Patriarhi şi profeţi
Capitolul 23 — Plăgile asupra Egiptului
Capitol bazat pe textele din Exod, 5-10.
Fiind încunoștințat de către îngeri, Aaron a plecat să-și întâmpine fratele, de care fusese despărțit atât de mult timp; și ei s-au întâlnit în mijlocul singurătății deșertului, în apropiere de Horeb. Aici, ei au discutat împreună și Moise “a făcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, și toate semnele, pe care-i poruncise să le facă”. (Exod 4, 28.) Apoi au călătorit împreună spre Egipt; și, după ce au sosit în ținutul Gosen, i-au adunat pe bătrânii lui Israel. Aaron le-a povestit toate cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus lui Moise și apoi au fost arătate toate semnele pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, toate au fost făcute înaintea poporului. “Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferința; și s-au plecat și s-au închinat cu fața la pământ”. (Versetul 31.) PP 257.1
Moise fusese însărcinat, de asemenea, cu o solie pentru împărat. Cei doi frați au intrat în palatul faraonilor ca ambasadori ai Împăratului împăraților și i-au vorbit în numele Lui: “Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‘Lasă pe poporul Meu să plece, ca să prăznuiască în pustie un praznic în cinstea Mea’”. (Exod 5, 1.) PP 257.2
“Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să las pe Israel să plece?” întrebă monarhul; “Eu nu cunosc pe Domnul și nu voi lăsa pe Israel să plece”. (Versetul 2.) PP 257.3
Răspunsul lor a fost: “Ni S-a arătat Dumnezeul evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie”. (Versetul 3.) PP 257.4
Vestea despre ei și despre interesul pe care îl trezeau în popor ajunsese deja la împărat și mânia sa era aprinsă. “Moise și Aaron, pentru ce abateți poporul de la lucrul lui?” spuse el. “Plecați la lucrările voastre”. (Versetul 4.) Împărăția deja suferise pagube din cauza amestecului acestor străini. Gândindu-se la acest lucru, el mai adăugă: “Iată că poporul acesta s-a înmulțit acum în țară, și voi mai voiți să-l faceți să-și înceteze lucrările?” (Versetul 5.) PP 257.5
În robia lor, izraeliții dăduseră uitării — într-o măsură oarecare — cunoașterea Legii lui Dumnezeu și se îndepărtaseră de preceptele ei. Sabatul fusese îndeobște desconsiderat și asprimea supraveghetorilor lor făcea ca ținerea lui să fie aparent imposibilă. Dar Moise a arătat poporului său că ascultarea de Dumnezeu era prima condiție a eliberării, iar eforturile făcute pentru restatornicirea păzirii Sabatului au ajuns la cunoștința asupritorilor lor. [Vezi Apendice, nota nr. 1.] PP 258.1
Împăratul, fiind foarte neliniștit, îi suspecta pe izraeliți că plănuiseră o revoltă pentru a nu-l mai sluji. Nemulțumirea, zicea el, era rezultatul trândăviei; el va avea grijă să nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndată a luat măsuri pentru a le face povara și mai grea și pentru a zdrobi spiritul independent. În aceeași zi, au fost date ordine care au făcut munca lor tot mai crudă și mai apăsătoare. Materialul de construcție cel mai obișnuit din acea țară era cărămida uscată la soare; zidurile celor mai de seamă clădiri erau făcute din aceste cărămizi și apoi erau îmbrăcate pe dinafară cu piatră, iar fabricarea cărămizilor cerea folosirea unui mare număr de sclavi. Paiele tăiate erau amestecate cu lutul, pentru a le ține laolaltă și se cerea o mare cantitate de paie pentru această lucrare; împăratul porunci acum să nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cărămizile trebuia să-și găsească singuri paie, în timp ce numărul de cărămizi ce trebuia făcute era același. PP 258.2
Porunca aceasta a produs un mare necaz izraeliților din întreaga țară. Supraveghetorii egipteni așezaseră logofeți evrei care să supravegheze lucrarea poporului, iar acești logofeți erau răspunzători de lucrul săvârșit de către cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul împăratului s-a aplicat, poporul s-a împrăștiat prin toată țara, ca să adune miriște în loc de paie; dar le-a fost cu neputință să împlinească obișnuita cantitate de lucru. Din pricina acestei nerealizări, logofeții evrei au fost crunt bătuți. Acești logofeți considerau că necazul lor vine de la ispravnici, și nu de la împăratul însuși; de aceea s-au dus la el cu plângerile lor. Plângerile lor au fost întâmpinate de faraon cu batjocuri: “Sunteți niște leneși și niște trântori! De aceea ziceți: ‘Haidem să aducem jertfe Domnului’”. (Versetul 17.) Li s-a poruncit să se întoarcă la lucru, spunându-li-se că povara nu le va fi nicidecum ușurată. Întorcându-se, ei i-au întâlnit pe Moise și pe Aaron și le-au strigat: “Să vă vadă Domnul și să judece! Voi ne-ați făcut urâți lui Faraon și slujitorilor lui; ba încă le-ați dat sabia în mână ca să ne omoare”. (Versetul 21.) PP 258.3
