Patriarhi şi profeţi

Capitolul 43 — Moartea lui Moise

Capitol bazat pe textele din Deuteronom 31 până la 34.

În toată purtarea lui Dumnezeu față de poporul Său, iubirea și îndurarea Lui în toate împrejurările s-au împletit cu dovezile cele mai convingătoare ale dreptății Lui hotărâte și nepărtinitoare. Lucrul acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dăruit lui Israel mari binecuvântări. Este descrisă în chip mișcător iubirea Lui duioasă față de ei. “Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor și întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui”. (Deuteronom 32,11.12.) Și totuși, cât de grabnic și aspru au fost loviți din cauza abaterilor lor! PP 469.1

Iubirea fără de margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul că L-a dăruit pe unicul Său Fiu pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pământ pentru a descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatălui Său și viața Sa a fost plină de iubire și de îndurare dumnezeiască. Și, cu toate acestea, Însuși Domnul Hristos zice: “Câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege”. (Matei 5,18.) Același glas, care-l cheamă pe păcătos cu o stăruință plină de iubire și răbdare să vină la El pentru a căpăta iertare și pace, va rosti față de cei care leapădă Legea Lui: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților”. (Matei 25,41.) Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu este înfățișat atât ca un Tată duios, cât și ca un Judecător drept. Chiar dacă are plăcere să fie îndurător și “iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul”, totuși “nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat”. (Exod 34, 7.) PP 469.2

Marele Cârmuitor al neamurilor spusese că nu Moise urma să îl ducă pe Israel în țara aceea bună, iar stăruințele călduroase ale robului lui Dumnezeu nu fuseseră în stare să-I schimbe hotărârea. Moise știa că trebuie să moară. Cu toate acestea, nu se dovedise nici o clipă nepăsător în purtarea lui de grijă față de Israel. Cu credincioșie, el căutase să pregătească poporul pentru intrarea în țara făgăduită. La porunca lui Dumnezeu, Moise și Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit și s-a oprit deasupra intrării. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducător al lui Israel, se sfârșise. Dar și acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În fața mulțimii adunate, Moise a rostit către urmașul său, după porunca lui Dumnezeu, următoarele cuvinte pline de bucurie sfântă: “Întărește-te și îmbărbătează-te, căci tu vei duce pe copiii lui Israel în țara pe care am jurat că le-o voi da; și Eu Însumi voi fi cu tine”. (Deuteronom 31,23.) Apoi s-a îndreptat către bătrânii și slujbașii poporului, dându-le solemna însărcinare de a asculta cu credincioșie de învățăturile ce le-au fost date de Dumnezeu. PP 469.3

Când au privit la bărbatul acesta înaintat mult în vârstă, care în foarte scurtă vreme urma să fie luat de la ei, izraeliții și-au amintit cu toții, cu o nouă și mai adâncă prețuire a iubirii lui părintești, de sfaturile lui înțelepte, de munca lui ce nu cunoștea oboseala. De atâtea ori, când păcatele lor atrăgeau cuvenita răsplătire de la Dumnezeu, rugăciunile lui Moise pentru ca ei să fie cruțați biruiseră! Durerea lor a crescut din cauza remușcărilor. Cu amară căință și-au amintit că stricăciunea lor îl dusese pe Moise la păcat și din această cauză el trebuia să moară. PP 470.1

Faptul că acum conducătorul lor iubit avea să fie luat de la ei avea să fie o mustrare mai mare decât ar fi primit dacă viața și lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei să simtă că n-ar trebui să-i facă și viitorului lor conducător viața atât de obositoare, cum i-o făcuseră lui Moise. Dumnezeu îi vorbește poporului Său prin binecuvântările pe care i le oferă; iar atunci când acestea nu sunt prețuite, îi vorbește prin reținerea lor, pentru a-l face să-și dea seama de păcatele sale și să se întoarcă la El din toată inima. PP 470.2

În aceeași zi, i s-a dat lui Moise porunca: “Suie-te pe ... muntele Nebo ... și privește țara Canaanului pe care o dau în stăpânirea copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui și vei fi adăugat la poporul tău”. (Deuteronom 32, 49.50.) De multe ori plecase Moise din tabără, supus chemării divine de a sta în legătură cu Domnul; de astă dată însă, trebuia să facă un drum nou și tainic. Trebuia să meargă pentru a-și preda viața în mâinile Creatorului său. Moise știa că trebuie să moară singur; nici unui prieten pământesc nu-i era îngăduit să-i slujească în ceasurile de pe urmă. Scenele viitoare erau învăluite în mare taină și solemnitate și inima lui se zbătea, dându-se înapoi din fața lor. Cea mai grea încercare pentru el era despărțirea de poporul grijii și iubirii sale — poporul cu care își unise viața și interesele atâta timp. Dar învățase să se încreadă în Dumnezeu și, cu credință necondiționată, s-a predat împreună cu poporul, iubirii și îndurării Sale. Pentru ultima dată Moise a stat în adunarea poporului. PP 470.3

Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui și, în cea mai aleasă și mai mișcătoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru fiecare seminție și încheie cu cuvintele: PP 471.1

“Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel,
El trece pe ceruri ca să-ți vină în ajutor,
Trece cu măreție pe nori.
Dumnezeul cel veșnic este un loc de adăpost,
Și sub brațele Lui cele veșnice este un loc de scăpare.
El a izgonit pe vrăjmaș dinaintea ta,
Și a zis: ‘Nimicește-l’.
Israel este fără frică în locuința lui,
Izvorul lui Iacov este deoparte
Într-o țară plină de grâu și de must,
Și cerul lui picură rouă.”
“Ferice de tine, Israele!
Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul,
Scutul care-ți dă ajutor?” (Deuteronom 33, 26-29.) PP 471.2

Moise se întoarse de la adunare și, tăcut și singur, urcă pe drumul către înălțimea muntelui. Urcă pe “muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga”. (Deuteronom 34, 1.) Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele ce se desfășurau înaintea lui. Departe, către apus, se întindeau apele albastre ale Mării celei Mari; către miazănoapte se înălțau spre cer munții Hermonului; către răsărit se întindea podișul Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruințelor lui Israel; către miazăzi, până departe, era pustia în care pribegiseră atâta timp. PP 471.3

În singurătatea aceasta, Moise privi înapoi la viața lui care fusese plină de oboseli și sacrificii de când renunțase la onorurile regești ale curții și la posibilitatea urcării pe tronul Egiptului, pentru a-și uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Își aduse aminte de anii cei lungi petrecuți în pustie, ca păstor al turmelor lui Ietro, de arătarea Îngerului în rugul ce ardea și de chemarea ce-i fusese făcută de a-l elibera pe Israel. Mai privi la minunile cele puternice săvârșite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Său ales și la mila plină de îndurare arătată în decursul anilor lungi de rătăcire și răscoală. În pofida celor făcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugăciunilor și ostenelilor lui, numai doi dintre adulții marii mulțimi ce părăsise Egiptul au fost găsiți destul de credincioși ca să li se îngăduie să intre în țara făgăduinței. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se păru că viața lui de osteneli și sacrificii fusese aproape zadarnică. PP 471.4

Totuși, nu-i părea rău că purtase poverile acestea. Știa că misiunea și lucrarea îi fuseseră rânduite chiar de Dumnezeu. La începutul chemării lui de a deveni conducătorul lui Israel, pentru a-l scoate din robie, dorise să fugă de purtarea răspunderii; dar, după ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepădat povara. Chiar și atunci când Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scăpa de grijă, nimicindu-l pe Israelul răsculat, n-a putut să se învoiască la aceasta. Cu toate că încercările lui fuseseră grele, se bucurase totuși de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în timpul rămânerii în pustie câștigase o experiență bogată, deoarece văzuse descoperirea puterii și măreției lui Dumnezeu și stătuse în comuniune cu iubirea Lui; și-a dat seama că alegerea sa fusese înțeleaptă, preferând să sufere ocara împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Cugetând la trecutul lui, la viața de conducător al poporului lui Dumnezeu, și-a dat seama că o greșeală întinase totuși această viață. Dacă această abatere ar fi putut fi iertată, atunci nu s-ar mai fi temut de moarte. I-a fost dată asigurarea că pocăința și credința în Jertfa făgăduită erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise și-a recunoscut din nou păcatul și a cerut stăruitor iertare în Numele Domnului Isus. PP 472.1

În acest timp, înaintea lui se desfășura panorama țării făgăduite. Toate hotarele țării i-au fost arătate, nu încețoșat și greu de deslușit din depărtare, ci privirea lui a fost încântată de claritatea și frumusețea priveliștii. Țara i-a fost arătată cu această ocazie nu cum era ea atunci, ci așa cum urma să ajungă prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sub stăpânirea lui Israel. I se părea că vede un al doilea Eden. Erau acolo munți îmbrăcați cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de măslini și îmbălsămate de parfumul viței de vie, câmpii verzi întinse, strălucind de flori și belșug; erau aici palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu și orz, văi însorite, în care cântecul păsărelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, orașe mărețe și grădini bogate, lacuri pline de bogății ca marea, cirezi ce pășteau pe colinele dealurilor, iar prin crăpăturile stâncilor, comorile albinelor sălbatice. Era cu adevărat un pământ așa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu “cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui, ... cele mai bune roade de pe dealurile veșnice, cele mai bune roade ale pământului și tot ce cuprinde el”. (Deuteronom 33, 13-16.) PP 472.2

