Principiile fundamentale ale educaţiei creştine

Domnul Hristos ca educator

În înțelepciunea Sa, Domnul îmbracă adevărurile spirituale în reprezentări și simboluri. Prin folosirea figurilor de stil, adesea el putea adresa acuzatorilor și vrăjmașilor Săi cele mai vădite și grăitoare mustrări, iar aceștia nu puteau găsi în cuvintele Sale motive de condamnare. Prin pilde și comparații, El a găsit cea mai bună metodă de a transmite adevărul divin. Într-un limbaj simplu, folosind reprezentări și ilustrații din lumea naturală, El a deschis în fața ascultătorilor Săi adevărurile spirituale și a dat viață unor principii prețioase care nu le-ar fi rămas în minte, doar poate cu greu ar fi lăsat vreo urmă, dacă El nu și-ar fi legat cuvintele de scenele dinamice ale vieții, de experiență sau de natură. În acest fel, El le stârnea interesul, îi făcea să se întrebe asupra anumitor lucruri, iar când le câștiga toată atenția, El le întipărea în mod hotărât în minte mărturia adevărului. Astfel, El a fost capabil de a impresiona destul de puternic inima ascultătorilor Săi, astfel încât aceștia, ori de câte ori priveau lucrul de care El legase lecția, își aduceau aminte de cuvintele divinului Învățător. PFE 236.1

Învățătura lui Isus era cu totul diferită de cea a cărturarilor învățați. Ei susțineau că interpretează legea, atât cea scrisă, cât și cea tradițională. Însă tonul formal al învățăturii lor arată că ei nu vedeau nimic în doctrinele cuvintelor sfinte care să aibă putere. Ei nu prezentau nimic nou și nu rosteau cuvinte care să împlinească căutările sufletului. Ei nu ofereau hrană oilor și mieilor înfometați. Obiceiul lor era de a zăbovi asupra părților întunecate ale legii, iar urmarea acestui mod de gândire a fost o bolborosire de absurdități pe care nu o puteau înțelege nici cei învățați și nici oamenii de rând. PFE 236.2

Domnul Hristos a venit pentru a descoperi lumii adevărul divin. El învăța ca unul care avea putere. El a vorbit așa cum nu a vorbit niciodată vreun om. Nu exista ezitare în modul Lui de a vorbi și nici o umbră de îndoială în ceea ce rostea. El vorbea ca unul care înțelegea fiecare parte a subiectului prezentat. El a putut deschide taine pe care patriarhii și profeții ar fi dorit să le cunoască, pe care curiozitatea omenească era nerăbdătoare să le înțeleagă. Însă, dacă oamenii n-au putut pricepe cele mai simple și mai clare adevăruri, cum puteau înțelege ei tainele care erau ascunse de ochiul muritor? Domnul Isus nu a considerat nedemn să repete adevăruri vechi, care erau cunoscute; căci El era autorul acestor adevăruri. El era slava Templului. El a despărțit definitiv de minciună adevărurile care fuseseră pierdute din vedere, fuseseră așezate într-un loc nepotrivit și interpretate greșit, apoi mutate din locul lor inițial; și, prezentându-le ca pe niște nestemate prețioase în toată strălucirea lor, El le-a reașezat la locul cuvenit și le-a poruncit să stea neclintite pentru totdeauna. Ce lucrare a fost aceasta! A avut un asemenea caracter, încât nici un om nu a putut să o înțeleagă sau să o facă. Numai mâna divină a putut lua adevărul, care, fiind amestecat cu minciună, a slujit cauzei vrăjmașului lui Dumnezeu și omului, și să-l așeze în acel loc unde să poată glorifica pe Dumnezeu și mântui omenirea. Lucrarea Domnului Hristos a fost să dea din nou lumii adevărul în prospețimea și frumusețea lui originară. El a reprezentat lucrurile spirituale și cele cerești prin lucruri din natură și prin experiențe. El a dat mană proaspătă sufletului înfometat și a prezentat o nouă împărăție care avea să fie întemeiată în mijlocul oamenilor. PFE 236.3

