Profeți și regi

Introducere — Via Domnului

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam din mijlocul poporului său idolatru și i-a poruncit să locuiască în țara Canaanului cu scopul de a oferi cele mai bune roade ale cerului tuturor popoarelor de pe pământ. “Te voi face un popor mare” a zis El “te voi binecuvânta, și-ți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare”. (Geneza 12, 2.) Avraam a fost chemat la o cinste deosebită aceea de a fi și păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al poporului prin care trebuia să fie binecuvântate toate popoarele pământului, prin venirea lui Mesia cel făgăduit. PR 15.1

Oamenii aproape că pierduseră cunoștința despre Dumnezeul cel adevărat. Mintea lor fusese întunecată de idolatrie. Ei încercaseră să pună în locul legilor divine, care sunt “sfinte, drepte și bune” (Romani 7, 12), legi în armonie cu înclinațiile inimilor lor crude și egoiste. Cu toate acestea, Dumnezeu, în mila Sa, nu i-a distrus. El a intenționat ca principiile descoperite prin poporul Său să devină mijloace pentru refacerea chipului moral al lui Dumnezeu în om. PR 15.2

Legea lui Dumnezeu trebuia să fie înălțată și autoritatea Sa menținută, iar casei lui Israel i-a fost încredințată această lucrare mare și nobilă. Dumnezeu i-a despărțit de lume, ca să le poată încredința o însărcinare sfântă. I-a făcut păstrătorii Legii Sale și a intenționat ca prin ei să păstreze printre oameni cunoștința despre Sine. În felul acesta, lumina cerului avea să strălucească peste o lume cuprinsă de întuneric și un glas avea să fie auzit chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatrie la slujirea Dumnezeului cel viu. PR 16.1

Dumnezeu a scos pe poporul Său ales din țara Egiptului “cu mare putere și cu mână tare”. (Exod 32, 11.) “A trimis pe robul Său Moise și pe Aaron, pe care-l alesese. Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în țara lui Ham.... A mustrat marea Roșie, și ea s-a uscat: și i-a trecut prin adâncuri ca printr-un pustiu”. (Psalmii 105, 26.27; Psalmii 106, 9.) I-a scos din țara lor de robie, ca să-i poată aduce într-o țară mai bună o țară pe care, în providența Sa, le-a pregătit-o ca adăpost de dușmanii lor. I-a adus la Sine și i-a înconjurat cu brațele Sale veșnice; iar ei, datorită bunătății și milei Sale, aveau să înalțe Numele Său și să-L proslăvească pe pământ. PR 16.2

“Căci partea Domnului este poporul Lui, lacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochilor Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui: așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era nici un dumnezeu străin cu El”. (Deuteronom 32, 9-12.) Astfel i-a adus pe izraeliți la Sine, ca să locuiască la umbra Celui Prea Înalt. Feriți în mod minunat de primejdiile rătăcirii prin pustie, ei au fost în cele din urmă așezați în țara Făgăduinței, ca o națiune favorizată. PR 17.1

Printr-o parabolă, Isaia redă cu un patos mișcător istoria chemării și educării lui Israel, ca să stea în lume ca reprezentant al lui Iehova, roditor în orice lucrare bună: PR 17.2

“Voi cânta Prea iubitului meu, cântarea Prea iubitului meu despre via Lui. Prea iubitul meu avea o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a curățit în mijlocul ei, și a săpat un teasc, apoi trăgea nădejde că are să facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”. (Isaia 5, 1.2.) PR 17.3

Prin poporul ales, Dumnezeu intenționa să aducă binecuvântări întregii omenirii. “Via Domnului oștirilor” declara proorocul “este casa lui Israel, iar bărbații lui Iuda sunt via Sa cea plăcută”. (Isaia 5, 7.) PR 17.4

Acestui popor i-au fost încredințate descoperirile lui Dumnezeu. Era ocrotit de preceptele Legii Sale, principii veșnice ale adevărului, dreptății și curăției. Ascultarea de aceste principii avea să fie protecția lor, căci avea să-i ferească de a se distruge singuri prin practici păcătoase. Iar ca turn al viei, Dumnezeu așeză în mijlocul țării templul Său cel sfânt. PR 18.1

Domnul Hristos era îndrumătorul lor. Așa cum fusese cu ei în pustie, tot astfel El avea să fie învățătorul și călăuza lor. Atât în tabernacol, cât și în templu, slava Sa se odihnea în Șechina sacră, deasupra tronului milei. Își manifesta fără întrerupere față de ei bogățiile dragostei și răbdării Sale. PR 18.2

Prin Moise le-a fost dat planul lui Dumnezeu și le-au fost explicate lămurit condițiile prosperității lor. “Tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău” a spus el. “Domnul Dumnezeul tău te-a ales să fii un popor deosebit pentru El, mai presus decât toate popoarele care sunt pe fața pământului.” PR 18.3

“Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile și orânduielile Lui, și vei asculta de glasul Lui. Și azi, Domnul ți-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ți-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, și îți va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut întâietate în slavă, în faimă și în măreție, și vei fi un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, cum ți-a spus”. (Deuteronom 7, 6; 26, 17-19.) PR 18.4

Copiii lui Israel urmau să ocupe tot teritoriul pe care Dumnezeu îl rânduise. Popoarele care au lepădat închinarea și slujirea adevăratului Dumnezeu aveau să fie izgonite. Dar planul lui Dumnezeu era ca, prin descoperirea caracterului Său prin Israel, oamenii să fie atrași către Sine. Invitațiile Evangheliei aveau să fie adresate lumii întregi. Prin învățăturile serviciului jertfelor, Hristos urma să fie înălțat înaintea popoarelor și toți cei care vor privi la El să trăiască. Toți aceia care, la fel ca Rahav canaanita și Rut moabita, se întorceau de la idolatrie la închinarea față de adevăratul Dumnezeu, aveau să se unească cu poporul Său ales. Pe măsură ce numărul lui Israel avea să crească, ei urmau să-și extindă hotarele până când împărăția lor avea să cuprindă lumea. PR 19.1

