Tragedia veacurilor

36/44

Capitolul 35 — Scopul papalitații

Romanismul este privit acum de protestanți cu o bunăvoință mult mai mare decât în anii de mai înainte. În acele țări unde catolicismul nu este în ascendență și unde papistașii aleg o cale de împăcare pentru a câștiga influență, acolo se arată o indiferență crescută față de învățăturile care despart bisericile reformate de ierarhia papală; câștigă teren părerea că, în fond, nu ne deosebim atât de mult în punctele principale, așa cum s-a presupus, și că o mică cedare din partea noastră ne va duce la niște înțelegeri mai bune cu Roma. A fost o vreme când protestanții puneau mare preț pe libertatea de conștiință care fusese câștigată atât de scump. Ei își învățau copiii să urască papalitatea și susțineau că a căuta înțelegere cu Roma însemna necredincioșie față de Dumnezeu. Dar cât de deosebite sunt sentimentele pe care le exprimă acum! TV 563.1

Apărătorii papalității declară că biserica a fost vorbită de rău, iar lumea protestantă este înclinată să accepte această declarație. Mulți susțin că este nedrept să judecăm biserica de astăzi după urâciunile și absurditățile care au caracterizat domnia ei în veacurile de neștiință și de întuneric. Ei îi scuză cruzimea îngrozitoare ca fiind urmarea barbariei din vremea aceea și susțin că influența civilizației moderne i-a schimbat sentimentele. TV 563.2

Au uitat oare aceste persoane pretenția de infailibilitate susținută timp de opt sute de ani de către această putere arogantă? Departe de a fi renunțat la ea, această pretenție a fost afirmată în secolul XIX cu o mai mare greutate decât oricând mai înainte. Din moment ce Roma susține că “biserica n-a greșit niciodată” și “după Scripturi nici nu va greși” (John L. von Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, book 3, century II, part 2, Chapter 2, section 9, note 17), cum poate renunța ea la principiile care i-au călăuzit drumul în veacurile trecute? TV 564.1

Biserica papală nu va renunța niciodată la pretenția de infailibilitate. Ea susține că tot ce a făcut, persecutându-i pe aceia care au respins dogmele ei, este drept; dar n-ar repeta ea aceleași fapte, dacă i s-ar oferi ocazia? Să fie înlăturate restricțiile impuse acum de guvernele pământești, iar Roma să fie pusă din nou în puterea ei de mai înainte și foarte repede s-ar vedea o renaștere a tiraniei și a persecuției ei. TV 564.2

Un scriitor foarte cunoscut vorbește astfel despre atitudinea ierarhiei papale în ceea ce privește libertatea de conștiință și despre primejdiile care amenință îndeosebi Statele Unite datorită succesului politicii ei. TV 564.3

“Există mulți care cred că este o copilărie sau o superstiție să ne temem de catolicismul Romei în Statele Unite. Unii ca aceștia nu văd nimic în caracterul și atitudinea romaniștilor care să fie împotriva instituțiilor noastre libere și nu găsesc nimic ieșit din comun în creșterea lor. De aceea, să comparăm mai întâi unele principii fundamentale ale guvernării noastre cu acelea ale Bisericii Catolice.” TV 564.4

“Constituția Statelor Unite garantează libertatea de conștiință. Nimic nu este mai scump și mai fundamental decât aceasta. Papa Pius IX, în Enciclica sa din 15 August 1854, spunea: ‘Învățăturile absurde și greșite în apărarea libertății de conștiință sunt o erezie ucigătoare — o crimă, ca toate celelalte, cea mai îngrozitoare într-un stat’. Același papă, în Enciclica din 8 December 1864, îi anatemiza pe ‘aceia care susțin libertatea de conștiință și a închinării religioase’ și pe ‘toți aceia care susțin că biserica nu poate folosi forța’. TV 564.5

Tonul pașnic al Romei în Statele Unite nu cere implicit și o schimbare a inimii. Ea este îngăduitoare acolo unde nu are putere. Episcopul O'Connor spune: ‘Libertatea religioasă este tolerată numai atâta vreme cât nu reprezintă o amenințare pentru lumea catolică’.... Arhiepiscopul din St. Louis spunea odată: ‘Erezia și necredința sunt crime; și în țările creștine, ca Italia și Spania, de exemplu, unde toți oamenii sunt catolici și unde religia catolică este o parte esențială a legii țării, ele sunt pedepsite la fel ca celelalte crime’.... TV 565.1

