Patriarhi şi profeţi

Capitolul 25 — Exod

Capitol bazat pe textele din Exod 12, 34-51; 13-15.

Cu mijlocul încins, cu picioarele încălțate și cu toiagul în mână, poporul Israel stătea gata, în picioare, fără glas, înmărmurit și totuși nădăjduind, în așteptarea ordinului imperial, care să le spună să plece. Înainte de ivirea zorilor, ei au pornit la drum. În timpul plăgilor, pe când manifestarea puterii lui Dumnezeu aprinsese credința în inimile robilor și aruncase groaza în asupritorii lor, izraeliții se adunaseră în mod treptat în Gosen; cu toată graba plecării lor, se luaseră deja unele măsuri necesare organizării și controlului mulțimii în mișcare, prin împărțirea lor în cete, sub îndrumarea unor conducători numiți în scopul acesta. PP 281.1

Și au plecat “în număr de aproape șase sute de mii de oameni, care mergeau pe jos, afară de copii. O mulțime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei”. (Exod 12, 37-38.) În această mulțime se aflau nu numai aceia care erau mânați de credința în Dumnezeul lui Israel, ci se afla, de asemenea, un foarte mare număr de oameni care doreau numai să scape de plăgi sau porniseră după mulțimea în mișcare numai din sentimentalism și curiozitate. Această clasă de oameni a fost totdeauna o piedică și o cursă pentru Israel. PP 281.2

De asemenea, poporul a luat cu el “turme însemnate de oi și boi”. Acestea erau proprietatea izraeliților, care nu-și vânduseră niciodată bunurile lor împăratului, așa cum făcuseră egiptenii. Iacov și fiii săi și-au adus turmele și cirezile cu ei în Egipt, unde se înmulțiseră foarte mult. Înainte de a părăsi Egiptul, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezența lor, spre a le refuza cererea. Robii au plecat încărcați cu prada luată de la asupritorii lor. PP 281.3

Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: “Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, și o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; și pe urmă va ieși de acolo cu mari bogății”. (Geneza 15, 13-14.) [Vezi Apendice, nota 3.] Cei patru sute de ani se împliniseră. “Și, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oștile Domnului au ieșit din țara Egiptului”. (Exod 12, 41.) La plecarea lor din Egipt, izraeliții duceau cu ei o moștenire prețioasă, oasele lui Iosif, care așteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu și care, în timpul anilor întunecoși de robie, fuseseră o aducere aminte a izbăvirii lui Israel. PP 281.4

În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin țara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre țărmurile Mării Roșii. “Căci a zis Dumnezeu: ‘S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul și să se întoarcă în Egipt’”. (Exod 13, 17.) Dacă ar fi încercat să treacă prin țara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiți de la stăpânii lor și n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Izraeliții erau slab pregătiți pentru a se lupta cu poporul acela puternic și războinic. De asemenea, ei Îl cunoșteau prea puțin pe Dumnezeu și aveau puțină credință în El și s-ar fi înspăimântat și descurajat. Erau neînarmați și nedeprinși cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniți de femei și copii, de turme și cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Roșie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei și al înțelepciunii. PP 282.1

“Au plecat din Sucot, și au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua, și noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul nopții”. (Exod 13, 20-22.) Psalmistul spune: “A întins un nor, ca să-i acopere, și focul, ca să lumineze noaptea” (Psalmii 105, 39; a se vedea, de asemenea, 1 Corinteni 10, 1-2.) Stindardul Conducătorului lor nevăzut era totdeauna cu ei. Ziua, norul le arăta calea sau se întindea ca un acoperământ deasupra mulțimii. El servea ca apărare împotriva căldurii arzătoare, iar prin răcoarea și umezeala lui aducea o înviorare milostivă în deșertul ars de soare și însetat. Noaptea, el devenea un stâlp de foc, luminându-le tabăra și asigurându-i fără încetare de prezența divină. PP 282.2

În unul dintre cele mai frumoase și mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor și de foc, spre a reprezenta grija lui Dumnezeu față de poporul Său, în marea luptă finală cu puterile răului. “Domnul va așeza peste toată întinderea muntelui Sionului și peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua, și un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei și ca loc de adăpost și de ocrotire împotriva furtunii și ploii”. (Isaia 4, 5-6.) PP 283.1

