Patriarhi și profeți

Introducere

Acest volum se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care sunt astfel prezentate în aceste pagini, încât li se dă o semnificație nouă, revelând izvoare ale acțiunilor, înfățișând semnificația importantă a unor mișcări și aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menționate în Biblie. În acest fel, scenele capătă o vioiciune și o importanță care fac ca ele să lase noi și dăinuitoare impresii. O astfel de lumină este în acest fel revărsată asupra raportului Sfintelor Scripturi, pentru ca acestea să descopere pe deplin caracterul și planurile lui Dumnezeu; de asemenea, să prezinte vicleșugurile lui Satana și mijloacele prin care, în cele din urmă, puterea sa va fi nimicită; să aducă în atenție slăbiciunea inimii omenești și să arate cum harul lui Dumnezeu îi face pe oameni în stare să biruiască în lupta cu cel rău. Toate acestea sunt în armonie cu ceea ce Dumnezeu prezintă a fi scopul Său în desfășurarea, înaintea oamenilor, a adevărurilor Cuvântului Său. Instrumentul prin care ne sunt date aceste descoperiri este văzut a fi — atunci când este testat cu Sfintele Scripturi — una dintre metodele pe care Dumnezeu încă le folosește pentru a da sfaturi, instrucțiuni, fiilor oamenilor. PP 19.1

Deși astăzi nu este așa cum era la început, când omul, în sfințenia și nevinovăția sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuși el nu este lăsat fără un Învățător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită “iluminare” divină este privilegiul urmașilor lui Hristos și că ei sunt “luminați” prin faptul că “s-au făcut părtași Duhului Sfânt”. (Evrei 10, 32; 6, 4.) Apostolul Ioan spune, de asemenea: “Dar voi ați primit ungerea din partea Celui sfânt”. (1 Ioan 2, 20.) Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor și Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul. (Ioan 14, 16, 26.) PP 19.2

Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduință în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea și instruirea ei până la sfârșitul veacurilor. (1 Corinteni 12; Efeseni 4, 8; Matei 28, 20.) Dar aceasta nu este totul; un număr de profeții clare și explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt și că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea — în timpul experiențelor ei de la sfârșit — “mărturia lui Isus Hristos”, care este Spiritul Profetic. (Faptele Apostolilor 2, 17-20.39; 1 Corinteni 1, 7; Apocalipsa 12, 17; 19, 10.) În aceste fapte vedem o dovadă a grijii și iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezența Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învățător și Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acțiune obișnuite, ci și în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienței ei. PP 20.1

Scripturile scot în evidență diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile și mintea oamenilor, spre a ilumina înțelegerea lor și a le călăuzi pașii. Printre acestea notăm viziunile și visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduința Lui cu privire la acest lucru: “Ascultați bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis”. (Numeri 12, 6.) Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoștințe supranaturale. Astfel, el spune: “Așa zice Balaam, fiul lui Beor, așa zice omul care are ochii deschiși, așa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaște planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu fața la pământ și căruia îi sunt ochii deschiși”. (Numeri 24, 15.16.) PP 20.2

În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc. PP 20.3

După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, așa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său și a sfinților îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii față către față, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri și viziuni. Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul ambelor dispensațiuni. Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, privind — prin Spiritul Profeției — înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere și slavă, exclamă: “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi”. (Iuda 1, 14.) “Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”. (2 Petru 1, 21.) Dacă lucrarea Spiritului Profetic părea uneori că aproape a dispărut, în măsura în care spiritualitatea poporului slăbea, cu toate acestea ea a marcat toate marile crize din experiența bisericii, cum și epocile ce au fost martore trecerii de la o dispensațiune la alta. Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt și a profetizat. (Luca 1, 67.) Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; și când părinții L-au dus pe Isus la Templu, L-a luat în brațe și L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeții cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în același moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire. (Luca 2, 26.36.) PP 21.1

Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoțească vestirea Evangheliei de către urmașii lui Hristos, a fost anunțată în următoarele cuvinte de către profet: “După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri și pe pământ: sânge, foc și stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, și luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”. (Ioel 2, 28-31.) PP 21.2

Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeție în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Niște limbi ca de foc s-au așezat câte una pe fiecare ucenic și ei au fost umpluți cu Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beți, Petru a răspuns: “Oamenii aceștia nu sunt beți, cum vă închipuiți voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel”. Apoi el citează în mod substanțial din această profeție, așa cum se găsește în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: “în zilele de pe urmă”, în loc de “după aceea”, făcând ca profeția să sune astfel: “În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură....” (Faptele Apostolilor 2, 17.) PP 22.1

