Tragedia veacurilor

6/44

Capitolul 5 — John Wycliffe

Înainte de Reformă au fost vremuri când existau doar foarte puține copii ale Bibliei, însă Dumnezeu n-a îngăduit ca sfântul Său Cuvânt să fie distrus de tot. Adevărurile Lui nu aveau să rămână ascunse pentru totdeauna. El putea tot atât de ușor să desferece cuvintele vieții, pe cât de ușor deschidea ușile închisorilor și desfereca porțile de fier pentru a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite țări din Europa, bărbați au fost mânați de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară ascunsă. Călăuziți în mod providențial către Sfintele Scripturi, au studiat paginile ei sfinte cu un deosebit interes. Ei erau dispuși să primească lumina oricât i-ar fi costat acest lucru. Deși nu vedeau toate lucrurile lămurit, au fost totuși în stare să înțeleagă multe adevăruri care stătuseră multă vreme îngropate. Ca soli trimiși de Cer, ei mergeau rupând lanțul rătăcirii și al superstiției, chemându-i pe aceia care fuseseră robiți atât de multă vreme să se ridice și să-și ceară libertatea. TV 79.1

Cu excepția valdenzilor, Cuvântul lui Dumnezeu fusese timp de veacuri zăvorât în limbi cunoscute numai de către cei învățați: dar venise timpul ca Scriptura să fie tradusă și dată oamenilor din diferite țări în limba lor maternă. Lumea trecuse de miezul nopții ei. Ceasurile de întuneric se consumau și în multe țări au apărut semne ale zorilor ce se apropiau. TV 79.2

În secolul al XIV-lea, s-a ridicat în Anglia “luceafărul Reformei”, John Wycliffe, care a fost vestitorul Reformei nu numai pentru Anglia, ci și pentru toată creștinătatea. Marele protest împotriva Romei, pe care i s-a îngăduit să-l rostească, niciodată nu mai putea fi adus la tăcere. Protestul a deschis lupta care urma să aibă ca urmare emanciparea oamenilor, a bisericilor și a popoarelor. TV 80.1

Wycliffe primise o educație cu vederi largi și pentru el temerea de Dumnezeu era începutul înțelepciunii. Era cunoscut în colegiu pentru evlavia lui arzătoare, pentru talentele lui remarcabile, precum și pentru erudiția lui temeinică. În setea lui de cunoștințe, căuta să cunoască toate disciplinele de învățătură. Era educat în filozofie scolastică, în canoanele bisericii și în legea civilă, îndeosebi aceea a țării lui. În lucrările lui de după aceea s-a văzut valoarea acestei instruiri timpurii. O cunoaștere temeinică a filozofiei speculative din vremea lui l-a ajutat să-i demaște erorile; și prin studiul legilor ecleziastice și naționale, s-a pregătit să se angajeze în marea luptă pentru libertate civilă și religioasă. În timp ce putea mânui armele Cuvântului lui Dumnezeu, el își însușise disciplina intelectuală din școli și cunoștea metodele scolasticilor. Puterea geniului împreună cu temeinicia și întinderea cunoștințelor sale impuneau respectul atât al prietenilor, cât și al dușmanilor. Adepții lui vedeau cu satisfacție cum conducătorul lor stătea în fruntea oamenilor învățați ai națiunii; iar dușmanii se fereau să intre în luptă împotriva Reformei, pentru a nu-și descoperi neștiința sau slăbiciunea în fața susținătorului ei. TV 80.2

Pe când era încă în colegiu, Wycliffe s-a avântat în studiul Scripturii. În timpurile acelea, când Biblia exista numai în limbile vechi, cei învățați puteau să-și găsească ușor drumul către izvorul adevărului care era închis pentru clasele neinstruite. Pe această cale se pregătise lucrarea viitoare a lui Wycliffe ca reformator. Bărbați de cultură studiaseră Cuvântul lui Dumnezeu și găsiseră adevărul mare cu privire la harul Său fără plată descoperit în el. În învățăturile lor, ei răspândiseră cunoștința despre acest adevăr și conduseseră și pe alții să se îndrepte spre descoperirile sfinte. TV 80.3