Orice cardinal, arhiepiscop sau episcop din Biserica Catolică depune un jurământ de credință față de papa, în care se întâlnesc următoarele cuvinte: ‘Pe ereticii, schismaticii și rebelii față de domnul nostru (papa) sau de urmașii lui, mai sus amintiți, îi voi prigoni și mă voi împotrivi lor cu toată puterea’.” (Josiah Strong, Our Country, ch. 5, pars. 2-4.) TV 565.2

Este adevărat că există creștini sinceri în Biserica Romano-Catolică. Mii de oameni din această biserică Îl slujesc pe Dumnezeu după cea mai bună lumină pe care o au. Lor nu li s-a îngăduit accesul la Cuvântul Său, de aceea nu cunosc adevărul. Ei n-au văzut niciodată contrastul dintre o slujire din inimă și o slujire în forme și ceremonii. Dumnezeu privește cu dragoste plină de milă asupra acestor suflete, așa cum sunt educate într-o credință amăgitoare și nesatisfăcătoare. El va face ca razele de lumină să pătrundă prin întunericul des, care-i înconjoară. El le va descoperi adevărul așa cum este în Isus și mulți încă vor lua poziție împreună cu poporul Său. TV 565.3

Dar romanismul, ca sistem, nu este mai în armonie cu Evanghelia lui Hristos acum decât în oricare altă perioadă din istoria lui. Bisericile protestante se găsesc într-o mare întunecime, dacă nu vor lua aminte la semnele vremurilor. Biserica Romană țintește departe în planurile și în căile ei de lucru. Ea folosește orice ocazie pentru a-și extinde influența și a-și mări puterea în pregătirea pentru o luptă crudă și hotărâtă, spre a-și recâștiga controlul asupra lumii, a reîncepe prigoana și a strica tot ce a făcut protestantismul. Catolicismul câștigă teren în orice direcție. Se poate vedea creșterea numărului de biserici și de capele în țările protestante. Priviți la popularitatea colegiilor și a seminarilor catolice în America, într-o mare măsură patronate de protestanți. Urmăriți creșterea ritualismului în Anglia și frecventele dezertări către rândurile catolicilor. Aceste lucruri ar trebui să trezească îngrijorarea tuturor acelora care prețuiesc principiile romane curate ale Evangheliei. TV 565.4

Protestanții s-au amestecat cu catolicii și au ocrotit papalitatea; ei au făcut compromisuri și concesii de care chiar și papistașii au fost surprinși când le-au văzut și n-au putut să le înțeleagă. Oamenii închid ochii față de caracterul adevărat al romanismului și față de primejdiile de care trebuie să se teamă și care provin din supremația lui. Oamenii trebuie treziți să se împotrivească înaintării acestui dușman primejdios al libertăților religioase și civile. TV 566.1

Mulți protestanți socotesc că religia catolică nu este atrăgătoare și că slujba ei este un șir de ceremonii fără înțeles și plictisitoare. Aici greșesc. În timp ce romanismul este întemeiat pe amăgire, el nu este o înșelătorie grosolană și vulgară. Slujba religioasă a Bisericii Romane este un ceremonial foarte impresionant. Desfășurarea fastuoasă și ritualurile ei solemne fascinează simțurile oamenilor și aduc la tăcere glasul rațiunii și al conștiinței. Ochiul este încântat. Biserici mărețe, procesiuni impunătoare, altare de aur, racle împodobite cu pietre scumpe, picturi alese și sculpturi minunate fac apel la iubirea de frumos. Și urechea este captivată. Muzica este neîntrecută. Notele pline și profunde ale orgii, unite cu melodia multor glasuri, care se înalță în domurile înalte și printre stâlpii naosului din marile catedrale, nu pot să nu impresioneze mintea cu respect și teamă. TV 566.2

Această splendoare, pompă și ceremonie exterioară, care nu fac decât să înșele dorințele sufletului bolnav de păcat, constituie o dovadă a stricăciunii interioare. Religia lui Hristos nu are nevoie de astfel de atracții pentru a o recomanda. În lumina care strălucește de la cruce, creștinismul adevărat se arată atât de curat și de atrăgător, încât nici o decorare exterioară nu-i poate spori adevărata lui valoare. Frumusețea sfințeniei, a unui duh blând și liniștit, este aceea care are valoare înaintea lui Dumnezeu. TV 566.3

Strălucirea stilului nu este în mod necesar o dovadă de gândire curată și înaltă. Concepții înalte cu privire la artă, rafinament plăcut al gustului se găsesc deseori în mințile firești și senzuale. Acestea sunt folosite adesea de Satana pentru a-i face pe oameni să uite nevoile sufletului, să piardă din vedere viitorul, viața nemuritoare, să-i îndepărteze de Ajutorul lor nemărginit și să-i facă să trăiască numai pentru lumea aceasta. TV 567.1