Rabinii evrei prezentau cerințele legii ca pe un cerc istovitor de pretenții excesive. Ei au făcut exact ce face Satana în zilele noastre — prezentau legea în fața oamenilor ca fiind un cod rece, rigid, de porunci și tradiții. Superstițiile întunecau și acopereau lumina, slava, demnitatea și cerințele cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu. Ei pretindeau că vorbesc poporului în locul lui Dumnezeu. După păcatul lui Adam, Domnul nu a mai vorbit direct omului; neamul omenesc a fost dat în mâinile lui Hristos și legătura cu omenirea s-a ținut prin El. Hristos a fost Acela care a proclamat Legea pe Muntele Sinai și El a cunoscut sensul exact al tuturor preceptelor ei, gloria și măreția legii cerului. În predica Sa de pe munte, Domnul Hristos definește legea și caută să imprime în mințile ascultătorilor Săi cerințele atotcuprinzătoare ale preceptelor lui Iehova. Învățăturile Lui au venit ca o nouă revelație pentru popor; iar învățătorii legii, cărturarii și fariseii, ca și oamenii de rând au fost uimiți de învățătura Lui. Cuvintele lui Hristos nu erau noi, dar, cu toate acestea, ele veneau cu puterea unei revelații; căci prezentau adevărul în lumina sa proprie, și nu în lumina în care învățătorii îl prezentaseră poporului. El nu acorda nici o atenție tradițiilor și poruncilor omenești, ci deschidea ochii înțelegerii lor spre a privi lucrurile minunate ale Legii lui Dumnezeu, care este temelia scaunului Său de domnie de la începutul lumii; și atâta timp cât aveau să rămână cerurile și pământul de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei, aceasta avea să fie marele standard al neprihănirii, o lege sfântă, dreaptă și bună. PFE 237.1

Sistemul economiei iudaice era Evanghelia ilustrată, o prezentare a creștinismului care a fost dezvoltată atât de repede, cât puteau înțelege mințile oamenilor lumina spirituală. Satana caută întotdeauna să întunece adevărurile care sunt clare, iar Domnul Hristos caută întotdeauna să deschidă mintea pentru a înțelege fiecare adevăr esențial cu privire la mântuirea omului căzut. Până în ziua de azi, sunt încă aspecte ale adevărului care nu se văd cu claritate, legături care nu sunt înțelese și profunzimi nepătrunse ale Legii lui Dumnezeu care nu sunt pricepute. Există o incomensurabilă vastitate, demnitate și slavă în Legea lui Dumnezeu; și, cu toate acestea, lumea religioasă a dat la o parte această Lege, așa cum au făcut evreii, pentru a înălța tradițiile și poruncile omenești. Înainte de Hristos, oamenii întrebau în zadar: “Ce este adevărul?” Întunericul acoperea pământul și negură mare popoarele. Chiar și Iudea era învăluită în beznă, deși vocea lui Dumnezeu le vorbea oamenilor prin profeții Săi. Adevărul lui Dumnezeu fusese redus la tăcere de către superstițiile și tradițiile acelora care pretindeau că îl interpretează, iar vrajba, lupta, gelozia și prejudecățile îi despărțeau pe cei care susțineau că sunt copii ai lui Dumnezeu. Apoi a fost trimis un Învățător de la Dumnezeu, chiar Acela care era Calea, Adevărul și Viața. Domnul Isus a prezentat adevărul curat și bogat al cerului, pentru a străluci în mijlocul întunericului moral și negurii de pe pământ. Dumnezeu spusese: “Să fie lumină spirituală” și lumina slavei lui Dumnezeu a fost descoperită prin chipul Domnului Isus Hristos. PFE 238.1

