăr prezent — un adevăr de o deosebită importanță pentru vremea aceea; există însă un adevăr prezent și pentru biserica de astăzi. Acela care face totul după sfatul voii Sale a găsit cu cale să-i pună pe oameni în diferite situații și să le încredințeze îndatoriri speciale pentru vremurile în care trăiesc și pentru condițiile în care se găsesc. Dacă aceștia vor prețui lumina care le-a fost dată, li se va descoperi o privire mai profundă a adevărului. Dar adevărul nu este astăzi mai dorit de majoritatea oamenilor de cum a fost dorit de papistașii care s-au împotrivit lui Luther. Există și azi, ca în veacurile trecute, aceeași dispoziție de a primi teoriile și tradițiile oamenilor în locul Cuvântului lui Dumnezeu. Aceia care prezintă adevărul pentru vremea aceasta nu trebuie să se aștepte să fie primiți mai bine decât au fost primiți reformatorii. Marea luptă dintre adevăr și rătăcire, dintre Hristos și Satana, trebuie să crească în intensitate până la încheierea istoriei acestei lumi. TV 143.3

Isus le spunea ucenicilor Săi: “Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba, pe care v-am spus-o: ‘Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi’” (Ioan 15, 19.20). Iar pe de altă parte, Domnul a declarat lămurit: “Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot așa făceau părinții lor cu proorocii mincinoși!” (Luca 6, 26). Spiritul lumii nu este astăzi mai mult în armonie cu spiritul lui Hristos față de cum era pe vremuri, iar aceia care predică Cuvântul lui Dumnezeu în curăția lui nu vor fi primiți mai bine astăzi decât atunci. Formele împotrivirii față de adevăr s-ar putea să se schimbe, vrăjmășia ar putea fi mai puțin manifestată, deoarece este mai subtilă; dar există totuși aceeași dușmănie care se va manifesta până la sfârșitul timpului. TV 144.1