Ei călătoreau prin întinderea tristă și pustie. În inima lor începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea și, în unele inimi, a început să încolțească teama că vor fi urmăriți de egipteni. Dar norul mergea înainte și ei îl urmau. Și iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, și să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor. PP 283.2

În Egipt se răspândise vestea că copiii lui Israel, în loc să se oprească în deșert pentru a se închina, înaintau grăbiți către Marea Roșie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui faraon că robii lor fugiseră spre a nu se mai întoarce. Poporul își deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuți s-a datorat puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-și din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. “Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece și să nu ne mai slujească?” — a fost strigătul lor amar. (Exod 14, 5. u.p.) PP 283.3

Faraon își strânse forțele, “șase sute de care de luptă și toate carele Egiptului”, călăreți, comandanți și pedestrași. Împăratul însuși, însoțit de oamenii de frunte ai împărăției sale, conducea armata atacatoare. Pentru a se asigura de ajutorul zeilor și pentru ca în felul acesta să-și asigure izbânda în această acțiune a lor, erau însoțiți de preoți. Împăratul era hotărât să-l intimideze pe Israel printr-o mare desfășurare a puterii sale. Egiptenii se temeau ca nu cumva supunerea lor silită față de Dumnezeul lui Israel să-i facă să ajungă de râsul celorlalte națiuni; dar, dacă aveau să pornească acum cu o mare desfășurare a forței lor și să-i aducă înapoi pe fugari, atunci aveau să-și recapete gloria și să-și recâștige serviciile robilor lor. PP 283.4

Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră ce părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare armuri strălucitoare și care în mișcare, ce trădau avangarda unei mari oștiri. Pe măsură ce forța aceasta se apropia, oștile Egiptului au fost văzute în acțiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile izraeliților. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte alergau la Moise cu plângerile lor: “Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: ‘Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie’?” (Exod 14, 11-12.) PP 283.5

Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă pe față atât de puțină credință în Dumnezeu, în ciuda faptului că în repetate rânduri fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de primejdiile și greutățile situației lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nici o posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însuși avea să intervină pentru izbăvire; dar pentru că au fost aduși în această situație datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său liniștit și plin de încredințare adresat poporului a fost: “Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, stați liniștiți.” (Exod 14, 13-14.) PP 284.1

Nu era un lucru ușor să faci ca oștile lui Israel să rămână în așteptare înaintea Domnului. Lipsiți de disciplină și de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenți și neraționali. Ei se așteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele și plângerile lor erau zgomotoase și puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte; dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire: căci nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, îngerul lui Dumnezeu era pentru mintea lor rătăcită ca un purtător de nenorocire. PP 284.2

Dar deodată, în timp ce oștile egiptene se apropiau, așteptându-se să facă din ei o pradă ușoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste izraeliți și a coborât între ei și oștile Egiptului. Un zid întunecos s-a așezat între urmăriți și urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânși să se oprească. Dar, pe când întunericul nopții devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. PP 284.3

Atunci, nădejdea a revenit în inimile poporului Israel. Iar Moise a strigat către Domnul. “Domnul a zis lui Moise: ‘Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare, și despic-o; și copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării, ca pe uscat’”. (Exod 14, 15-16.) PP 287.1

Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: “Ți-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, și nu ți s-au cunoscut urmele. Ai povățuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise și Aaron”. (Psalmii 77, 19-20.) Când Moise și-a întins toiagul, apele s-au despărțit și Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte și de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor și lumina calea ce era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării și se pierdea în obscuritatea celuilalt țărm îndepărtat. PP 287.2

“Egiptenii i-au urmărit: și toții caii lui Faraon, carele și călăreții lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeală în tabăra egiptenilor”. (Exod 14, 23-24.) Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiți. Tunetele au început să bubuie și fulgerele să lumineze. “Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori și săgețile Tale au zburat în toate părțile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a mișcat și s-a cutremurat”. (Psalmii 77, 17-18.) PP 287.3

Egiptenii au fost cuprinși de confuzie și spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă și să fugă înspre țărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise își întinse toiagul și apele care erau îngrămădite, șuierând și mugind, grăbite să-și apuce prada, se aruncară împreună înghițind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. PP 287.4

Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră mulțimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmași — grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe țărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o deplină izbăvire. Mulțimea cea mare și neajutorată — robi nedeprinși cu luptele, femei, copii și vite, având marea înaintea lor și oștirea cea puternică a Egiptului amenințându-i din spate — a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmași zdrobiți chiar în clipa în care așteptau biruința. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea și către El s-au îndreptat și inimile lor recunoscătoare și pline de credință. Simțămintele lor și-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise și el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de mulțumire, cel dintâi și unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: PP 287.5

“Voi cânta Domnului, căci și-a arătat slava:
A năpustit în mare pe cal și pe călăreț.
Domnul este tăria mea
Și temeiul cântărilor mele de laudă.
El m-a scăpat.
El este Dumnezeul meu,
Pe El Îl voi lăuda:
El este Dumnezeul tatălui meu;
Pe El Îl voi preamări.
Domnul este un războinic viteaz:
Numele Lui este Domnul.
El a aruncat în mare
Carele lui Faraon și oastea lui;
Luptătorii lui aleși
Au fost înghițiți în Marea Roșie.
I-au acoperit valurile,
Și s-au pogorât
În fundul apelor, ca o piatră.
Dreapta Ta, Doamne,
Și-a făcut vestită tăria;
Mâna Ta cea dreaptă, Doamne,
A zdrobit pe vrăjmași.
Prin mărimea măreției Tale,
Tu trântești la pământ pe vrăjmașii Tăi;
Îți dezlănțuiești mânia,
Și ea-i mistuie ca pe o trestie.
La suflarea nărilor Tale,
S-au îngrămădit apele,
S-au ridicat talazurile ca un zid,
Și s-au închegat valurile în mijlocul mării.
Vrăjmașul zicea:
‘Îi voi urmări, îi voi ajunge,
Vom împărți prada de război;
Îmi voi scoate sabia,
Și-i voi nimici cu mâna mea’.
Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta:
Și marea i-a acoperit,
Ca plumbul s-au afundat
În adâncul apelor,
Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne?
Cine este ca Tine minunat în sfințenie,
Bogat în fapte de laudă,
Și făcător de minuni?
Tu ți-ai întins mâna dreaptă;
Și i-a înghițit pământul.
Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit,
Și ai izbăvit pe poporul acesta;
Iar prin puterea Ta îl îndrepți
Spre locașul sfințeniei Tale.
Popoarele vor afla lucrul acesta,
Și se vor cutremura;
Apucă groaza pe Filisteni,
Se înspăimântă căpeteniile Edomului,
Și un tremur apucă pe războinicii lui Moab;
Toți locuitorii Canaanului
Leșină de la inimă.
Îi va apuca teama și spaima;
Iar văzând măreția brațului Tău,
Vor sta muți ca o piatră,
Până va trece poporul Tău, Doamne!
Până va trece
Poporul, pe care Tu l-ai răscumpărat
Tu îi vei aduce și-i vei așeza
Pe muntele moștenirii Tale,
În locașul pe care ți l-ai pregătit
Ca locaș, Doamne,
La Templul pe care mâinile Tale
L-au întemeiat, Doamne!” (Exod 15, 1-17.) PP 288.1

Asemenea unui glas din adâncuri s-a înălțat din pieptul marii mulțimi a lui Israel acea sublimă laudă. Ea a fost preluată de femeile lui Israel, Maria, sora lui Moise, fiind în frunte, când au pornit cu timpane și jucând. Departe, peste deșert și mare răsuna refrenul fericit, iar munții reverberau cuvintele lor de laudă. “Cântați Domnului, căci și-a arătat slava”. PP 288.2

Acest cântec și marea eliberare pe care el o sărbătorește au făcut o impresie de neșters în memoria poporului evreu. Din veac în veac, el a fost făcut să răsune de către profeții și cântăreții lui Israel, mărturisind că Domnul este tăria și izbăvirea acelora care se încred în El. Acest cântec nu aparține numai poporului iudeu. El arată înainte la nimicirea tuturor vrăjmașilor neprihănirii și la biruința finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul de pe Patmos a privit mulțimea îmbrăcată în haine albe, pe cei care “stăteau biruitori” pe marea de sticlă amestecată cu foc, având “alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântarea Mielului”. (Apocalipsa 15, 2-3.) PP 289.1