Domnul Hristos S-a descoperit ca Mântuitor al oamenilor. Oamenii nu trebuia să se încreadă în faptele lor, în propria lor neprihănire sau în ei înșiși în nici un fel, ci în Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. În El a fost descoperit Cel care mijlocește la Tatăl. Prin El a fost dată invitația: “Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul: de vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” Această invitație răsună de-a lungul vremii până la noi, cei de astăzi. Fie ca mândria, prețuirea de sine sau autoîndreptățirea să nu rețină pe nimeni de a-și mărturisi păcatele, pentru a se putea îndeplini această făgăduință: “Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele, capătă îndurare”. (Proverbe 28, 13.) Nu ascundeți nimic de Dumnezeu și nu neglijați mărturisirea greșelilor voastre fraților voștri, când acestea au o legătură cu ei. “Mărturisiți-vă greșelile unii altora și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați”. (Iacov 5, 16.) Multe păcate sunt lăsate nemărturisite și ne vom confrunta cu acestea în ziua socotelilor finale; de aceea, este mai bine să vă vedeți păcatele acum, să le mărturisiți și să le îndepărtați, atâta timp cât Jertfa ispășitoare mai pledează încă în favoarea voastră. Nu încetați să învățați care este voia lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. Sănătatea sufletului vostru, unitatea fraților voștri poate depinde de modul în care vă urmăriți scopul în aceste lucruri. De aceea, umiliți-vă sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu, pentru ca El să vă poată înălța la vreme de nevoie, “aruncând asupra Lui toate îngrijorările voastre; căci El Însuși Se îngrijește de voi.” PFE 239.1

Este un fapt deplorabil că inima care greșește nu dorește să fie criticată sau să fie supusă umilirii prin mărturisirea păcatului. Unii își văd greșelile, însă, gândind că mărturisirea acestora le-ar micșora demnitatea, își scuză relele făcute și se sustrag de la disciplina pe care mărturisirea ar impune-o sufletului. Gândul greșelii lor vădite va rămâne, le va umbri bucuriile și le va stânjeni mișcările; căci, refuzând calea mărturisirii, ei nu pot fi exemple de credincioșie pentru oameni. Ei văd greșelile altora; însă cum pot avea ei curajul de a da sfatul: “Mărturisiți-vă unii altora greșelile și rugați-vă unii pentru alții ca să fiți vindecați”, când ei nu au aplicat acest sfat în viața lor? Cât de mult vor învăța pastorii sau poporul dintr-un adevăr pe care îl înlătură și l-ar uita dacă ar fi cu putință, pentru că nu este plăcut; pentru că nu le măgulește mândria, ci mustră și provoacă durere? Pastorii și poporul, dacă vor fi mântuiți, trebuie să fie mântuiți zi de zi, ceas de ceas. Ei trebuie să flămânzească și să înseteze după neprihănirea lui Hristos și după iluminarea Duhului Sfânt. Membrii bisericii — cei așezați în poziții de încredere — trebuie să fie botezați cu Spiritul lui Dumnezeu, căci altfel nu vor fi calificați pentru pozițiile pe care le acceptă. PFE 239.2

Cineva poate avea cunoștința Scripturilor care nu-l va face înțelept în vederea mântuirii, deși el s-ar putea să fie în stare să-și domine adversarii în controversă publică. Dacă sufletul lui nu tânjește după Dumnezeu; dacă nu își cercetează inima cu o candelă aprinsă, ca să vadă dacă nu există pe undeva ascuns vreun rău; dacă nu este stăpânit de dorința de a răspunde rugăciunii Domnului Hristos ca toți ucenicii Săi să fie una, după cum El și Tatăl sunt una, atunci el se măgulește în zadar cu gândul că este creștin. Cunoștința lui, începută cu ambiție, este continuată cu mândrie; însă sufletul lui este lipsit de dragostea divină, de blândețea și bunătatea lui Hristos. El nu este un om înțelept în ochii lui Dumnezeu. El s-ar putea să aibă iscusința de a învinge un adversar; însă înțelept în ce privește mântuirea, nu poate fi fără Duhul Sfânt. Și “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor”. (Galateni 5, 22.) Talentul, elocvența sau studiul egoist al Scripturii nu vor produce dragoste pentru Dumnezeu sau conformare după chipul lui Hristos. Nimic în afară de puterea divină nu poate regenera inima și caracterul omului și să imprime în suflet dragostea lui Hristos, care se va manifesta întotdeauna prin dragoste față de aceia pentru care El a murit. — The Review and Herald, 28 noiembrie, 1893. PFE 240.1