Auzind aceste reproșuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferințele poporului fuseseră sporite foarte mult. În toată țara, un strigăt de disperare se înălța de la tânăr și bătrân și toți s-au unit în a-l face răspunzător de schimbarea dezastruoasă a stării lor. În amărăciunea sufletului său, el s-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu cu strigătul: “Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face și mai rău poporului acestuia; și n-ai izbăvit pe poporul Tău”. (Versetul 22-23.) Răspunsul a fost: “Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mână puternică îl va sili să-i izgonească din țara lui”. (Exod 6, 1.) Din nou i s-a amintit de legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu părinții lor și i s-a dat asigurarea că avea să fie împlinit. PP 259.1
În timpul tuturor anilor de robie în Egipt, printre izraeliți au fost unii care rămăseseră credincioși închinători ai lui Iehova. Aceștia erau foarte amărâți atunci când îi vedeau pe copiii lor cum zilnic erau martori ai urâciunilor săvârșite de păgâni și chiar se închinau înaintea zeilor lor falși. În amărăciunea lor, ei au strigat către Domnul pentru eliberarea de sub jugul egiptean, pentru ca să fie eliberați de influența stricăcioasă a idolatriei. Ei nu și-au ascuns credința, ci au făcut cunoscut egiptenilor că obiectul închinării lor era Creatorul cerului și al pământului, singurul Dumnezeu viu și adevărat. Ei le-au prezentat dovezile existenței și puterii Sale, de la creațiune și până în zilele lui Iacov. Egiptenii au avut astfel prilejul să cunoască religia evreilor; dar, deoarece considerau ca ceva înjositor să fie învățați de către sclavii lor, ei au încercat să-i ademenească pe adoratorii lui Dumnezeu, făgăduindu-le răsplătiri sau, când nu izbuteau aceasta, încercau cu amenințări și un comportament plin de cruzime. PP 259.2
Bătrânii lui Israel s-au străduit să susțină credința în scădere a fraților lor, repetându-le făgăduințele făcute părinților lor, cum și cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau și credeau. Alții, privind la stările de lucruri din jurul lor, refuzau să mai nădăjduiască. Egiptenii, fiind informați de cele ce se vorbeau printre sclavi, își băteau joc de speranțele lor și tăgăduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arătau spre situația lor, de popor de sclavi, și ziceau în mod disprețuitor: “Dacă Dumnezeul vostru este drept și milostiv și are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?” Ei le atrăgeau atenția asupra situației lor. Ei se închinau la zeități numite de izraeliți zei falși și, cu toate acestea, erau un popor bogat și puternic. Ei declarau că zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe izraeliți, și se făleau cu puterea lor de a-i chinui și nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraon însuși se fălea, spunând că Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui. PP 259.3
Cuvinte de felul acesta au nimicit speranțele multor izraeliți. Li se părea că situația era în mare măsură așa cum o înfățișau egiptenii. Era adevărat că ei erau sclavi și că trebuia să îndure tot ce le impuneau să facă ispravnicii lor cei cruzi. Copiii lor fuseseră hăituiți și uciși, și propria lor viață ajunsese o povară. Și, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacă Domnul era într-adevăr mai presus de toți zeii, atunci cu siguranță El nu-i va lăsa robi la cei idolatri. Dar aceia care erau credincioși adevăratului Dumnezeu au înțeles că numai datorită faptului că Israel s-a depărtat de El și datorită tendinței lor de a se încuscri cu neamurile păgâne, fiind târâți astfel în idolatrie, Domnul îngăduise ca ei să ajungă sclavi; și, plini de încredere, i-au asigurat pe frații lor că El va frânge în curând jugul asupritorilor. PP 260.1
Evreii se așteptaseră să obțină eliberarea fără să le fie pusă credința la vreo încercare deosebită și fără suferință și greutăți adevărate. Dar ei nu erau încă pregătiți pentru eliberare. Credința lor în Dumnezeu era mică și nu erau dispuși să sufere încercările cu răbdare, până când El va găsi că este timpul potrivit să lucreze pentru ei. Mulți erau mulțumiți să rămână mai degrabă în sclavie decât să înfrunte greutățile inerente mutării într-o țară străină; iar obiceiurile unora deveniseră atât de asemănătoare cu cele ale egiptenilor, încât preferau să rămână în Egipt. De aceea, Domnul nu i-a eliberat la prima manifestare a puterii Sale înaintea lui faraon. El a îndrumat lucrurile în așa fel, încât spiritul tiran al împăratului Egiptului să crească mai mult, iar El să Se descopere mai bine poporului Său. Văzând dreptatea, puterea și iubirea Sa, ei aveau să aleagă singuri să părăsească Egiptul și să se predea pe ei înșiși în serviciul Său. Sarcina lui Moise ar fi fost mult mai ușoară, dacă nu ar fi fost atât de mulți izraeliți așa de corupți, încât să nu mai vrea să părăsească Egiptul. PP 260.2