O religie a exteriorului este atrăgătoare pentru inima nerenăscută. Pompa și ceremonia slujbei catolice au o putere seducătoare, fermecătoare, prin care mulți sunt amăgiți; ei ajung să privească Biserica Romană ca fiind chiar poarta cerului. Numai aceia care și-au înfipt picioarele cu hotărâre în temelia adevărului și ale căror inimi sunt reînnoite prin Duhul lui Dumnezeu sunt siguri împotriva influenței ei. Mii de oameni care nu L-au cunoscut pe Hristos printr-o experiență proprie vor fi conduși să primească formele evlaviei lipsite de putere. O astfel de religie este exact ceea ce doresc mulțimile. TV 567.2

Pretenția bisericii la dreptul de a ierta îi face pe romaniști să se simtă liberi să păcătuiască; iar rânduiala spovedaniei, fără de care iertarea ei nu este acordată, tinde și ea să dea îngăduință către rău. Acela care îngenunchează înaintea unui om căzut și își deschide prin mărturisire gândurile ascunse și închipuirile inimii lui, acela își înjosește demnitatea de om și-și degradează toate instinctele nobile ale sufletului. Descoperind păcatele vieții lui înaintea unui preot — și el un păcătos muritor, supus greșelii și prea adesea stricat de vin și imoralitate, măsura caracterului lui este coborâtă și, ca urmare, este pătat. Concepția lui cu privire la Dumnezeu este coborâtă și asemănată omenirii căzute, căci preotul stă ca reprezentant al lui Dumnezeu. Această mărturisire degradantă a omului față de om este izvorul tainic din care au ieșit multe din relele care mânjesc lumea și o pregătesc pentru distrugerea finală. Dar pentru acela care iubește îngăduința de sine, este mai plăcut să-și mărturisească păcatele unui semen muritor decât să-și deschidă sufletul înaintea lui Dumnezeu. Este mai plăcut firii omenești să facă penitențe decât să renunțe la păcat; este mai ușor să-și mortifice trupul îmbrăcat în sac, biciuit și în lanțuri aspre decât să-și răstignească poftele firești. Greu este jugul pe care inima firească este gata să-l poarte, în loc să se plece și să ia jugul lui Hristos. TV 567.3

Există o asemănare izbitoare între biserica Romei și biserica iudaică din timpul primei veniri a lui Hristos. În timp ce iudeii în ascuns călcau în picioare toate principiile Legii lui Dumnezeu, pe dinafară erau foarte riguroși în păzirea preceptelor ei, încărcându-le cu excese și tradiții care făceau ca ascultarea să fie grea și împovărătoare. Așa cum iudeii pretindeau că respectă Legea, tot astfel și romaniștii pretind că respectă crucea. Ei înalță simbolul suferințelor lui Hristos, în timp ce în viața lor Îl resping pe Acela pe care acesta Îl reprezintă. TV 568.1

Papistașii așază cruci pe biserici, pe altare și pe îmbrăcăminte. Pretutindeni se vede însemnul crucii. Pretutindeni este onorată și înălțată pe dinafară. Dar învățăturile lui Hristos sunt îngropate sub o mulțime de tradiții fără rost, interpretări rătăcite și pretenții aspre. Cuvintele Mântuitorului spuse despre iudeii bigoți se aplică în dreptul conducătorilor Bisericii Romano-Catolice cu o putere mult mai mare: “Ei leagă sarcini grele și cu anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le miște” (Matei 23, 4). Suflete conștiincioase sunt ținute în continuă groază, temându-se de mânia unui Dumnezeu ofensat, în timp ce mulți dintre demnitarii bisericii trăiesc în lux și plăceri senzuale. TV 568.2

Închinarea la chipuri și la moaște, invocarea sfinților și înălțarea papei sunt născociri ale lui Satana pentru a atrage mințile oamenilor de la Dumnezeu și de la Fiul Său. Pentru a le desăvârși ruina, el încearcă să le întoarcă atenția de la Acela prin care pot găsi mântuirea. El îi va conduce către orice țintă care Îl poate înlocui pe Acela care a zis: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28). TV 568.3

