Divina vindecare

“Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”

Dintre toate maladiile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei incurabil și contagios, precum și efectul său îngrozitor asupra victimelor îl umplea de teamă și pe cel mai curajos. Printre evrei, aceasta era privită ca o judecată în urma păcatului, fiind numită din această pricină “bătaia”, “degetul lui Dumnezeu”. Pentru că este adânc înrădăcinată, incurabilă și mortală, era considerată ca un simbol al păcatului. DV 67.1

Leprosul era, în prescripția legii ceremoniale, necurat. Orice atingea devenea necurat. Aerul era stricat de respirația sa. Ca unul care era deja mort, era îndepărtat de locuințele oamenilor. Cel care era bănuit că ar avea boala trebuia să se înfățișeze preoților, care trebuia să-l controleze și să decidă care era condiția sa. Dacă verdictul era lepră, era izolat de familia sa, despărțit de adunarea lui Israel și sortit să nu poată sta decât în compania celor care erau afectați de același flagel. Nici împărații și mai-marii nu făceau excepție. Monarhul care era lovit de această boală teribilă trebuia să predea sceptrul și să părăsească în grabă societatea. DV 67.2

Despărțit de prietenii și rudele sale, leprosul trebuia să poarte blestemul maladiei lui. Era obligat să își facă publică propria nenorocire, să-și sfâșie hainele de pe el și să dea alarma, avertizându-i pe toți să fugă din prezența sa vătămătoare. Strigătul “Necurat! Necurat!”, care venea pe un ton sfâșietor de la proscrisul însingurat, era un semnal auzit cu frică și oroare. DV 67.3

Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul. (Iov 14, 4.) Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic. (Psalmii 51, 10.) DV 67.4

În regiunea în care lucra Hristos, existau mulți astfel de suferinzi, iar atunci când veștile despre lucrarea Sa au ajuns și la ei, s-a găsit unul în a cărui inimă a încolțit credința. Dacă ar putea merge la Isus, ar putea fi vindecat. Dar cum să dea de Isus? Condamnat la veșnică izolare, cum să se înfățișeze înaintea Vindecătorului? Și îl va vindeca oare Hristos? Nu cumva, asemenea fariseilor — și chiar asemenea medicilor, va pronunța și El un blestem asupra lui și îi va porunci să fugă din vecinătatea oamenilor? DV 68.1

El se gândește la tot ceea ce i s-a spus despre Isus. Nici unul din cei care au căutat ajutorul Său nu a fost respins. Nenorocitul om se hotărăște să-L găsească pe Mântuitorul. Deși este oprit să intre în cetăți, poate că va reuși să-I iasă în cale pe vreun drum mai puțin umblat, pe cărările de munte, sau să dea de El când îi învață pe oameni în afara orașelor. Dificultățile sunt mari, dar aceasta este singura lui nădejde. DV 68.2

Stând la distanță, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede cum Își pune mâinile asupra celor bolnavi. Îi vede pe șchiopi, pe orbi, pe paralitici și pe cei care erau pe moarte din pricina diferitelor boli cum se ridică sănătoși, lăudându-L pe Dumnezeu pentru izbăvirea lor. Credința i se întărește. Se apropie mai mult și mai mult de mulțimea care ascultă. Restricțiile puse asupra lui, siguranța poporului, teama cu care îl privesc toți oamenii, toate sunt deopotrivă uitate. Se gândește numai la binecuvântata nădejde a vindecării. DV 68.3

El este o priveliște groaznică. Boala a săpat în el înfricoșător și trupul său care putrezește este oribil la privit. La vederea lui, oamenii se dau înapoi. În groaza care i-a cuprins, se calcă în picioare pentru a scăpa de atingerea lui. Unii încearcă să-l împiedice să se apropie de Isus, dar în zadar. El nici nu-i vede, nici nu-i aude. Expresiile de scârbă de pe fețele lor nu sunt luate în seamă. Nu-L vede decât pe Fiul lui Dumnezeu, nu aude decât glasul care aduce viață celor muribunzi. DV 69.1

Înaintând către Isus, se aruncă la picioarele Sale cu strigătul: “Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești.” (Matei 8, 2.) DV 69.2

Isus îi răspunde: “Da, vreau, fii curățit.” (Matei 8, 3.) Și Își pune mâna asupra lui. DV 69.3

De îndată, o schimbare se petrece cu leprosul. Sângele lui devine sănătos, nervii i se sensibilizează, mușchii i se întăresc. Crusta albă, solzoasă, nefirească, specifică leprei, dispare; iar carnea lui devine asemenea cărnii unui copilaș. DV 69.4

Dacă preoții ar afla împrejurările vindecării leprosului, ura lor față de Hristos i-ar putea împinge să pronunțe o sentință necinstită. Isus dorea să i se poată asigura omului o decizie imparțială. De aceea, El îi poruncește să nu spună nimănui despre vindecare, ci să se prezinte fără întârziere la templu cu un dar, înainte să se răspândească vreun zvon în legătură cu minunea. Înainte ca preoții să poată accepta un astfel de dar, li se cerea să-l cerceteze pe cel care adusese obolul și să confirme însănătoșirea sa completă. DV 69.5

Cercetarea aceasta a avut loc. Preoții care îl condamnaseră pe lepros la izolare au dat mărturie cu privire la refacerea sa. Cel vindecat a fost redat familiei lui și societății. El a simțit că darul sănătății era foarte prețios. El se bucură de vigoarea bărbăției și de întoarcerea sa în sânul familiei. Cu toată precauția luată de Isus, el nu mai putea ascunde faptul că fusese vindecat și umbla peste tot cu bucurie, vestind puterea Celui care îl însănătoșise. DV 69.6

Când a venit la Isus, acest om era “plin de lepră”. Otrava aceea mortală îi cuprinsese tot trupul. Ucenicii au căutat să-L împiedice pe Maestrul lor să îl atingă; căci acela care atingea un lepros devenea el însuși necurat. Însă, punându-și mâna peste lepros, Isus nu a fost contaminat. Lepra a fost curățită. Tot așa este și cu lepra păcatului — adânc înrădăcinată, mortală, imposibil de curățit prin puterea omenească. “Tot capul este bolnav și toată inima suferea de moarte. Din tălpi până-n creștet, nimic nu-i sănătos; ci numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5.6.) Însă Isus, care a venit să umble în firea omenească, nu este întinat de nici o necurăție. Prezența Sa este o putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine va cădea la picioarele Sale, spunând cu credință: “Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”, va auzi răspunsul: “Da, vreau, fii curățit”. DV 70.1

În unele cazuri de vindecare, Isus nu a dat imediat binecuvântarea râvnită. Dar, în cazul leprei, nici nu a fost adusă bine cererea că a și fost ascultată. Când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciunea noastră poate întârzia sau Dumnezeu ne poate da ceva diferit de ceea ce am cerut; însă lucrurile nu stau așa când cerem să fim izbăviți de păcat. Este voia Sa să ne curețe de păcat, să ne facă pe toți copii ai Săi și în stare să ducem o viață de sfințenie. Hristos “S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău¹, după voia Dumnezeului și Tatălui nostru.” Și “îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut”. (Galateni 1, 4; 1 Ioan 5, 14.15.) DV 70.2

Isus a privit către cei deznădăjduiți și cu inimile împovărate, către aceia ale căror speranțe se năruiseră și care căutau să-și stingă dorința fierbinte a sufletului cu bucurii pământești și i-a îndemnat pe toți să găsească odihnă în El. DV 71.1