“Nu nouă, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credincioșia Ta!”. (Psalmii 115, 1.) Acesta era spiritul de care era pătruns cântecul de eliberare al lui Israel și este spiritul care ar trebui să sălășluiască în inima tuturor acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu și se tem de El. Eliberând sufletele noastre de sclavia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât aceea a evreilor la Marea Roșie. Ca și mulțimea evreilor, noi ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, cu sufletul și cu vocea pentru “lucrările Sale minunate, făcute pentru fiii oamenilor”. Cei care cugetă la îndurările cele mari ale lui Dumnezeu și care nu trec cu vederea darurile Sale mai mici se vor încinge cu bucurie și vor cânta Domnului în inimile lor. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu și, mai presus de toate, moartea ispășitoare a lui Isus, ca să aducă fericirea și cerul la îndemâna noastră, ar trebui să constituie tema unei continue recunoștințe. Ce milă, ce iubire nemărginită ne-a arătat Dumnezeu nouă, unor păcătoși pierduți, legându-ne de El, spre a fi pentru El o comoară deosebită! Ce sacrificiu a făcut Răscumpărătorul nostru, pentru ca noi să putem fi numiți copii ai lui Dumnezeu! Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru fericita nădejde ce ne-a fost pusă înainte, cuprinsă în marele plan de mântuire, să-L lăudăm pentru moștenirea cerească, cum și pentru bogatele Sale făgăduințe, să-L lăudăm pentru că Isus trăiește ca să mijlocească pentru noi. PP 289.2

“Cine aduce mulțumiri”, spune Creatorul, “acela Mă proslăvește”. (Psalmii 50, 23.) Toți locuitorii cerului se unesc pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Să învățăm acum cântecul îngerilor, ca să-l putem cânta atunci când ne vom alătura rândurilor lor strălucitoare. Să spunem împreună cu psalmistul: “Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi”. (Psalmii 146, 2.) “Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă”. (Psalmii 67, 5.) PP 289.3

Dumnezeu, în providența Sa, i-a dus pe evrei în fortăreața munților înaintea mării, pentru ca El să-și poată manifesta puterea în eliberarea lor și să umilească în mod vădit mândria opresorilor lor. El ar fi putut să-i salveze și pe o altă cale, dar a ales această metodă pentru a le pune la probă credința și a le întări încrederea în El. Poporul era obosit și înspăimântat și totuși, dacă ar fi dat înapoi atunci când Moise i-a spus să înainteze, Dumnezeu nu i-ar fi deschis niciodată calea. “Prin credință au trecut ei Marea Roșie, ca pe uscat”. (Evrei 11, 29.) Coborând până la apă, ei au dovedit că au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum era rostit de către Moise. Ei au făcut tot ce stătea în puterea lor să facă și numai după aceea, Cel care este tăria lui Israel a despărțit marea pentru a face o cale pentru picioarele lor. PP 290.1

Marea lecție dată aici este pentru toate timpurile. Adesea, viața creștină este înconjurată de primejdii, iar împlinirea datoriei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginația întrezărește o iminentă ruină în față și sclavie sau moarte în urmă. Și totuși, vocea lui Dumnezeu rostește în mod clar: “Mergeți înainte”. Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii noștri nu pot pătrunde prin întuneric și chiar dacă simțim la picioarele noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit zăbavnic și îndoielnic. Cel care amână ascultarea, până când fiecare umbră de nesiguranță va dispărea și până când nu va mai fi nici un risc de a da greș sau de a fi înfrânt, nu va asculta niciodată. Necredința șoptește: “Să așteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile și până când vom putea vedea în mod clar drumul nostru”; dar credința plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind și crezând totul. PP 290.2

Norul care pentru egipteni a fost un zid de întuneric, pentru evrei a fost un potop de lumină, luminând întreaga tabără și revărsând strălucire pe cărarea din fața lor. Astfel, lucrările Providenței aduc întuneric și disperare celui necredincios, în timp ce pentru sufletul plin de încredere, ele sunt pline de lumină și pace. Cărarea pe care te conduce Dumnezeu poate trece prin pustie sau prin mare, dar este o cărare sigură. PP 290.3