Efortul permanent al lui Satana este de a prezenta greșit caracterul lui Dumnezeu, natura păcatului și adevăratele probleme puse în joc în marea luptă. Denaturările lui slăbesc obligativitatea Legii divine și dau oamenilor îngăduința să păcătuiască. În același timp, îi face să nutrească idei greșite despre Dumnezeu, astfel încât să-L privească mai degrabă cu teamă și cu ură decât cu iubire. Cruzimea caracterului său o atribuie Creatorului; aceasta este înfățișată în sistemele religiei și experimentată în felul de închinare. În felul acesta, mințile oamenilor sunt orbite, iar Satana și le asigură ca mijloace de a lupta împotriva lui Dumnezeu. Prin concepții greșite, privitoare la atributele divine, popoarele păgâne au fost conduse să creadă că sunt necesare sacrificii omenești pentru a asigura favoarea Divinității; și astfel au fost săvârșite cruzimile cele mai oribile sub diferite forme de idolatrie. TV 569.1

Biserica Romano-Catolică, unind formele păgânismului cu cele ale creștinismului și, asemenea păgânismului, reprezentând greșit caracterul lui Dumnezeu, a recurs la practici nu mai puțin crude și revoltătoare. În zilele supremației Romei, au existat instrumente de tortură pentru a impune primirea doctrinelor ei. Pentru aceia care nu recunoșteau pretențiile ei, era rezervat rugul. Au fost atâtea masacre, încât nu vor putea fi niciodată cunoscute decât atunci când vor fi descoperite la judecată. Demnitarii bisericii au studiat, sub călăuzirea lui Satana, domnul lor, ce mijloace să inventeze pentru a provoca cel mai mare chin posibil și, în același timp, să nu pună capăt vieții victimei. În multe cazuri, procedeele infernale erau repetate până la limita extremă a rezistenței omenești, până când natura ceda în luptă, iar sufletul saluta moartea ca pe o scăpare plăcută. TV 569.2

Aceasta a fost soarta acelora care se împotriveau Romei. Pentru adepții ei avea disciplina biciului, a înfometării, a privațiunilor fizice, în toate formele care pot fi concepute de mintea omenească, pentru a produce dezgust. Pentru a-și asigura favoarea cerului, penitenții călcau legile lui Dumnezeu prin călcarea legilor naturii. Erau învățați să rupă legăturile pe care El le-a întemeiat pentru a binecuvânta și a înveseli viața pământească a omului. Cimitirele cuprind milioane de victime care și-au cheltuit viața în zadar, încercând să-și supună sentimentele naturale, pentru a reprima, ca fiind ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, orice gând și orice sentiment de simpatie față de semenii lor. TV 569.3

Dacă dorim să înțelegem cruzimea hotărâtă a lui Satana, manifestată timp de sute de ani nu numai printre aceia care n-au auzit niciodată despre Dumnezeu, ci chiar în inima și de-a lungul întinderii creștinismului, nu avem decât să privim istoria romanismului. Prin acest sistem gigantic de amăgire, prințul răului își ajunge scopul aducând dezonoare lui Dumnezeu și nenorocire omului. Iar când vedem cum reușește să se deghizeze și să-și aducă la îndeplinire lucrarea prin conducătorii bisericii, putem înțelege mai bine de ce are o antipatie atât de mare față de Biblie. Dacă această carte este citită, se vor descoperi mila și dragostea lui Dumnezeu; se va vedea că El nu pune asupra oamenilor nici una din aceste poveri grele. El nu cere decât o inimă zdrobită și mâhnită, un spirit umil și ascultător. TV 570.1

Nici un exemplu din viața lui Hristos nu arată că bărbații și femeile ar trebui să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a învățat niciodată că dragostea și simpatia trebuie înăbușite. Inima Mântuitorului era plină de dragoste. Cu cât omul se apropie mai mult de desăvârșirea morală, cu atât mai ascuțite sunt sensibilitățile lui, cu atât mai acută este perceperea păcatului și cu atât mai profundă este simpatia pentru cel amărât. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos; dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? Se știe despre Hristos că i-a condamnat vreodată pe oameni la închisoare sau pe roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit glasul Lui condamnându-i la moarte pe aceia care nu L-au primit? Când a fost refuzat de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare și a cerut: “Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus a privit cu milă la ucenicul Său și i-a mustrat spiritul aspru, zicând: “Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9, 54.56). Câtă deosebire este între spiritul manifestat de Hristos și cel manifestat de pretinsul Său vicar! TV 570.2