Când atenția lui Wycliffe a fost îndreptată către Scripturi, el s-a avântat în cercetarea lor cu aceeași sârguință care-l făcuse în stare să stăpânească învățătura în școli. Până atunci el simțise o mare lipsă, pe care nici studiile scolastice, nici învățătura bisericii nu o putuseră împlini. În Cuvântul lui Dumnezeu a găsit ceea ce mai înainte căutase în zadar. Aici a văzut planul de mântuire descoperit și pe Hristos împuternicit ca singurul Apărător în favoarea omului. S-a predat în slujba lui Hristos și s-a hotărât să vestească adevărurile pe care le descoperise. TV 81.1

Asemenea reformatorilor de mai târziu, Wycliffe n-a prevăzut de la începutul lucrării lui unde va ajunge. El nu s-a așezat cu premeditare în opoziție cu Roma. Dar devotamentul lui față de adevăr nu putea decât să-l aducă în conflict cu minciuna. Cu cât vedea mai clar rătăcirile papalității, cu atât mai stăruitor prezenta învățătura Bibliei. El a văzut că Roma părăsise Cuvântul lui Dumnezeu în schimbul tradiției omenești; el acuza neînfricat preoțimea de a fi înlăturat Scripturile și cerea ca Biblia să fie redată poporului, iar autoritatea ei să fie din nou restabilită în biserică. Era un învățător priceput și stăruitor și un predicator elocvent, iar viața lui zilnică era o demonstrare a adevărurilor pe care le predica. Cunoștințele lui din Scripturi, puterea raționamentului său, curăția vieții împreună cu integritatea și curajul lui neînfricat i-au câștigat o încredere și un respect unanim. Mulți oameni nu mai erau mulțumiți cu credința lor de mai înainte, vedeau nelegiuirea care abunda în biserica romană și saluta cu o bucurie neascunsă adevărurile scoase la iveală de Wycliffe; dar conducătorii papali s-au umplut de mânie când și-au dat seama că acest reformator câștiga o influență mai mare decât a lor. TV 81.2

Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii și demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneață împotriva plătirii tributului cerut de papa de la monarhul englez și a arătat că pretenția papală la autoritate peste conducătorii pământești era în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Pretențiile papei provocaseră mare nemulțumire, iar învățăturile lui Wycliffe exercitau o influență asupra oamenilor învățați ai națiunii. Regele și nobilii s-au unit în respingerea pretenției pontifului la autoritatea pământească și au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremației papale în Anglia. TV 82.1

Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung și hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerșetori. Mulți dintre acești călugări erau în Anglia și aruncau ocară peste măreția și prosperitatea națiunii. Hărnicia, educația, morala, toate acestea resimțeau influența lor distrugătoare. Viața de lenevie și cerșetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pentru veniturile poporului, dar mai aducea și dispreț muncii folositoare. Tineretul era demoralizat și corupt. Prin influența călugărilor, mulți erau determinați să intre într-o mănăstire și să se consacre vieții călugărești; aceasta nu numai fără consimțământul părinților lor, ci chiar fără știrea lor și împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinții timpurii ai bisericii romane, înălțând pretențiile monahismului mai presus de obligațiile datoriei și dragostei filiale, declarase: “Chiar dacă tatăl tău ar zăcea în fața ușii plângând și văitându-se, iar mama ta ți-ar arăta trupul care te-a purtat și sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare și să mergi drept înainte spre Hristos”. Prin această “neomenie monstruoasă”, așa cum a calificat-o Luther mai târziu, “mirosind mai mult a lup și a tiran decât a creștin și a om”, inimile copiilor erau împietrite față de părinții lor (Barnas Sears, The Life of Luther, Pagina 70. 69). În felul acesta conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiția lor. Astfel căminele erau pustiite, iar părinții erau lipsiți de societatea fiilor și fiicelor lor. TV 82.2

Chiar și studenții din universități erau amăgiți de reprezentările rătăcite ale călugărilor și făcuți să intre în ordinele lor. După aceea mulți regretau pasul acesta, văzând că își pătaseră viața și că aduseseră durere părinților; dar odată prinși în cursă le era imposibil să-și recapete libertatea. Mulți părinți, temându-se de influența călugărilor, refuzau să-și trimită copiii în universități. Se putea vedea o scădere substanțială a numărului studenților în marile centre de învățământ. Școlile erau goale, iar neștiința predomina. TV 83.1

Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea și de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăți. Hotărâți să-și mărească câștigurile, călugării erau atât de binevoitori să ofere iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, și ca urmare, viciile cele mai josnice s-au dezvoltat cu repeziciune. Bolnavul și săracul erau lăsați să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări care cu amenințări cereau pomeni de la popor, denunțând ca necredincioși pe aceia care și-ar fi reținut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretențiilor lor de sărăcie, bogăția călugărilor creștea continuu, iar edificiile lor mărețe și mesele lor luxoase scoteau și mai mult în evidență sărăcia crescândă a națiunii. Și în timp ce-și petreceau vremea în plăceri și belșug, trimiteau în locul lor oameni neștiutori care nu puteau decât să spună povești miraculoase, legende și glume pentru a distra poporul și a-i înșela mai mult. Și așa călugării au continuat să-și mențină stăpânirea peste mulțimile superstițioase și să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoașterea supremației papei, în adorarea sfinților, în daruri oferite călugărilor și că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer. TV 83.2

Oamenii de cultură și evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugărești; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuși sistemul era fals și că trebuia desființat. Acestea au dat naștere la discuții și întrebări. În timp ce călugării străbăteau țara, comercializând iertările papei, mulți au fost făcuți să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani și se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei [(vezi note suplimentare)]. Nu puțini erau alarmați de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. “Călugării și preoții Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri” (D'Aubigne b.17, cap.7). Pentru a-și ascunde zgârcenia, acești călugări cerșetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus și ucenicii Săi fuseseră susținuți din mila poporului. Această susținere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea îi ducea pe mulți la Biblie pentru a înțelege ei înșiși adevărul — consecință care era cel mai puțin dorită de Roma. Mințile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, pe care ei doreau să-l ascundă. TV 83.3

Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenția oamenilor către învățăturile Bibliei și către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta și de a excomunica nu aparținea papei în mai mare măsură decât preoților obișnuiți și că nici un om nu poate fi cu adevărat excomunicat până ce, mai întâi, n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală și vremelnică, pe care papa îl înălțase și în care sufletele și trupurile a milioane de oameni erau ținute în robie. TV 84.1

Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei și, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Țările de Jos, în confruntare cu trimișii papei. Aici a fost adus în legătură cu ecleziasticii din Franța, Italia și Spania și a avut ocazia să vadă dincolo de cortină și să capete o cunoaștere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înțeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În acești reprezentanți de la curtea papală el a citit caracterul adevărat și pretențiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învățăturile lui de mai înainte în mod deschis și cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria și înșelăciunea erau idolii Romei. TV 84.2

Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa și despre strângătorii lui, spunea: “Ei scot din țara noastră hrana săracilor și multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente și lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, și face ca toată creștinătatea să aprobe și să susțină această erezie. Și cu siguranță că dacă țara noastră ar avea un deal mare de aur și nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc și mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toți banii din țara noastră și nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui” (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p. 37). TV 85.1

La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influența lui Wycliffe se simțea în felul cum acționa curtea, ca și în modelarea credinței poporului. TV 85.2

Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui. Trei bule au fost trimise în Anglia — universității, regelui și prelaților — toate poruncind măsuri imediate și hotărâte pentru a-l aduce la tăcere pe învățătorul ereziei (Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, period 6, sec.2, par.8. Vezi și note suplimentare). Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au convocat de urgență pe Wycliffe în fața lor pentru judecată. Doi dintre cei mai puternici prinți ai regatului l-au însoțit înaintea tribunalului; iar poporul a înconjurat clădirea și, pătrunzând înăuntru, i-a intimidat atât de tare pe judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate și i s-a îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă înaintată prelații au căutat să-l influențeze împotriva reformatorului, a murit și fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului. TV 85.3

Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată Anglia o poruncă categorică pentru arestarea și întemnițarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct spre rug. Se vedea clar că Wycliffe trebuia să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime “Nu te teme.... Eu sunt scutul tău” (Geneza 15, 1) Și-a întins din nou mâinile să-l ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar ecleziasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăștiat. TV 86.1