Moise a văzut cum Israel s-a așezat în Canaan, cum fiecare seminție a ajuns să locuiască în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei după așezarea în țara făgăduinței, i-a fost înfățișată lunga și trista istorie a apostaziei și a pedepsei lor. A văzut cum sunt împrăștiați printre neamuri din cauza păcatelor lor, cum s-a depărtat de la ei slava lui Israel, a văzut orașul lor cel frumos prefăcut în ruină, iar pe locuitorii lui duși în robie, în țări străine. I-a văzut cum au fost aduși din nou în țara părinților lor și cum, în cele din urmă, au ajuns sub stăpânirea Romei. PP 475.1

I-a fost îngăduit să privească în veacurile viitoare și să vadă întâia venire a Mântuitorului. L-a văzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngerești izbucnind în imn vesel de laudă, vestind slavă lui Dumnezeu și pace pe pământ. A văzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din răsărit către Isus și o lumină vie a strălucit pe fața lui când s-a gândit la cuvintele profeției: “O stea răsare din Iacov, și un toiag de cârmuire se ridică din Israel”. (Numeri 24, 17.) A văzut viața umilă a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plină de iubire și milă, cum și vindecările Lui și felul cum a fost lepădat de națiunea semeață și necredincioasă. Uimit, a ascultat la felul lăudăros în care oamenii preamăreau Legea lui Dumnezeu, în timp ce Îl disprețuiau și Îl lepădau pe Acela prin care s-a dat Legea. L-a văzut pe Domnul Isus pe Muntele Măslinilor cum, plângând, Își lua rămas bun de la cetatea Lui iubită. Când a văzut cea din urmă lepădare a acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru care el lucrase, se rugase și se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi fost gata să lase chiar să-i fie șters numele din cartea vieții, când a auzit cuvintele acelea grozave: “Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23, 38), inima lui Moise a sângerat de durere și lacrimi grele au izvorât din ochii lui, lacrimi de milă pentru durerea Fiului lui Dumnezeu. PP 475.2

L-a privit pe Mântuitorul până în Ghetsemani și a văzut chinul Lui sufletesc din grădină, vânzarea, batjocura și chinul, apoi răstignirea pe cruce. Moise a văzut că așa cum el înălțase șarpele în pustie, tot astfel trebuia să fie înălțat și Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toți aceia care cred în El “să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. (Ioan 3, 15.) Inima lui Moise a fost cuprinsă de durere, de indignare și de spaimă când a văzut batjocura și ura satanică pe care o manifesta națiunea iudaică față de Mântuitorul, față de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strămoșilor lor. El a auzit strigătul de moarte al Domnului Hristos: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34.) L-a văzut cum zăcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznădejdii fără de sfârșit părea că înconjoară lumea. Dar, privind din nou, L-a văzut ieșind biruitor și înălțându-Se la cer însoțit de îngerii adoratori, luând cu Sine o mulțime de captivi. El a văzut cum se deschid porțile strălucitoare pentru a-L primi și cum oastea cerului Își salută cu cântări de biruință Conducătorul. Tot atunci i s-a descoperit că el însuși trebuia să fie unul dintre cei care Îl însoțeau pe Mântuitorul și-I deschideau porțile veșnice. În timp ce privea la această scenă, fața lui se lumină de o lumină sfântă. Cât de mici i se păreau încercările și jertfele vieții sale în comparație cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Ce neînsemnate față de “greutatea veșnică de slavă”! (2 Corinteni 4, 17.) Moise s-a bucurat că, deși în mică măsură, a putut și el să ia parte la suferințele Domnului Hristos. PP 475.3

Moise i-a văzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A văzut cum poporul Israel, “după carne”, nu era în stare să răspundă la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredința lor, izraeliții au dat greș în a deveni lumina lumii. Chiar dacă au lepădat bunătatea lui Dumnezeu și nu mai meritau binecuvântările Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepădase sămânța lui Avraam; planurile mărețe pe care El dorise să le îndeplinească prin Israel trebuia să fie realizate. Toți aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credinței sunt socotiți sămânța lui Avraam; ei trebuie să ajungă moștenitori ai făgăduințelor legământului; ca și Avraam, ei sunt chemați să păzească și să facă cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu și Evanghelia Fiului Său. Moise a văzut cum, prin ucenicii Domnului Isus, lumina Evangheliei lumina poporul “care zăcea în întuneric” (Matei 4, 16) și mii de oameni din țările păgâne alergau la lumina ei crescândă. PP 476.1