Domnul i-a spus lui Moise să meargă din nou înaintea poporului și să repete făgăduința eliberării, cu o nouă asigurare a bunăvoinței divine. El a mers așa cum i s-a spus; dar ei n-au vrut să-l asculte. Scriptura zice: “Dar deznădejdea și robia aspră în care se aflau i-au împiedicat să asculte pe Moise”. (Versetul 9.) Din nou solia divină i s-a adresat lui Moise: “Du-te de vorbește lui Faraon, împăratul Egiptului, să lase pe copiii lui Israel să iasă afară din țara lui”. (Versetul 11.) Descurajat, el a răspuns: “Iată că nici copiii lui Israel nu m-au ascultat; cum să mă asculte Faraon pe mine?” (Versetul 12.) I s-a spus atunci să-l ia pe Aaron cu el și să meargă înaintea lui faraon și să ceară din nou “ca să scoată din țara Egiptului pe copiii lui Israel”. (Versetul 13.) PP 260.3
El a fost încunoștințat de faptul că monarhul nu va ceda până când Dumnezeu nu Își va trimite judecățile asupra Egiptului și va scoate afară pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însă, înainte de revărsarea fiecărei plăgi, Moise trebuia să descrie natura și urmările ei, pentru ca împăratul să poată să scape de ea, dacă alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsă respinsă avea să fie urmată de alta și mai severă, până când inima lui îngâmfată avea să fie umilită și până când el avea să-L recunoască pe Creatorul cerului și al pământului ca viul și adevăratul Dumnezeu. Domnul avea să le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnică era înțelepciunea celor mai de seamă oameni ai lor, cât de slabă era puterea zeilor lor, atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea să-i pedepsească pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor și să aducă la tăcere lăudăroșenia lor cu privire la binecuvântările primite din partea idolilor lor fără viață. Dumnezeu urma să-și glorifice Numele, pentru ca celelalte națiuni să poată auzi despre puterea Lui și să tremure în fața faptelor Lui mărețe și pentru ca poporul Său să poată fi condus să se întoarcă de la idolatrie și să-I aducă o închinare curată. PP 263.1
Din nou Moise și Aaron au intrat în sălile somptuoase ale împăratului Egiptului. Acolo, înconjurați de coloane înalte și de podoabe strălucitoare, de multe picturi și imagini sculptate ale zeilor păgâni, înaintea monarhului celui mai puternic imperiu al acelui timp, stăteau cei doi reprezentanți ai unui popor înrobit, spre a face din nou cunoscută porunca lui Dumnezeu pentru eliberarea lui Israel. Împăratul a cerut un semn, ca dovadă a însărcinării lor divine. Moise și Aaron fuseseră sfătuiți cum să procedeze în cazul că li se va adresa o asemenea cerere și Aaron și-a luat toiagul și l-a aruncat jos înaintea lui faraon. Toiagul s-a prefăcut în șarpe. Monarhul i-a chemat pe “înțelepți și pe vrăjitori”, care “toți și-au aruncat toiegele, și s-au prefăcut în șerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghițit toiegele lor”. (Versetul 12.) Atunci împăratul, mai hotărât decât înainte, a spus că vrăjitorii lui erau egali în putere cu Moise și Aaron; el i-a denunțat pe slujitorii lui Dumnezeu ca fiind impostori și i s-a părut că n-are de ce să-i fie teamă, împotrivindu-se cererii lor. Și totuși, deși disprețuia solia lor, el era împiedicat de puterea divină să le facă rău. PP 263.2
Mâna lui Dumnezeu, și nu influența sau puterea omenească pe care ar fi avut-o Moise sau Aaron, a fost aceea care a făcut minunile pe care ei le-au săvârșit înaintea lui faraon. Aceste semne și minuni erau menite să-l convingă pe faraon că marele “EU SUNT” îl trimisese pe Moise și că era datoria împăratului să lase pe Israel să plece, ca să-I poată sluji viului Dumnezeu. Vrăjitorii au săvârșit și ei semne și minuni, întrucât ei nu lucrau prin propria lor iscusință, ci prin puterea zeului lor, Satana, care i-a sprijinit în imitarea lucrării Domnului. PP 264.1