Dumnezeu, în providența Sa, încă era la cârma evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare [(vezi note suplimentare)]. Fiecare dintre cei doi îi chemau pe credincioși să-i ajute în război împotriva celuilalt, întărindu-și chemările cu anateme teribile împotriva dușmanilor lui și cu făgăduințe de răsplată în ceruri pentru susținători. Această împrejurare a slăbit mult puterea papalității. Grupele vrăjmașe făcuseră tot ce putuseră pentru a se ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele și acuzațiile zburau de la un papă la celălalt și s-a vărsat mult sânge pentru a susține pretențiile războinice. Crimele și scandalurile au inundat biserica. În acest timp, reformatorul, retras în liniștea parohiei lui din Lutterworth, lucra cu înțelepciune pentru a-i atrage pe oameni de la papii care se certau, la Isus, Prințul păcii. TV 86.2

Schisma, cu toată lupta și stricăciunea pe care le-a provocat, a pregătit drumul spre Reformă, făcându-i pe oameni în stare să vadă ce era în realitate papalitatea. Într-o lucrare pe care a publicat-o On the Schism of the Popes(Cu privire la schisma papilor), Wycliffe îi chema pe oameni să aprecieze dacă nu cumva acești doi prelați spuneau adevărul atunci când se acuzau unul pe altul ca fiind anticrist. “Dumnezeu”, spunea el, “nu l-a mai putut suporta pe diavolul să domnească numai peste un astfel de preot, ci... i-a împărțit în două, astfel ca oamenii, în numele lui Hristos, să-i biruiască mai ușor pe amândoi” (R.Vaughan, Life and Opinions of John de Wycliffe, vol. 2, Pagina 6). TV 86.3

Wycliffe, asemenea Domnului său, predica Evanghelia celor săraci. Nemulțumit cu răspândirea luminii în casele lor sărăcăcioase din parohia Lutterworth, s-a hotărât ca ea să fie dusă în toate părțile Angliei. Pentru a duce lucrul acesta la îndeplinire, a organizat un corp de predicatori, oameni simpli și devotați, care iubeau adevărul și nu doreau nimic mai mult decât să-l răspândească. Acești oameni mergeau pretutindeni, învățând în piețe, pe străzile marilor orașe și pe drumurile de țară. Ei îi căutau pe cei bătrâni, pe cei bolnavi, pe cei săraci și le descopereau vestea bună a harului lui Dumnezeu. TV 87.1

Ca profesor de teologie la Oxford, Wycliffe predica Cuvântul lui Dumnezeu în sălile universității. Atât de credincios prezenta el adevărurile studenților săi, încât a primit titlul de “doctorul Evangheliei”. Dar cea mai mare lucrare a vieții lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză. Într-o lucrare On the Truth and Meaning of Scripture (Cu privire la adevărul și însemnătatea Scripturii), el și-a exprimat intenția de a traduce Biblia, astfel încât fiecare om din Anglia să poată citi în limba maternă lucrările minunate ale lui Dumnezeu. TV 87.2

Deodată lucrările lui au fost oprite. Deși nu avea nici 60 de ani, munca neîncetată, studiul și asalturile dușmanilor i-au slăbit puterile și l-au îmbătrânit înainte de vreme. A fost atacat de o boală primejdioasă. Vestea a adus bucurie călugărilor. Acum, au gândit ei, se va pocăi cu amar de răul pe care l-a făcut bisericii și s-au grăbit în camera lui pentru a-i asculta spovedania. Reprezentanții celor patru ordine călugărești împreună cu patru funcționari civili s-au adunat în jurul presupusului muribund. “Ai moartea pe buze îi spuseră ei; regretă-ți greșelile și retrage în fața noastră tot ce ai spus pentru insultarea noastră”. Reformatorul ascultă în tăcere; apoi l-a rugat pe slujitorul lui să-l ridice pe pat și, privindu-i în ochi cum stăteau așteptând retractarea lui, spuse cu un glas hotărât și puternic, care adesea îi făcuse să tremure: “Nu voi muri, ci voi trăi; și voi demasca din nou faptele rele ale călugărilor” (D'Aubigne, b.17, cap.7). Surprinși și rușinați, călugării părăsiră în grabă camera. TV 87.3