Văzând acestea, el s-a bucurat de creșterea și prosperitatea lui Israel. O altă scenă se desfășură apoi înaintea lui. I se arătase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei să-L lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mărturiseau că onorează Legea Tatălui Său. De astă dată a văzut lumea creștină într-o altă rătăcire asemănătoare, deoarece oamenii ziceau că Îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepădau Legea lui Dumnezeu. Auzise strigătele delirante ale preoților și bătrânilor: “La moarte cu Omul acesta! Răstignește-L!” Răstignește-L! Iar acum a auzit de la aceia care se prezentau drept învățători ai creștinilor, strigătul: “La moarte cu Legea!” A văzut cum Sabatul era nesocotit și în locul lui a fost instituită o întocmire falsă. Din nou Moise a fost cuprins de uimire și groază. Cum puteau aceia care pretindeau a crede în Hristos să lepede Legea pe care o proclamase cu însăși vocea Sa de pe înălțimea muntelui sfânt? Cum se putea oare ca cineva care se teme de Dumnezeu să dea la o parte Legea, care este temelia domniei Lui în cer și pe pământ? Cu bucurie, Moise observă că Legea tot mai era onorată și înălțată de un număr mic de credincioși. El a văzut marea și finala străduință a puterilor pământești de a-i nimici pe aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu. A privit peste timpuri la vremea aceea când Dumnezeu Se va ridica pentru a-i mustra pe locuitorii pământului pentru răutatea lor și pentru a-i acoperi și adăposti în ziua mâniei Sale pe aceia care se tem de Numele Lui. A auzit legământul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au ținut Legea Sa, când va face să răsune glasul Său din locașul cel sfânt, iar cerurile și pământul vor tremura. El a văzut a doua venire a Domnului Hristos în mărire, învierea drepților pentru viață veșnică și preschimbarea sfinților vii, fără a gusta moartea, și înălțarea lor în cântece de bucurie către Cetatea lui Dumnezeu. PP 476.2

Încă o scenă s-a înfățișat privirii lui — aceea a pământului eliberat de blestem, mai plăcut decât minunata țară făgăduită care i se arătase cu puțin timp înainte. Acolo nu mai este păcat și moartea nu mai poate străbate. Acolo își găsesc cei mântuiți patria lor cea veșnică. Cu o bucurie ce nu poate fi redată în cuvinte, Moise privește la scena aceea — realizarea unei eliberări mai minunate decât și-ar fi putut imagina, având cele mai îndrăznețe nădejdi. După ce și-a sfârșit peregrinajul pământesc, Israelul lui Dumnezeu și-a așezat sălașul în patria făgăduită. PP 477.1

Apoi aceste scene au fost ascunse privirilor sale, iar ochii lui au putut vedea din nou ținutul Canaanului, care se întindea până departe. Apoi, ca un călător obosit, se culcă pentru a se odihni. “Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în față cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi”. (Deuteronom 34, 5.6.) Mulți dintre cei care în timpul vieții lui Moise nu au vrut să-i urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie să se dedea la idolatrie față de trupul mort, dacă ar fi cunoscut mormântul lui. Din această cauză a fost ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul mort al servului Său credincios și au făcut de strajă la mormântul singuratic. PP 477.2

“În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut față în față. Nici unul nu poate fi pus alături de el în ce privește toate semnele și minunile pe care l-a trimis Dumnezeu să le facă în țara Egiptului, împotriva lui Faraon, împotriva supușilor lui și împotriva întregii țări, și în ce privește toate semnele înfricoșătoare pe care le-a făcut Moise cu mână tare înaintea întregului Israel”. (Deuteronom 34, 10-12.) PP 478.1

Dacă viața lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat, săvârșit atunci când a întârziat să-i dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în țara făgăduită și ar fi fost proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt. Domnul Isus Însuși împreună cu îngerii care l-au îngropat s-au coborât din cer ca să-l cheme afară pe sfântul care dormea. Satana tresăltase de bucurie când izbutise să-l determine pe Moise să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să-l aducă sub puterea morții. Marele vrăjmaș susținea că sentința divină — “Țărână ești și în țărână te vei întoarce” (Geneza 3, 19) — îi dădea stăpânire asupra morților. Puterea mormântului nu fusese niciodată înfrântă până atunci și, de aceea, el îi pretindea pe toți cei care se odihneau în mormânt, ca fiind robii săi, ce nu puteau fi eliberați din închisoarea întunecată. PP 478.2