De fapt, vrăjitorii n-au prefăcut într-adevăr toiegele lor în șerpi; dar, prin vrăjitorii, ajutați de marele înșelător, ei au fost în stare să producă această înșelăciune. Era mai presus de puterea lui Satana să schimbe toiegele în șerpi vii. Prințul răului, deși posedă toată înțelepciunea și puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau de a da viață; această prerogativă o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana să facă, a făcut; el a săvârșit o înșelăciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefăcut în șerpi. Așa credea faraon și așa credea curtea lui. În înfățișarea lor nu era nimic care să-i deosebească de șarpele produs de Moise. Deși Domnul a făcut ca șarpele adevărat să-i înghită pe așa-zișii șerpi, chiar și lucrul acela era socotit de faraon nu ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu, ci ca un rezultat al unui fel de vrăjitorie superioară față de cea a slujitorilor săi. PP 264.2
Faraon dorea să-și justifice încăpățânarea dată pe față în a se opune poruncii divine și de aceea căuta un pretext pentru a nesocoti minunile pe care Dumnezeu le săvârșea prin Moise. Satana i-a dat exact ce-i trebuia. Prin lucrarea săvârșită de el prin vrăjitori, el a făcut să li se pară egiptenilor că Moise și Aaron nu erau decât niște magi și vrăjitori și că solia pe care o aduceau nu putea să aibă pretenție la respect, ca venind de la o Ființă superioară. În felul acesta contrafacerea realizată de Satana și-a ajuns scopul, și anume să-i facă pe egipteni mai îndrăzneți în răzvrătirea lor și pe faraon să-și împietrească inima nelăsându-se convins. Satana spera astfel să zdruncine credința lui Moise și a lui Aaron în originea divină a misiunii lor, pentru ca uneltele lui să poată birui. El nu dorea ca Israel să fie eliberat din sclavie pentru a-I sluji viului Dumnezeu. PP 264.3
Dar prințul răului urmărea un scop și mai profund prin manifestarea minunilor sale prin vrăjitori. El știa bine că Moise, în sfărâmarea jugului robiei de pe grumazul copiilor lui Israel, Îl prefigura pe Hristos, care trebuia să sfărâme domnia păcatului asupra familiei omenești. El știa că, atunci când Hristos avea să vină, aveau să fie săvârșite minuni puternice ca o dovadă pentru lume că Dumnezeu L-a trimis. Satana se temea că-și pierde puterea. Prin imitarea înșelătoare a lucrării lui Dumnezeu prin Moise, el spera nu numai să împiedice eliberarea lui Israel, ci să și exercite o influență care, în decursul veacurilor viitoare, să nimicească credința în minunile lui Hristos. Satana caută fără încetare să contrafacă lucrarea lui Hristos și să stabilească propria sa putere și propriile sale pretenții. El îi determină pe oameni să pună la îndoială minunile lui Hristos, înfățișându-le ca fiind rezultatul iscusinței și puterii omenești. El distruge astfel în mintea multora credința în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, și-i face să respingă milostivele îmbieri ale harului prin planul de mântuire. PP 264.4
Moise și Aaron au primit porunca să meargă a doua zi dimineața la râu, în locul unde împăratul avea obiceiul să vină. Întrucât revărsarea Nilului era izvorul hranei și al bogăției întregului Egipt, râul era venerat ca un zeu, iar monarhul venea în fiecare zi să i se închine. În locul acesta, cei doi frați i-au repetat monarhului solia lor și apoi au întins toiagul și au lovit apa. Fluviul cel sacru s-a prefăcut în sânge, peștii au murit și râul a ajuns să aibă un miros ce nu putea fi suportat. Apa care fusese luată din apa râului ca rezervă în vase și păstrată a fost de asemenea prefăcută în sânge. Dar “vrăjitorii Egiptului au făcut și ei la fel prin vrăjitoriile lor” și “inima lui Faraon s-a împietrit și s-a întors de la râu și s-a dus acasă; dar nu și-a pus la inimă aceste lucruri”. (Versetul 22-23.) Timp de șapte zile a bântuit plaga aceasta, dar a fost în zadar. PP 265.1
Din nou a fost întins toiagul peste ape și din râu au ieșit broaște, care s-au răspândit prin toată țara. Ele au intrat prin case, au pus stăpânire pe odăile de dormit și au năpădit chiar și cuptoarele și postăvile de frământat pâinea. Broasca era considerată de egipteni ca ceva sfânt și ei nu voiau să le omoare; dar vietățile acestea neplăcute deveniseră acum de nesuferit. Ele mișunau chiar și în palatul faraonilor și împăratul era nerăbdător să scape de ele. Se părea că vrăjitorii au reușit să producă broaște, dar s-au dovedit neputincioși în a le îndepărta. Văzând aceasta, faraon a fost într-o măsură oarecare umilit. El i-a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: “Rugați-vă Domnului să depărteze broaștele de la mine și de la poporul meu; și am să las pe popor să plece să aducă jertfă Domnului”. (Exod 8, 8.) După ce i-a amintit împăratului de îngâmfarea lui de mai înainte, ei i-au cerut să stabilească un timp când să se roage pentru îndepărtarea plăgii. El hotărî ca aceasta să fie a doua zi, nădăjduind în taină că în acest interval de timp broaștele vor dispărea de la sine, și în felul acesta să fie scăpat de amara umilire de a se supune Dumnezeului lui Israel. Însă plaga a continuat până la timpul stabilit, când broaștele au murit în toată țara Egiptului, dar corpurile lor, intrate în putrefacție, au rămas pe loc și au otrăvit atmosfera. PP 265.2