Cuvintele lui Wycliffe s-au împlinit. A trăit să pună în mâinile concetățenilor lui cea mai puternică dintre toate armele împotriva Romei să le dea Biblia, mijlocul rânduit de Cer pentru a-i elibera, a-i lumina și a-i evangheliza pe oameni. Pentru împlinirea acestei lucrări a trebuit să treacă peste piedici multe și grele. Dar Wycliffe a fost împovărat de suferință; știa că nu-i mai rămăseseră decât câțiva ani de lucru; a văzut împotrivirea pe care trebuia să o întâmpine; dar, încurajat de făgăduințele Cuvântului lui Dumnezeu, a mers înainte neînfricat de nimic. În deplină vigoare a puterilor lui intelectuale, bogat în experiență, el a fost păstrat și pregătit de providența deosebită a lui Dumnezeu pentru cea mai mare dintre lucrările lui. În timp ce toată creștinătatea era în frământare, reformatorul, în parohia sa de la Lutterworth, neluând aminte la furtuna care se dezlănțuia, s-a dedicat sarcinii lui alese. TV 88.1

În cele din urmă lucrarea a fost terminată — prima traducere engleză a Bibliei ce s-a făcut vreodată. Cuvântul lui Dumnezeu a fost deschis Angliei. Reformatorul nu se mai temea acum de închisoare, nici de rug. El pusese în mâinile poporului englez o lumină care nu putea fi stinsă niciodată. Dând Biblia concetățenilor lui, el făcuse mai mult pentru a rupe cătușele ignoranței și viciului, mai mult pentru a elibera și a înălța patria lui decât fusese realizat vreodată prin cele mai strălucite biruințe pe câmpurile de luptă. TV 88.2

Nefiind cunoscută încă arta tiparului, Biblia a putut fi multiplicată numai prin muncă migăloasă și obositoare. Atât de mare era interesul pentru a primi o carte, încât mulți se angajau voluntar în lucrarea transcrierii ei, dar copiștii cu greu puteau face față cererilor. Unii dintre cumpărătorii mai bogați doreau întreaga Biblie. Alții cumpărau numai o parte din ea. În multe cazuri, câteva familii se uneau pentru a cumpăra un exemplar. În felul acesta Biblia lui Wycliffe și-a făcut repede drum spre căminele oamenilor. TV 88.3

O chemare adresată rațiunii oamenilor i-a ridicat din supunerea pasivă față de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învățăturile deosebite ale protestantismului — mântuirea prin credința în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor. Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească împreună cu scrierile reformatorului cu un așa succes, încât credința cea nouă a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei. TV 89.1

Apariția Scripturilor a produs consternare autorităților bisericii. Ei trebuia să facă față acum unui mijloc mai puternic decât Wycliffe — un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La data aceea nu exista în Anglia nici o lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au fost emise după aceea și au fost aplicate cu strictețe. Cu toate acestea, în ciuda străduințelor preoților, pentru o vreme, a existat o ocazie de a se răspândi Cuvântul lui Dumnezeu. TV 89.2

Din nou conducătorii papali au complotat să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice și, câștigându-l pe tânărul rege Richard al II-lea de partea lor, au obținut un decret regal care îi condamna la închisoare pe toți aceia care vor susține învățăturile condamnate. TV 89.3

Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea consiliului național și a cerut o reformare a uriașelor abuzuri legiferate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările și corupțiile scaunului papal. Vrăjmașii lui au fost puși în încurcătură. Prietenii și susținătorii lui Wycliffe fuseseră obligați să se supună și să aștepte cu încredere ca însuși reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur și fără prieteni, să se plece înaintea autorității combinate, a coroanei și a mitrei. Dar în loc de aceasta, papistașii s-au văzut înfrânți. Parlamentul, trezit de apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor și reformatorul a fost pus iarăși în libertate. TV 89.4

Pentru a treia oară a fost adus la judecată și de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă față de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Așa socoteau papistașii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-și retracteze învățăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge în flăcări. TV 90.1

Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nici nu va tăcea. El și-a menținut fără teamă învățăturile și a respins acuzațiile prigonitorilor săi. Pierzându-se din vedere pe sine, poziția lui, a cauzei sale, el i-a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin și le-a cântărit amăgirile și denaturările lor în balanța adevărului veșnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simțită în sala de judecată. O influență de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-și părăsească locurile. Ca niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzația de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. “De ce”, întreba el, “îndrăznesc ei să-și propage rătăcirile?... Pentru câștig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?” TV 90.2