Pentru prima dată Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viață unui mort. Când Prințul Vieții și ființele luminoase s-au apropiat de mormânt, pe Satana l-a apucat spaima că-și pierde stăpânirea. Cu îngerii săi cei răi, el a stat acolo, hotărât să lupte pentru a nu se putea pătrunde într-un ținut pe care-l considera ca fiind ai lui. El se lăuda că servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana susținea că nici măcar Moise nu fusese în stare să țină Legea lui Dumnezeu; că își atribuise cinstea cuvenită Domnului și că se făcuse astfel vinovat de același păcat care dusese la izgonirea sa din cer și deci, prin acea abatere ajunsese sub stăpânirea lui. Marele amăgitor a repetat vechile învinuiri pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu și a ridicat noi proteste împotriva purtării drepte a lui Dumnezeu față de el. PP 478.3

Domnul Hristos nu S-a înjosit începând o ceartă cu Satana. Ar fi putut să arate ce îngrozitoare lucrare săvârșise prin amăgirile lui în cer, ducând la pierderea unui număr atât de mare de locuitori ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la păcat și au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atenția lui Satana asupra faptului că propria lui lucrare de a-l provoca pe Israel să se răscoale și să murmure a istovit îndelunga răbdare a conducătorului și că tot el l-a atacat într-o clipă de neatenție, împingându-l la păcatul care l-a adus sub stăpânirea morții. Dar Domnul Hristos și-a pus nădejdea în Tatăl Său, zicând: “Domnul să te mustre”. (Iuda 9.) Mântuitorul nu S-a lăsat prins în ceartă cu adversarul Său, ci acolo și imediat și-a început lucrarea pentru a sfărâma puterea vrăjmașului decăzut și a-l învia pe cel mort. Iată o dovadă a supremației Fiului lui Dumnezeu, căreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asigurată pentru veșnicie. Satana a fost deposedat de prada lui, drepții cei morți aveau să trăiască iarăși. PP 478.4

Din cauza păcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. După propriile merite, el era pe bună dreptate rob al morții; dar a fost trezit la o viață nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a ieșit proslăvit din mormânt și s-a înălțat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu. PP 479.1

Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfășurat niciodată mai pe larg, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învățătură care nu trebuie uitată niciodată: că El cere ascultare strictă și că oamenii nu trebuie să-și însușească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii lui Moise de a avea parte de moștenirea lui Israel, dar nu l-a uitat și nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înțeles durerea încercată de Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă și încercare. Pe înălțimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moștenire infinit mai măreață decât aceea a Canaanului pământesc. PP 479.2

Pe muntele schimbării la față, Moise s-a arătat împreună cu Ilie care fusese proslăvit. Ei au fost trimiși ca purtători de lumină și slavă de la Tatăl către Fiul Său. Și așa a fost împlinită în cele din urmă rugăciunea pe care Moise o făcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stătea pe “muntele cel bun”, în mijlocul moștenirii poporului său, și dădea mărturie despre Acela care este esența tuturor făgăduințelor lui Israel. Aceasta este ultima scenă descoperită privirilor oamenilor, din viața acestui bărbat atât de onorat de cer. PP 479.3

Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însuși declarase lui Israel: “Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica din mijlocul tău, dintre frații tăi, un prooroc ca mine: să ascultați de el!” (Deuteronom 18, 15.) Dumnezeu a considerat că e bine să-i facă lui Moise educația în școala suferinței și umilinței, înainte de a fi pregătit să conducă oastea lui Israel către Canaanul pământesc. Israelul lui Dumnezeu care călătorește către Canaanul ceresc are un Conducător care nu avea nevoie de nici o pregătire pe pământ care să-L facă destoinic pentru misiunea Lui de Conducător divin. Și, cu toate acestea, El a fost făcut desăvârșit prin suferință; căci prin faptul că a suferit și a fost ispitit, poate să ajute acelora care sunt ispitiți. (Evrei 2, 10.18.) Mântuitorul nostru nu a manifestat nici o slăbiciune sau nedesăvârșire; cu toate acestea, a murit pentru a câștiga pentru noi o intrare în locul făgăduit. PP 480.1

“Moise a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Și casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârșit încrederea nezguduită și nădejdea cu care ne lăudăm”. (Evrei 3, 5.6.) PP 480.2