Domnul ar fi putut face ca într-o clipă ele să se prefacă în țărână; dar El n-a făcut lucrul acesta, ca nu cumva, după îndepărtarea lor, împăratul și poporul său să spună că acesta fusese un rezultat al vrăjitoriei sau al amăgirii, ca și lucrarea vrăjitorilor. Broaștele au murit și au fost adunate apoi în grămezi. Acum, împăratul și întregul Egipt au avut dovada faptului pe care zadarnica lor filozofie nu îl putea tăgădui, și anume că această lucrare nu fusese săvârșită prin vrăjitorie, ci era o pedeapsă venită de la Dumnezeul cerului. “Faraon, văzând că are răgaz să răsufle în voie, și-a împietrit inima”. (Versetul 15.) La porunca lui Dumnezeu, Aaron a întins mâna și țărâna pământului s-a prefăcut în păduchi în toată țara Egiptului. Faraon le-a cerut vrăjitorilor să facă și ei la fel, dar n-au putut. Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit acum a fi superioară aceleia a lui Satana. Vrăjitorii înșiși au recunoscut: “Aici este degetul lui Dumnezeu”. (Versetul 19.) Dar împăratul a rămas mai departe neclintit. PP 266.1
Apelurile și avertizările erau fără rezultat și s-a administrat o nouă pedeapsă. Timpul în care aceasta avea să aibă loc a fost făcut cunoscut mai dinainte, ca să nu se poată spune că ea a avut loc așa, la întâmplare. Muștele au umplut casele și mișunau pe pământ, astfel încât “toată țara Egiptului a fost pustiită de muște câinești”. (Versetul 24.) Muștele acestea erau mari și veninoase, iar mușcătura lor era extrem de dureroasă atât pentru om, cât și pentru animale. Așa cum fusese spus mai dinainte, această nenorocire nu s-a întins în ținutul Gosen. PP 266.2
Faraon le-a dat acum izraeliților permisiunea de a aduce jertfe în Egipt, dar ei au refuzat să accepte condiții de felul acesta. “Nu este deloc potrivit”, a spus Moise, “să facem așa; căci dacă am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?” (Versetul 28.) Animalele pe care li se cerea evreilor să le aducă jertfă erau dintre acelea pe care egiptenii le socoteau sacre; și respectul în care erau ținute aceste creaturi era atât de mare, încât a ucide vreuna, chiar și în mod accidental, era o crimă ce se pedepsea cu moartea. Ar fi fost cu neputință pentru evrei să se închine lui Dumnezeu în Egipt, fără să-i jignească pe stăpânii lor. Din nou Moise a propus să li se îngăduie să meargă cale de trei zile în pustie. Monarhul s-a învoit și i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu să se roage ca plaga să fie îndepărtată. Ei au făgăduit că așa vor face, dar l-au avertizat iarăși ca nu cumva să se poarte cu înșelăciune față de ei. Plaga a fost oprită, dar inima împăratului s-a împietrit din pricina stăruirii în răzvrătire și el a refuzat și de data aceasta să se supună. PP 266.3
A urmat însă o lovitură și mai teribilă: ciuma, care a lovit toate animalele egiptenilor aflate pe câmp. Atât animalele considerate sacre, cât și cele de povară — vacile, boii și oile, caii, cămilele și măgarii — toate au fost nimicite. Se spusese în mod clar că evreii aveau să fie scutiți; și faraon, trimițând soli în ținutul unde locuiau izraeliții, a trebuit să constate să cele spuse de Moise erau adevărate. “Iată că nici o vită din turmele lui Israel nu pierise”. (Exod 9, 7.) Și totuși împăratul s-a încăpățânat mai departe. PP 267.1
Lui Moise i s-a spus apoi să ia cenușă din cuptor și “s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon”. Acest act avea o profundă semnificație. Cu patru sute de ani înainte, Dumnezeu îi arătase lui Avraam viitoarea apăsare a poporului Său, sub înfățișarea unui cuptor care fumega și a unor flăcări de foc. El spusese atunci că va trimite pedeapsa asupra asupritorilor lor și-i va scoate pe robi încărcați cu mari bogății. În Egipt, Israel se chinuise multă vreme în cuptorul necazurilor. Actul acesta al lui Moise era pentru ei o asigurare că Dumnezeu Își amintea de legământul Său, cum și că timpul eliberării lor sosise. PP 267.2
Cenușa aruncată spre cer s-a împrăștiat în particule fine peste toată țara Egiptului și, oriunde cădea, dădea naștere “pe oameni și pe dobitoace la niște bube pricinuite de niște bășici fierbinți”. Preoții și vrăjitorii îl încurajaseră până acum pe faraon în încăpățânarea sa, dar de astă dată a venit o pedeapsă care i-a atins și pe ei. Loviți de o boală dezgustătoare și dureroasă, puterea cu care se făliseră până aici nu-i făcea decât să fie demni de dispreț și ei nu au mai fost în stare să se lupte împotriva Dumnezeului lui Israel. Întreaga națiune a trebuit să vadă nebunia încrederii în vrăjitori, atunci când aceștia n-au fost în stare să-și apere propria lor persoană. PP 267.3