“Cu cine credeți voi că vă luptați?” spuse el în cele din urmă; “cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul — Adevărul care este mai puternic decât voi și care vă va învinge” (Wylie, b.2, cap.13). Spunând acestea, s-a retras din adunare și nici unul dintre vrăjmașii lui n-a încercat să-l oprească. TV 90.3

Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie. TV 90.4

Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăției rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori, vărsase sângele sfinților. El nu era orb față de primejdia care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma putea totuși comunica prin scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în ton și creștinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa și mândria scaunului papal. TV 91.1

“Mă bucur în adevăr”, spunea el, “să descopăr și să declar oricărui om credința pe care o am, și îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă și sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoință sau, dacă este greșită, o va corecta. TV 91.2

Mai întâi, presupun că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu.... Eu consider și susțin ca episcopul Romei, deoarece este locțiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toți ceilalți oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumești, ci în urmarea îndeaproape și exactă a lui Hristos în viața și în manierele Sale.... Hristos, în timpul peregrinării Sale, aici, a fost omul cel mai sărac, disprețuind și lepădând toată onoarea și demnitatea omenească.... TV 91.3

Nici un om credincios n-ar trebui să-i urmeze nici pe papa și nici alți sfinți, decât numai în acele puncte în care el l-a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumești, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea în aceste greșeli ei nu trebuie urmați.... TV 91.4

Papa ar trebui să lase pe seama puterii pământești toată stăpânirea și conducerea vremelnică și în această direcție să meargă și să îndemne întregul cler; căci Hristos a făcut așa îndeosebi prin apostolii Săi. De aceea, dacă am greșit în vreunul din aceste puncte, mă voi supune îndreptării cu foarte multă smerenie, și chiar morții, dacă nevoia cere acest lucru; dacă aș fi putut lucra în propria persoană, după voia sau după dorința mea, m-aș fi prezentat cu siguranță înaintea episcopului Romei, dar, în mod contrar, Domnul m-a cercetat și m-a învățat să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni”. TV 91.5

În încheiere spunea: “Să ne rugăm Dumnezeului nostru ca El să îl miște pe al nostru papă Urban al VI-lea, așa cum a început, ca el împreună cu tot clerul lui să-l urmeze pe Domnul Isus Hristos în viață și în acțiuni; ca ei să-i învețe pe oameni, pentru ca și ei, la rândul lor, să-i urmeze cu credincioșie” (John Fox, Acts and Monuments, vol. 3, p. 49.50). TV 92.1

Astfel, Wycliffe a prezentat papei și cardinalilor lui blândețea și umilința lui Hristos, arătându-le nu numai lor, ci întregii creștinătăți contrastul dintre ei și Domnul, ai cărui reprezentanți pretindeau a fi. TV 92.2

Wycliffe se aștepta ca viața să fie prețul credincioșiei lui. Regele, papa și episcopii se uniseră să-i desăvârșească nimicirea și părea sigur că în câteva luni va ajunge pe rug. Dar curajul lui era neclintit. “Pentru ce se spune să cauți departe coroana martiriului, spunea el. Predică Evanghelia lui Hristos prelaților trufași și martirajul nu va întârzia. Adică, cum, să trăiesc și să tac?.... Niciodată! Să cadă lovitura, o aștept să vină” (D'Aubigne, b.17, cap.8). TV 92.3

Însă Dumnezeu, în providența Sa, îl ocrotea încă pe slujitorul Său. Omul care toată viața lui apărase curajos adevărul, cu primejdia zilnică a vieții, nu trebuia să cadă pradă urii dușmanilor săi. Wycliffe n-a căutat niciodată să se apere singur, însă Dumnezeu fusese ocrotitorul lui; iar acum, când vrăjmașii păreau siguri de prada lor, mâna lui Dumnezeu l-a mutat departe de puterea lor. În biserica lui de la Lutterworth, pe când era gata să împartă Cina Domnului, a căzut lovit de paralizie și la scurtă vreme s-a stins din viață. TV 92.4