Biserica romană prezintă acum lumii o față plăcută, acoperind cu scuze raportul cruzimilor ei oribile. S-a îmbrăcat cu o haină creștină; dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalității care existau în trecut există și astăzi. Învățăturile născocite în evul mediu sunt și azi susținute. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanții sunt gata acum să o cinstească, este aceeași care a condus lumea în zilele Reformei, când oamenii lui Dumnezeu au stat cu prețul vieții lor, pentru a-i demasca nelegiuirea. Ea are aceeași mândrie și aceeași pretenție arogantă pe care le-a impus regilor și prinților și prin care și-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este mai puțin crud și despotic acum decât atunci când a înăbușit libertatea umană și i-a ucis pe sfinții Celui Preaînalt. TV 571.1

Papalitatea este exact ce a declarat profeția că va fi, și anume apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2, 3.4). Este unul din procedeele ei acela de a arăta caracterul care va împlini cel mai bine planurile ei; dar, dincolo de aspectul schimbător de cameleon, ea ascunde același venin neschimbat al șarpelui. “Credința nu trebuie păstrată față de eretici, nici față de persoanele suspecte de erezie” (Lenfant vol.I, p. 516), declară ea. Poate această putere, al cărui raport, timp de o mie de ani, este scris cu sângele sfinților, să fie acum recunoscută ca o parte a bisericii lui Hristos? TV 571.2

Nu fără motiv s-a susținut că, în țările protestante, catolicismul se deosebește mult mai puțin de protestantism decât în vremurile de demult. S-a produs o schimbare; dar schimbarea nu este în papalitate. Catolicismul, fără îndoială, se aseamănă mult cu protestantismul care există astăzi, deoarece protestantismul a degenerat atât de mult din zilele reformatorilor. TV 571.3

În timp ce bisericile protestante au căutat favoarea lumii, iubirea cea falsă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă este că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinței date sfinților o dată pentru totdeauna, se scuză acum față de Roma pentru părerile pe care le au despre ea, lipsite de dragoste, cerând iertare pentru îngustimea lor. TV 571.4

O mare categorie de oameni, chiar și dintre aceia care nu au nici o simpatie față de romanism, înțeleg puțin primejdia care vine din puterea și din influența ei. Mulți susțin că întunericul intelectual și moral, care predomina în evul mediu, a favorizat răspândirea dogmelor, superstițiilor și a persecuțiilor ei și că înțelepciunea mai vastă din timpurile moderne, extinderea generală a cunoștinței și creșterea toleranței în materie de religie exclud o reînviere a intoleranței și a tiraniei. Chiar și numai gândul că va exista o așa stare de lucruri, în acest veac luminat, este luat în râs. Este adevărat că o lumină mare, intelectuală, morală și religioasă strălucește peste această generație. În paginile descoperite ale Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că cu cât este mai mare lumina revărsată, cu atât mai mare este întunericul acelora care o pervertesc și o resping. TV 572.1

Un studiu cu rugăciune al Bibliei le-ar arăta protestanților caracterul adevărat al papalității și i-ar face să o deteste și să se ferească de ea; dar mulți sunt atât de înțelepți, după părerea lor, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu pentru a fi conduși la adevăr. În timp ce se mândresc cu iluminarea lor, ei nu cunosc nici Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă unele mijloace pentru a-și liniști conștiința și caută ceea ce este mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este pregătită să facă față tuturor acestor nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni, care cuprind aproape întreaga lume — aceia care doresc să fie mântuiți prin meritele lor și aceia care ar vrea să fie mântuiți în păcatele lor. Acesta este secretul puterii ei. TV 572.2

O vreme de mare întuneric intelectual s-a dovedit a fi favorabilă succesului papalității. Se va dovedi totuși că o vreme de mare lumină intelectuală este în aceeași măsură favorabilă succesului ei. În veacurile trecute, când oamenii nu aveau Cuvântul lui Dumnezeu și nu cunoșteau adevărul, ochii le-au fost legați și mii au fost prinși în laț, nevăzând plasa întinsă pentru picioarele lor. În această generație, sunt mulți ai căror ochi sunt orbiți de strălucirea speculațiilor omenești, “știință pe nedrept numită astfel”; ei nu văd plasa și intră în ea de parcă ar fi legați la ochi. Dumnezeu a intenționat ca puterile intelectuale ale omului să fie socotite ca un dar de la Făcătorul lor și să fie folosite în slujba adevărului și a neprihănirii; dar când se cultivă mândria și ambiția, iar oamenii își înalță propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci inteligența poate produce mai multă pagubă decât neștiința. În felul acesta, știința falsă din zilele noastre, care subminează credința în Biblie, se va dovedi tot atât de plină de reușită în pregătirea căii pentru primirea papalității, cu formele ei plăcute, așa cum lipsa de cunoaștere a deschis calea pentru dezvoltarea ei în evul mediu. TV 572.3

În mișcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituțiilor și a practicilor bisericii, protestanții merg pe calea papalității. Ba mai mult, ei deschid ușa ca papalitatea să-și recâștige, în America protestantă, supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mișcări este faptul că principala țintă care se urmărește este impunerea păzirii duminicii — o practică ce-și are originea în Roma și pe care ea o pretinde ca semn al autorității sale. Acesta este spiritul papalității — spiritul de conformare la practicile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu — care pătrunde în bisericile protestante și le conduce să facă aceeași lucrare de înălțare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor. TV 573.1

Dacă cititorul vrea să înțeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru același scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistașii și protestanții uniți vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat față de Sabat și de apărătorii lui. TV 573.2

Edictele regale, conciliile generale și rânduielile bisericii, susținute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziția de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea orășenilor să se odihnească în “venerabila zi a soarelui”, dar le îngăduia țăranilor să-și continue lucrările agricole. Cu toate că inițial era o instituție păgână, a fost impusă de împărat după primirea, cu numele, a creștinismului. TV 574.1

Mandatul regal nedovedindu-se destul de puternic pentru înlocuirea autorității divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinților și care era un prieten deosebit și un lingușitor al lui Constantin, a formulat susținerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învățăturii noi. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și arată către adevărații autori ai schimbării. “Toate lucrurile”, spunea el, “care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului. Toți aceia care doreau să fie onorați de lume au primit sărbătoarea populară. TV 574.2

Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălțare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor implicați în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuție particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca obișnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi și a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogați să fie pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere; și, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuți robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă. TV 574.3

S-a făcut apel și la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-și are ogorul duminica și-a curățat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână și timp de doi ani l-a purtat, “spre marea lui durere și rușine”. (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord's Day, p. 174) TV 575.1

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor și asupra vecinilor. Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă și de către protestanți, și anume că, dacă au fost lovite de trăsnet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat. “Este clar”, spuneau prelații, “cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoții și pastorii, regii și prinții și toți oamenii credincioși să depună toate eforturile și toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine.” (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord's Day, p. 271) TV 575.2

Decretele conciliilor dovedindu-se nesatisfăcătoare, autoritățile pământești au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere și cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericești și impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creștinătate. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.) TV 575.3

Lipsa autorității scripturistice pentru păzirea duminicii a dat ocazie încă la multe necazuri. Oamenii puneau la îndoială dreptul învățătorilor de a trece cu vederea declarațiile pozitive ale lui Iehova: “Ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, pentru a cinsti ziua soarelui. Pentru a suplini lipsa Testimonieslor biblice, erau necesare alte soluții. Un apărător zelos al duminicii, care a vizitat bisericile din Anglia la sfârșitul secolului XII, a întâlnit împotriviri din partea martorilor credincioși pentru adevăr; și străduințele lui au fost atât de neroditoare, încât a plecat din țară pentru o bucată de vreme și a căutat în toate părțile câteva mijloace pentru a-și susține învățăturile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar străduințele lui ulterioare au fost însoțite de un mai mare succes. A adus cu el un sul, despre care susținea că este de la Dumnezeu și care conținea porunca necesară pentru păzirea duminicii, cu amenințări grozave pentru a înspăimânta pe cel neascultător. Acest document prețios — o contrafacere josnică, la fel ca instituția care trebuia să fie susținută — se spunea că a căzut din cer și că a fost găsit în Ierusalim, pe altarul sfântului Simeon, la Golgota. Dar, de fapt, palatul pontifical de la Roma a fost izvorul din care a ieșit. Fraudele și falsificările folosite pentru creșterea puterii și pentru prosperitatea bisericii au fost socotite legale în toate veacurile de către ierarhia papală. TV 576.1

Sulul interzicea lucrul sâmbătă, de la ceasul al nouălea, ora trei după-amiaza, până luni, la răsăritul soarelui; s-a declarat că autoritatea lui a fost confirmată de mai multe minuni. S-a spus că persoane care au lucrat peste timpul rânduit au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-și macine grâul a văzut, în loc de făină, un șuvoi de sânge, iar roata morii s-a oprit, cu toate că avea apă destulă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deși cuptorul era încins. O altă femeie, care s-a hotărât să-l lase până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină. TV 576.2

Un bărbat care a preparat pâinea sâmbătă, după ceasul al nouălea, a constatat, atunci când a rupt-o, a doua zi dimineață, că din ea a curs sânge. Prin asemenea născociri absurde și superstițioase au încercat apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia. (Vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, pp. 528-530.) TV 577.1