Cu toate acestea, inima lui faraon s-a împietrit și mai mult. Dumnezeu i-a trimis acum o solie, declarând: “De data aceasta, am să trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tăi și împotriva poporului tău, ca să știi că nimeni nu este ca Mine pe tot pământul.... Dar te-am lăsat să rămâi în picioare ca să vezi puterea Mea, și Numele Meu să fie vestit în tot pământul”. (Exod 9, 14-16.) Nu trebuie să înțelegem că Dumnezeu i-a dat viață pentru scopul acesta, dar providența Sa a îndrumat astfel evenimentele, încât el să fie adus la tron chiar în timpul rânduit pentru eliberarea lui Israel. Deși acest tiran îngâmfat nu mai era vrednic de mila lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor sale, cu toate acestea, viața sa fusese păstrată pentru ca, prin încăpățânarea sa, Domnul să-și poată manifesta minunile Sale în țara Egiptului. Îndrumarea evenimentelor aparține providenței lui Dumnezeu. El ar fi putut să așeze pe tron un împărat mult mai milostiv, care n-ar fi îndrăznit să se opună manifestărilor puternice ale puterii divine. Dar, în cazul acesta, nu s-ar fi realizat planul Domnului. Poporului Său i s-a îngăduit să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor, pentru ca să nu mai poată fi înșelat cu privire la influența degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraon, Domnul și-a manifestat ura față de idolatrie și hotărârea de a pedepsi cruzimea și apăsarea. PP 267.4
Cu privire la faraon, Dumnezeu a declarat: “Eu îi voi împietri inima, și nu va lăsa pe popor să plece”. (Exod 4, 21.) Nu a fost folosită nici o putere supranaturală pentru a împietri inima lui faraon. Dumnezeu i-a dat lui faraon dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să dea ascultare luminii. Fiecare desfășurare a puterii infinite pe care o respingea de el îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o atunci când a respins cea dintâi minune, și-a adus roadele. Stăruind să meargă pe propria sa cale, trecând de la o treaptă a încăpățânării la alta, inima i s-a împietrit tot mai mult, până când a trebuit să vadă chipurile reci, moarte, ale primilor născuți. PP 268.1
Dumnezeu le vorbește oamenilor prin slujitorii Săi, dându-le sfaturi și avertizări și mustrând păcatul. El le dă fiecăruia ocazia să-și îndrepte greșelile înainte ca acestea să se fixeze în caracter; dar dacă cineva refuză să fie îndreptat, puterea divină nu se opune spre a zădărnici pornirile acțiunilor proprii. Omul constată că este mai ușor să repete ce a mai făcut. El își împietrește inima împotriva influenței Duhului Sfânt. O nouă lepădare a luminii îl așează într-o astfel de situație, încât nici o influență, chiar mult mai puternică, nu va fi în stare să lase asupra lui impresii dăinuitoare. PP 268.2
Acela care a cedat o dată ispitei va ceda mult mai ușor a doua oară. Orice repetare a păcatului slăbește puterea de rezistență, orbește ochii și înăbușă convingerile. Fiecare sămânță a satisfacerii poftelor, care este semănată, va aduce roade. Dumnezeu nu face nici o minune pentru a împiedica un astfel de seceriș. “Ce seamănă omul, aceea va și secera”. (Galateni 6, 7.) Acela care dă pe față împietrire în necredință, indiferență încăpățânată față de adevărul divin, nu face altceva decât să culeagă roadele a ceea ce el însuși a semănat. Așa se face că mulțimi de oameni ascultă cu o stoică nepăsare adevărurile ce cândva le zguduiau sufletul. Ei au semănat delăsare și împotrivire față de adevăr și acum culeg roadele a ceea ce au semănat. PP 268.3
Aceia care-și adorm o conștiință vinovată cu gândul că, atunci când vor vrea, vor putea să schimbe cursul răului, care gândesc că pot lua în râs chemările harului și, cu toate acestea, inima să le fie din nou și din nou mișcată, fac lucrul acesta spre propria lor pierzare. Ei gândesc că, după ce și-au pus toată influența lor de partea marelui răzvrătit, atunci când vin împrejurări grele de tot, când primejdia îi încolțește din toate părțile, își vor schimba direcția. Dar lucrul acesta nu se face așa ușor. Experiența, educația și disciplina unei vieți lăsate pradă poftelor păcătoase le-au modelat într-atât caracterul, încât ei nu mai pot atunci să își însușească chipul lui Isus. Dacă n-ar fi strălucit nici o lumină pe cărarea lor, atunci situația lor ar fi fost cu totul diferită. Mila ar fi putut mijloci, dându-le ocazia să primească invitația ei; dar după ce lumina este mereu lepădată și disprețuită, în cele din urmă ea le va fi retrasă. PP 269.1