Dumnezeu îi dăduse lui Wycliffe lucrarea pe care o avea de făcut. El i-a pus cuvântul adevărului în gură și a trimis o gardă în jurul lui pentru ca adevărul să poată ajunge la oameni. Viața i-a fost ocrotită și lucrarea lui a fost prelungită, până când s-a pus temelia pentru marea lucrare a Reformei. TV 92.5

Wycliffe venea din întunericul evului mediu. Înaintea lui nu mai fusese nimeni de la care să-și fi inspirat sistemul lui de reformă. Ridicat asemenea lui Ioan Botezătorul pentru a împlini o misiune deosebită, el a fost vestitorul unei ere noi. Cu toate acestea, în sistemul adevărului pe care el l-a prezentat era o unitate și o desăvârșire pe care reformatorii care i-au urmat nu au depășit-o, iar alții nici n-au atins-o, nici măcar la o sută de ani după aceea. Atât de temeinic fusese pusă temelia, atât de neabătut și de sigur era planul, încât n-a mai fost necesar să fie refăcut de aceia care au venit după el. TV 93.1

Marea lucrare pe care o inaugurase Wycliffe, era aceea de a libera conștiința și mintea, de a elibera națiunile care timp de veacuri fuseseră legate la carul triumfal al Romei, și-a avut izvorul în Biblie. Aici se afla izvorul acelei binecuvântări care, la fel ca apa vieții, cursese de-a lungul veacurilor începând cu secolul al XIV-lea. Wycliffe a primit Sfintele Scripturi încredințat că ele sunt descoperirea inspirată a voinței lui Dumnezeu, o măsură îndestulătoare de credință și practică. El fusese instruit să privească biserica Romei ca fiind autoritatea divină, infailibilă, și să primească cu respect neîndoielnic învățăturile și obiceiurile stabilite timp de o mie de ani; dar s-a îndepărtat de toate acestea pentru a asculta de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta era autoritatea pe care el îndemna poporul să o recunoască. În locul bisericii care vorbea prin papa, el declara că singura autoritate reală este glasul lui Dumnezeu care vorbește prin Cuvântul Său. El învăța nu numai că Biblia este o descoperire desăvârșită a voinței lui Dumnezeu, dar și că Duhul Sfânt este singurul interpret și că orice om trebuie să învețe, prin studiul învățăturilor ei, datoria față de sine. În felul acesta el întorcea mințile oamenilor de la papa și de la biserica Romei, la Cuvântul lui Dumnezeu. TV 93.2

Wycliffe a fost unul dintre cei mai mari reformatori. În orizontul minții sale, în claritatea cugetării, în hotărârea de a păstra adevărul și în îndrăzneala de a-l apăra, a fost egalat de puțini dintre aceia care au venit după el. Curăția vieții, stăruința neobosită în studiu și în muncă, integritatea incoruptibilă, iubirea și credincioșia creștină în lucrarea lui, toate acestea l-au caracterizat pe primul dintre reformatori. Și aceasta în ciuda întunericului intelectual și a stricăciunii morale a veacului din care s-a ridicat. TV 93.3

Caracterul lui Wycliffe este o mărturie a puterii transformatoare și educative a Sfintelor Scripturi. Biblia l-a făcut ceea ce era. Străduința de a înțelege marile adevăruri ale revelației dă prospețime și vigoare tuturor capacităților. Ea lărgește mintea, ascute înțelegerea și maturizează judecata. Studiul Bibliei va înnobila orice gând, sentiment și aspirație, așa cum nici un alt studiu nu o poate face. Ea dă stabilitate în scop, răbdare, curaj și tărie; ea înalță caracterul și sfințește sufletul. Un studiu perseverent și cu evlavie al Scripturilor, care aduce mintea cercetătorului în legătură directă cu Inteligența Infinită, va da lumii oameni cu un intelect mai puternic și mai activ, precum și cu principii mai nobile decât s-au produs vreodată datorită educației alese pe care o poate oferi înțelepciunea omenească. “Descoperirea cuvintelor Tale”, spune psalmistul, “dă lumină; dă pricepere.” (Psalmii 119, 130) TV 94.1