Dar vechiul Israel nu a împlinit planul lui Dumnezeu. Domnul a declarat: “Te sădisem ca pe o vie minunată și de cel mai bun soi. Cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viță sălbatică?” (Ieremia 2, 21.) “Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade.” “Acum dar, locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine și via Mea! Ce-aș mai fi putut face viei Mele și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut struguri sălbatici, când Eu mă așteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca să fie păscută de vite; nu va mai fi curățită, nici săpată; spinii și mărăcinii vor crește în ea. Voi porunci și norilor să nu mai ploaie peste ea.... El se aștepta la judecată, și când colo iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, și când colo iată strigăte de apăsare!” (Osea 10, 1; Isaia 5, 3-7.) PR 19.2

Prin Moise, Domnul pusese înaintea poporului urmările necredincioșiei. Refuzând să păstreze legământul Său, ei aveau să se despartă de viața lui Dumnezeu și binecuvântarea Sa nu mai putea veni asupra lor. Uneori, aceste avertizări au fost luate în seamă și, ca urmare, binecuvântări bogate s-au revărsat peste națiunea iudaică și prin ea peste popoarele înconjurătoare. Dar cel mai adesea, în istoria lor, ei au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din vedere înaltul privilegiu de reprezentanți ai Lui. L-au jefuit de slujirea pe care le-o cerea și au lipsit și pe semenii lor de îndrumarea religioasă și de un exemplu sfânt. Ei doreau să-și însușească roadele viei peste care fuseseră puși ispravnici. Datorită lăcomiei și poftei lor, au ajuns să fie disprețuiți chiar și de păgâni. În felul acesta, neamurilor li s-a dat prilejul să interpreteze greșit caracterul lui Dumnezeu și legile Sale. PR 20.1

Dumnezeu S-a purtat cu poporul Său cu o inimă de tată. A stăruit de ei prin binecuvântările pe care li le-a dat, cât și prin cele pe care li le-a reținut. Cu răbdare, le-a pus păcatele înaintea ochilor și cu răbdare a așteptat ca ei să le recunoască. Au fost trimiși prooroci și soli care au prezentat cererile Sale față de ispravnici; dar, în loc să fie bine primiți, acești oameni cu putere și discernământ spiritual au fost tratați ca vrăjmași. Ispravnicii i-au prigonit și i-au ucis. Dumnezeu a trimis alți soli, dar și ei au fost la fel ca și cei dintâi, numai că de data aceasta ispravnicii au dat pe față o ură și mai categorică. PR 21.1

Retragerea favorii divine în timpul robiei i-a condus pe mulți la pocăință; dar, după reîntoarcerea în țara făgăduită, poporul iudeu a repetat greșelile generațiilor dinainte și a intrat în conflicte politice cu națiunile înconjurătoare. Proorocii pe care Dumnezeu i-a trimis că să îndrepte relele ce se înmulțeau au fost primiți cu aceeași neîncredere și batjocură de care avuseseră parte și solii din vremurile trecute; și în felul acesta, de la un veac la altul, îngrijitorii viei au adăugat la vinovăția lor. PR 21.2

Via cea bună, sădită de Stăpânul divin pe colinele Palestinei, a fost disprețuită de bărbații lui Israel și, în cele din urmă, ei au aruncat-o peste zid, au distrus-o și au călcat-o în picioare, nădăjduind că au nimicit-o pentru totdeauna. Stăpânul a mutat via și a ascuns-o de privirea lor. A sădit-o din nou, dar acum de cealaltă parte a zidului și într-un mod în care butucul nu se mai vedea. Mlădițele s-au întins peste zid și altoiul se putea uni cu ea, dar tulpina a fost așezată dincolo de puterea oamenilor de a o atinge și a o vătăma. PR 21.3

Soliile de sfat și de mustrare, date prin proorocii care au explicat planul Său veșnic în favoarea omenirii, sunt de o deosebită valoare pentru biserica lui Dumnezeu de pe pământ din zilele noastre pentru păzitorii viei Sale. În învățăturile proorocilor, dragostea Lui pentru neamul omenesc pierdut și planul Său privind mântuirea lui Israel, succesele și înfrângerile lor, restatornicirea lor și favoarea divină, lepădarea de către ei a Stăpânului viei și punerea în aplicație a planului de veacuri de către o rămășiță aleasă față de care urmează a se împlini toate făgăduințele legământului acesta a fost subiectul soliilor lui Dumnezeu către biserica Sa de-a lungul veacurilor care au trecut. Și astăzi solia lui Dumnezeu către biserica Sa către aceia care ocupă via Sa ca ispravnici credincioși nu este alta decât aceea rostită prin proorocul din vechime: PR 22.1

“În ziua aceea, cântați o cântare asupra viei celei mai alese: Eu, Domnul, sunt Păzitorul ei, Eu o ud în fiecare clipă; Eu o păzesc zi și noapte, ca să nu o vatăme nimeni”. (Isaia 27, 2.3.) PR 22.2

Israel să nădăjduiască în Domnul. Chiar acum, Stăpânul viei adună, din toate neamurile și națiunile, roade prețioase pentru care a așteptat multă vreme. În curând, va veni la ai Săi; și în ziua aceea fericită, scopul Său veșnic pentru casa lui Israel va fi în cele din urmă împlinit. “lacov va prinde rădăcină, Israel va înflori și va odrăsli, și va umple lumea cu roadele lui”. (Isaia 27, 6.) PR 22.3

PR 22.4