Faraon a fost amenințat apoi cu pedeapsa unei furtuni cu piatră, dându-i-se avertizarea: “Pune-ți dar la adăpost turmele și tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toți oamenii și toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; și vor pieri”. (Versetul 19.) Ploaia sau furtuna era ceva neobișnuit în Egipt, și o astfel de furtună, cum a fost prevestită, nu se mai văzuse niciodată. Știrea s-a răspândit repede și toți aceia care au crezut cuvântul Domnului și-au strâns vitele, în vreme ce aceia care au disprețuit avertizarea le-au lăsat pe câmp. Astfel, chiar în mijlocul revărsării judecății s-a dat pe față harul lui Dumnezeu, oamenii au fost puși la probă și s-a arătat astfel cât de mulți au fost determinați să se teamă de Dumnezeu, datorită manifestării puterii Sale. PP 269.2
Furtuna a venit așa cum a fost prezis — a tunat, “a bătut piatra și focul se amesteca cu piatra; piatra era așa de mare, încât nu mai bătuse piatră ca aceea în toată țara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toată țara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni până la dobitoace; piatra a nimicit și toată iarba de pe câmp și a frânt toți copacii de pe câmp”. (Versetul 24-25.) Ruină și pustiire au marcat calea îngerului distrugător. Numai ținutul Gosen a fost cruțat. S-a arătat astfel egiptenilor că pământul este sub controlul viului Dumnezeu, că elementele naturii ascultă de vocea Sa și că unica siguranță stă în ascultarea de El. PP 269.3
Tot Egiptul tremura în fața îngrozitoarei revărsări a judecății dumnezeiești. Faraon a trimis în grabă după cei doi frați și a strigat: “De data aceasta, am păcătuit; Domnul are dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați. Rugați-vă Domnului, ca să nu mai fie tunete și piatră și vă voi lăsa să plecați și nu veți mai fi opriți”. (Versetul 27-28.) Răspunsul a fost: “Când voi ieși din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta și nu va mai bate piatra, ca să știți că al Domnului este pământul. Dar știu că tu și slujitorii tăi tot nu vă veți teme de Domnul Dumnezeu”. (Versetul 29-30.) PP 270.1
Moise știa că lupta nu se terminase. Mărturisirea și făgăduințele lui faraon nu erau rezultatul unei schimbări radicale petrecute în minte sau inimă, ci ele au fost smulse de la el sub imperiul groazei și al chinului. Moise a promis totuși să-i împlinească cererea, pentru că nu voia să-i mai dea prilej pentru a continua în încăpățânarea lui. Profetul a ieșit fără a ține seama de furia furtunii și faraon și toată curtea lui au fost martori ai puterii lui Dumnezeu de a-l apăra pe solul Său. Ieșind afară din cetate, Moise “și-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele și piatra au încetat și n-a mai căzut ploaie pe pământ”. (Versetul 33.) Dar de-abia și-a revenit împăratul din spaimă și inima lui s-a întors la stricăciunea sa de mai înainte. PP 270.2
Atunci Domnul i-a spus lui Moise: “Du-te la Faraon, căci i-am împietrit inima lui și a slujitorilor lui, ca să fac semnele Mele în mijlocul lor, și ca să istorisești fiului tău și fiului fiului tău cum M-am purtat cu egiptenii și ce semne am făcut în mijlocul lor. Și veți cunoaște că Eu sunt Domnul”. (Exod 10, 1-2.) Dumnezeu Își manifesta puterea, pentru a întări credința lui Israel în El, ca singurul Dumnezeu viu și adevărat. El avea să dea o dovadă de netăgăduit cu privire la deosebirea pe care El o făcea între ei și egipteni și toată națiunea avea să știe că evreii, pe care ei i-au disprețuit și prigonit, erau sub protecția Dumnezeului cerurilor. PP 270.3
Moise l-a avertizat pe monarh că, dacă va rămâne mai departe în încăpățânarea sa, avea să fie trimisă o plagă a lăcustelor, lăcuste care vor acoperi fața pământului și vor devora toată verdeața ce mai rămăsese; ele vor umple casele, chiar și palatul; va fi o asemenea urgie cum “părinții tăi și părinții părinților tăi n-au văzut așa ceva de când sunt ei pe pământ, până în ziua de azi”. (Versetul 6.) PP 270.4
Sfetnicii lui faraon au rămas înspăimântați. Națiunea suferise o mare pierdere prin moartea animalelor lor. Mulți oameni fuseseră uciși de grindină. Pădurile erau distruse, iar recolta nimicită. Ei pierdeau repede tot ce câștigaseră prin munca evreilor. Țara întreagă era amenințată de foamete. Prinții și curtenii făceau presiuni asupra împăratului și au întrebat mânioși: “Până când are să fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasă pe oamenii aceștia să plece, și să slujească Domnului, Dumnezeului lor. Tot nu vezi că piere Egiptul?” (Versetul 7.) PP 271.1