Învățăturile care fuseseră predicate de Wycliffe au continuat o vreme să se răspândească; urmașii lui, cunoscuți sub numele de lolarzi și wyclifiți, n-au străbătut numai Anglia, ci s-au împrăștiat și în alte țări, ducând cu ei cunoștința Evangheliei. Acum, când conducătorul lor îi părăsise, predicatorii lucrau cu o râvnă și mai mare decât înainte, iar mulțimile se grăbeau să asculte învățăturile lor. Unii dintre nobili și chiar soția regelui se găseau printre convertiți. În multe locuri s-a văzut o reformă în obiceiurile oamenilor, iar simbolurile romanismului idolatru erau îndepărtate din biserici. Dar în curând furtuna nemiloasă a persecuției izbucni peste cei care îndrăzniseră să primească Biblia drept călăuză. Monarhii englezi, grijulii să-și întărească puterea asigurându-și sprijinul Romei, n-au ezitat să-i sacrifice pe reformatori. Astfel că, pentru prima dată în istoria Angliei, s-a hotărât ca rugul să fie folosit împotriva ucenicilor Evangheliei. Moartea de martir avea loc una după alta. Apărătorii adevărului, proscriși și chinuiți, nu puteau să-și facă auzite strigătele decât în urechile Domnului Sabaot. Urmăriți ca dușmani ai bisericii și ca trădători față de țară, ei au continuat să predice în locuri ascunse, găsind adăpost cât puteau mai bine în casele umile ale săracilor și adesea ascunzându-se chiar în peșteri sau în gropi. TV 94.2

În ciuda urletului persecuției, un protest liniștit, devotat, stăruitor și răbdător împotriva stricăciunii care abunda în credința religioasă a continuat să fie rostit timp de secole. Creștinii acelor zile de început nu aveau decât o cunoaștere parțială a adevărului, dar ei învățaseră să iubească și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu și sufereau cu răbdare din cauza lui. Ca și ucenicii din zilele apostolice, mulți și-au jertfit bunurile pământești pentru cauza lui Hristos. Aceia cărora li se îngăduise să locuiască în casele proprii ofereau cu bucurie adăpost fraților lor nedreptățiți, iar când și ei erau alungați, împărtășeau cu voioșie soarta celor lepădați. Este adevărat că mii de oameni, îngroziți de furia persecuțiilor, și-au câștigat libertatea cu jertfirea credinței lor și au ieșit din închisori îmbrăcați cu haine de penitenți, pentru a face publică renegarea lor. Dar n-au fost puțini la număr aceia — printre ei aflându-se și bărbați de origine nobilă, ca și săraci și umili — care au dat o mărturie neînfricată pentru adevăr, în celulele închisorii, în “turnurile lolarzilor”, în mijlocul torturii și flăcărilor, bucurându-se că au fost găsiți vrednici să cunoască “părtășia suferințelor Lui”. TV 95.1

Papistașii nu-și putuseră aduce la îndeplinire lucrarea lor cu Wycliffe în timpul vieții lui, dar ura lor nu putea fi stinsă atâta timp cât trupul lui rămânea liniștit în mormânt. Printr-un decret al Conciliului de la Constanța, după mai mult de 40 de ani de la moartea lui, oasele i-au fost deshumate și arse în public, iar cenușa a fost aruncată într-un pârâu din apropiere. “Acest pârâu” — spunea un scriitor din acele vremuri — “a dus cenușa în Avon, Avonul în Severn, Severnul în mări, iar mările în oceanul cel mare. Și în felul acesta cenușa lui Wycliffe a devenit un simbol al învățăturii lui, care s-a răspândit în toată lumea” (T. Fuller, Church History of Britain, b.4, sec. 2, par. 54). Dușmanii lui și-au dat prea puțin seama de însemnătatea faptei lor pline de răutate. TV 95.2

Scrierile lui Wycliffe au fost acelea prin care Jan Huss, din Boemia a fost condus să renunțe la multe din rătăcirile romanismului și să intre în lucrarea Reformei. În felul acesta, în cele două țări, atât de depărtate una de alta, s-a semănat sămânța adevărului. Din Boemia lucrarea s-a întins în alte țări. Mințile oamenilor au fost îndreptate către Cuvântul lui Dumnezeu, uitat de multă vreme. O mână divină pregătea calea pentru acțiunea cea mare. TV 96.1