În Scoția, ca în Anglia, a fost asigurată o respectare mai mare a duminicii, atașând la ea o parte din vechiul Sabat. Însă timpul cât se cerea să fie sfințită a fost diferit. Un edict din partea regelui Scoției declara că “Sâmbăta de la ora 12, la amiază, ar trebui socotită sfântă” și că nici un om, de la ceasul acela și până luni dimineața, să nu se angajeze în treburi lumești (Morer, pp. 290, 291). TV 577.2

Însă, în ciuda tuturor eforturilor pentru a întemeia sfințenia duminicii, chiar și papistașii au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului și originea omenească a instituției prin care fusese înlocuit. În secolul XVI, un conciliu papal a declarat în mod deschis: “Să-și amintească toți creștinii că ziua a șaptea a fost consacrată de Dumnezeu și a fost primită și păzită nu numai de către iudei, ci și de toți ceilalți care pretind că se închină lui Dumnezeu; cu toate că noi, creștinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, pp. 281, 282). Aceia care au călcat Legea divină nu erau neștiutori cu privire la caracterul lucrării lor. Ei se așezau în mod deliberat deasupra lui Dumnezeu. TV 577.3

Un exemplu izbitor al procedeului Romei față de aceia care nu erau de acord cu ea a fost prigonirea îndelungată și sângeroasă a valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alții au suferit la fel pentru credincioșia lor față de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia și Abisinia este semnificativă, în mod deosebit. În mijlocul întunecimii evului mediu, creștinii din Africa Centrală, pierduți din vedere și uitați de lume, s-au bucurat timp de mai multe veacuri de libertatea exercitării credinței lor. Dar, în cele din urmă, Roma a aflat de existența lor și împăratul Abisiniei a fost în curând determinat să-l recunoască pe papa ca vicar al lui Hristos. Au urmat și alte concesii. A fost dat un edict care interzicea păzirea Sabatului sub cele mai aspre pedepse. (Vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, pp. 311, 312.) Dar tirania papală a devenit în curând un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să-l arunce de pe grumaz. După o luptă teribilă, romaniștii au fost alungați din dominioanele lor, iar vechea credință a fost restabilită. Bisericile s-au bucurat iarăși de libertatea lor și n-au uitat niciodată lecția pe care o învățaseră cu privire la amăgire, la fanatism și puterea despotică a Romei. În liniștea singurătății lor, s-au mulțumit să rămână necunoscute restului creștinătății. TV 577.4

Bisericile din Africa au ținut Sabatul așa cum era ținut de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. În timp ce țineau ziua a șaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, se rețineau de la lucru duminica, în conformitate cu obiceiul bisericii. Pentru obținerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălța pe al ei; dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape o mie de ani, nu au fost atinse de această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost obligate să părăsească Sabatul adevărat și să-l înalțe pe cel fals; dar, de îndată ce și-au câștigat independența, s-au reîntors la ascultarea de porunca a patra. (Vezi notele suplimentare.) TV 578.1

Aceste rapoarte ale trecutului descoperă cu claritate vrăjmășia Romei față de Sabatul adevărat și față de apărătorii lui, precum și mijloacele pe care le folosește pentru a cinsti instituția pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că aceste scene urmează să se repete atunci când romano-catolicii și protestanții se vor uni pentru înălțarea duminicii. TV 578.2

Profeția din Apocalipsa capitolul 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca “pământul și cei ce locuiesc pe el” să se închine papalității, simbolizate acolo prin fiara “asemenea unui leopard”. Fiara cu două coarne va spune și ea “celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei”; și mai departe “va porunci tuturor, mari și mici, bogați și săraci, liberi și robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13, 11-16). S-a arătat că Statele Unite sunt puterea reprezentată prin fiara cu coarne ca de miel și că această profeție se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca recunoaștere deosebită a supremației ei. Dar în acest omagiu față de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influența Romei, în țările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea, este departe de a fi nimicită. Iar profeția prevestește o restaurare a puterii ei: “Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară” (Ver 3). Primirea rănii de moarte arată către căderea papalității în anul 1798. După aceea, spune profetul, “rana de moarte s-a vindecat și tot pământul se mira după fiară”. Pavel declară lămurit că “omul păcatului” va continua până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2, 3-8). Chiar la încheierea vremii, el va conduce lucrarea de amăgire. Iar Ioan declară, referindu-se tot la papalitate: “Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13, 8). Atât în lumea veche, cât și în cea nouă, papalitatea va primi închinare prin cinstea dată instituției duminicii, care se întemeiază numai pe autoritatea bisericii romane. TV 578.3

Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite cercetătorii profeției au prezentat lumii această mărturie. În evenimentele care au loc acum se vede o înaintare rapidă către împlinirea acestei profeții. La învățătorii protestanți, se vede aceeași pretenție la autoritatea divină în favoarea păzirii duminicii și aceeași lipsă de dovezi scripturistice ca la conducătorii papali, care au născocit minuni pentru a umple locul unei porunci de la Dumnezeu. Susținerea că judecățile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical se va repeta; deja a început să fie susținută. Și o mișcare pentru impunerea păzirii duminicii câștigă teren cu repeziciune. TV 579.1

Uimitoare este biserica romană în subtilitatea și șiretenia ei. Ea poate citi ce trebuie să se întâmple. Ea își așteaptă vremea, văzând că bisericile protestante îi dau onoare primind sabatul cel fals și că se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea în zilele de odinioară. Aceia care resping lumina adevărului vor căuta iarăși ajutor la această așa-zisă putere infailibilă, pentru a înălța o instituție care și-a avut originea o dată cu ea. Cu câtă bucurie va veni în ajutorul protestanților pentru această lucrare, nu este greu de presupus. Cine înțelege mai bine decât conducătorii papali cum să-i trateze pe aceia care nu ascultă de biserică? TV 580.1

Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificațiile ei în lumea întreagă, formează o organizație vastă, sub stăpânirea scaunului papal și destinat să slujească intereselor lui. Milioanele lui de credincioși din toate țările globului sunt instruiți să se țină legați în supunere față de papa. Oricare le-ar fi naționalitatea sau guvernământul, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de oricare alta. Cu toate că au jurat credință față de stat, în spatele acestuia stă votul de ascultare față de Roma, care îl dezleagă de oricare alt angajament împotriva intereselor ei. TV 580.2

Istoria stă ca martoră a eforturilor ei persistente și măiestrite de a se amesteca în treburile națiunilor; iar după ce a câștigat un cap de pod, îi promovează scopurile, chiar cu prețul ruinării conducătorilor și a poporului. În anul 1204, papa Inocențiu al III-lea a smuls de la Petru II, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: “Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc și făgăduiesc să fiu totdeauna credincios și ascultător față de domnul meu, papa Inocențiu, față de urmașii lui catolici și față de Biserica Romană și să păstrez cu credincioșie regatul în ascultare față de el, apărând credința catolică și persecutând stricăciunea eretică” (John Dowling, The History of Romanism, b. 5, cap. 6, sec. 55). Aceasta este în armonie cu pretențiile privitoare la puterea pontifului roman, “că este legal pentru el să-i dea jos pe împărați” și “că îi poate dezlega pe supușii lui de supunerea față de conducătorii nedrepți” (Mosheim, b. 3, cent. II, p. 2, c. 2, sec. 9, nota 17; vezi și note suplimentare). TV 580.3

Să nu se uite că înfumurarea Romei nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea și ale lui Inocențiu al III-lea sunt și astăzi principiile Bisericii Romano-Catolice. Și dacă ar avea numai puterea, le-ar pune în practică acum cu tot atâta vigoare ca în veacurile trecute. Puțin își dau seama protestanții ce fac atunci când își propun să primească ajutorul Romei în lucrarea de înălțare a duminicii. În timp de ei urmăresc împlinirea scopului lor, Roma țintește să-și restabilească puterea, să-și refacă supremația pierdută. O dată stabilit în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau poate controla puterea statului; că rânduielile religioase pot fi impuse prin legi civile; pe scurt, că autoritatea bisericii și a statului trebuie să domine conștiința, triumful Romei în această țară este asigurat. TV 581.1

Cuvântul lui Dumnezeu a avertizat cu privire la primejdia care se apropie; dacă acesta este neglijat, atunci lumea protestantă va vedea care sunt în realitate scopurile Romei, numai că atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea crește pe nesimțite în putere. Învățăturile ei își exercită influența în sălile legiuitoare, în biserici și în inimile oamenilor. Ea își înalță construcții masive și semețe în ale căror ascunzișuri tainice se vor repeta persecuțiile de odinioară. Pe ascuns și nebănuit, ea își întărește forțele pentru a-și îndeplini scopurile atunci când va veni timpul să lovească. Tot ce dorește este o poziție avantajoasă, și aceasta i s-a dat deja. În curând, vom vedea și vom simți care este scopul elementului roman. Toți aceia care vor crede și vor asculta de Cuvântul lui Dumnezeu vor stârni prin aceasta mustrarea și persecuția. TV 581.2