Moise și Aaron au fost din nou chemați și monarhul le-a spus: “Duceți-vă și slujiți Domnului, Dumnezeului vostru. Care și cine sunt cei ce vor merge?” (Versetul 8.) PP 271.2
Răspunsul a fost: “Vom merge cu copiii și cu bătrânii noștri, cu fiii și fiicele noastre, cu oile și boii noștri, căci avem să ținem o sărbătoare în cinstea Domnului”. (Versetul 9.) PP 271.3
Împăratul s-a umplut de mânie. “‘Așa să fie Domnul cu voi’, strigă el, ‘cum vă voi lăsa eu să plecați, pe voi și pe copiii voștri! Luați seama, căci este rău ce aveți de gând să faceți. Nu, nu; ci duceți-vă voi, bărbații, și slujiți Domnului, căci așa ați cerut’. Și i-au izgonit dinaintea lui Faraon”. (Versetul 10-11.) Faraon se străduise să-i nimicească pe izraeliți printr-o muncă grea, dar acum el pretindea că este foarte interesat de buna lor stare și că i se rupe inima după pruncii lor. Adevăratul lui scop era acela de a ține ca ostatici femeile și copiii, până la întoarcerea bărbaților. PP 271.4
Moise și-a întins acum toiagul peste țara Egiptului și a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit, care a adus lăcuste. “Erau în număr atât de mare, cum nu mai fusese și nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste”. (Versetul 14.) Ele au umplut cerul, până când țara s-a întunecat, și au mâncat toată iarba care mai rămăsese. Faraon a trimis în grabă după profeți și le-a zis: “Am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru și împotriva voastră. Dar iartă-mi păcatul numai de data aceasta; și rugați pe Domnul, Dumnezeul vostru, să depărteze de la mine urgia aceasta de moarte”. (Versetul 16-17.) Ei au făcut așa și un vânt puternic de la apus a luat lăcustele și le-a dus în Marea Roșie. Dar împăratul a stăruit mai departe în hotărârea lui încăpățânată. PP 271.5
Locuitorii Egiptului ajunseseră la disperare. Nenorocirile care se abătuseră asupra lor păreau a fi peste puterile lor de a mai suporta și erau plini de groază pentru cele ce urmau să vină. Națiunea se închinase la faraon ca la un reprezentant al zeului lor, dar mulți erau acum convinși că el se împotrivește Unuia care făcea din toate forțele naturii slujitori ai voii Sale. Sclavii evrei, apărați într-un mod miraculos, deveneau încrezători în eliberare. Stăpânii lor nu îndrăzneau să-i mai chinuiască ca înainte. În toată țara Egiptului era o teamă ascunsă că neamul ținut până atunci în sclavie se va ridica și va răzbuna nedreptățile făcute. Pretutindeni oamenii se întrebau: ce va urma? PP 271.6
Deodată un întuneric s-a lăsat asupra țării, un întuneric atât de des și de negru, încât părea că “se poate pipăi”. Nu numai că oamenii erau lipsiți de lumină, dar atmosfera era foarte apăsătoare, așa încât era greu de respirat. “Nici nu se vedeau unii pe alții, și nimeni nu s-a sculat de la locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toți copiii lui Israel era lumină”. (Versetul 23.) La egipteni, soarele și luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât și zeii lui erau loviți deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor. [Vezi Apendice, nota nr. 2.] Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înțelegerii lui Dumnezeu, arătând faptul că El nu Se complăcea în a nimici. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire și pocăință, mai înainte de a aduce asupra lui ultima și cea mai teribilă dintre plăgi. PP 272.1
Frica smulsese de la faraon o nouă concesie. La sfârșitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise și a consimțit ca poporul să plece, dar turmele și cirezile să rămână. “Nici o unghie din ele să nu rămână”, a răspuns hotărâtul evreu. “Căci din ele vom lua ca să slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar până vom ajunge acolo, nu știm ce vom alege ca să aducem Domnului”. (Versetul 26.) Furia împăratului izbucni fără a mai putea fi stăpânită: “Ieșiți de la mine!” strigă el. “Să nu care cumva să te mai arăți înaintea mea, căci în ziua în care te vei arăta înaintea mea, vei muri”. (Versetul 28.) PP 272.2
Răspunsul a fost: “Da, nu mă voi mai arăta înaintea ta”. (Versetul 29.) PP 272.3
“Moise era foarte bine văzut în țara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon și înaintea poporului”. (Exod 11, 3.) Moise era privit de egipteni cu frică. Împăratul nu îndrăznea să se atingă de el și să-i facă vreun rău, căci poporul socotea că numai el singur avea puterea să îndepărteze plăgile. Ei doreau ca izraeliților să li se îngăduie să părăsească Egiptul. Împăratul și preoții erau aceia care se împotriveau cu toată puterea cererilor lui Moise. PP 272.4