Este evident faptul că numai acea parte a profeției care se referă la revărsarea Duhului Sfânt, numai aceea s-a împlinit în acea zi; căci nu erau atunci, în ziua aceea, bătrâni care să viseze visuri, nici tineri și tinere care să aibă vedenii și să profetizeze; și nici arătări extraordinare de sânge, foc și stâlpi de fum; soarele nu s-a întunecat atunci, iar luna nu s-a prefăcut atunci în sânge; și, cu toate acestea, cele la care cei de atunci erau martori erau o împlinire a profeției din Ioel. De asemenea, este evident că această parte a profeției, cu referire la revărsarea Duhului Sfânt, n-a fost epuizată în acea singură manifestare; căci profeția acoperă toate zilele, tot timpul până la marea zi a revenirii Domnului. PP 22.2

Dar Ziua Cincizecimii a fost o împlinire și a altor profeții, în afară de aceea a lui Ioel. Ea a fost o împlinire chiar a cuvintelor lui Isus Hristos. În ultimul cuvânt adresat de El ucenicilor înaintea crucificării Sale, El le-a spus: “Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor ... și anume Duhul adevărului”. (Ioan 14, 16-17.) “Dar Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul”. (Ioan 16, 13.) Și după ce Hristos a înviat din morți, El a spus ucenicilor: “Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus”. (Luca 24, 49.) PP 22.3

În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcați cu putere de sus. Dar această făgăduință a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel și profeția lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeași făgăduință, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei totdeauna, până la sfârșitul lumii. (Matei 28, 20.) Marcu ne spune în ce sens și în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: “Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau”. (Marcu 16, 20.) Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experiență pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunși în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: “Ce trebuie să facem?”, Petru a răspuns: “Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”. (Faptele Apostolilor 2, 37-39.) Aceasta are în vedere prezența și activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, și aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. PP 23.1

Douăzeci și opt de ani mai târziu, în Epistola sa către Corinteni, Pavel așază înaintea acestei comunități un argument formal în legătură cu această problemă. El spune: “În ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință” (1 Corinteni 12, 1) — atât de important considera el aceasta, încât trebuia ca acest subiect să fie înțeles de Biserica Creștină. După ce arată că deși Duhul este unul singur, dar sunt diferite daruri, diferite lucrări ale Duhului, și după ce le explică, el folosește figura de stil a corpului omenesc cu diferitele componente, spre a arăta cum este constituită biserica, diferitele ei slujbe și daruri. Și după cum corpul omenesc are diferite membre, fiecare dintre ele având lucrarea sa specială de dus la îndeplinire, dar toate lucrând pentru același scop, constituind un tot armonios, tot astfel Duhul avea să lucreze prin diferite canale în biserică, pentru a constitui un desăvârșit corp religios. Apoi apostolul Pavel continuă: “Și Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în felurite limbi”. (1 Corinteni 12, 28.) PP 23.2

Declarația că Dumnezeu a rânduit în biserică pe unii ... etc. implică ceva mai mult decât faptul că a fost lăsat liber, pentru ca darurile spirituale să fie prezentate în biserică, dacă condițiile le favorizează. Ea înseamnă mai degrabă că ele aveau să fie în mod permanent părți componente ale ființei bisericii și că, dacă aceste daruri nu sunt active, nu operează în biserică, aceasta se datorează — ca și în condițiile corpului omenesc — situației în care unele membre, datorită unui accident sau unei boli, devin de nefolosit, în stare de infirmitate. Fiind așezate în biserică, aceste daruri trebuie să rămână acolo, până când ele urmează să fie îndepărtate. Dar nu avem nici un raport că ele ar fi fost cândva retrase. PP 24.1

Cinci ani mai târziu, același apostol le scria efesenilor cu referire la aceleași daruri, declarând în mod deschis scopul lor, înfățișând astfel în mod indirect faptul că ele trebuia să continue să fie prezente și active, până va fi atins obiectivul propus. El spunea: “De aceea este zis: ‘S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor’.... Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”. (Efeseni 4,8.11-13.) PP 24.2

Biserica n-a atins unitatea despre care se vorbește aici, în timpul perioadei apostolice; căci, foarte curând după această perioadă, umbra unui mare întuneric spiritual a început să întunece biserica; și cu siguranță că, în timpul acestei stări de declin, această plinătate a lui Hristos și unitatea credinței n-au fost realizate. Și nici nu vor fi atinse. până când ultima solie de har nu va strânge din fiecare neam și popor, din toate clasele sociale și din fiecare grupare religioasă neconformă adevărului, un popor în care să se realizeze toate reformele Evangheliei, așteptând revenirea Fiului omului. Și într-adevăr, dacă vreodată în experiența ei biserica va avea nevoie de aportul fiecărui dar ce i-a fost atribuit pentru mângâierea și călăuzirea ei, pentru încurajarea și ocrotirea ei, atunci aceasta va fi în timpul și-n mijlocul primejdiilor din zilele din urmă, când puterile răului, desăvârșite prin experiență și educare pentru îndeplinirea lucrării lor nefaste, vor înșela, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși, prin măiestritele lor acțiuni amăgitoare. Deci, foarte potrivite și necesare sunt profețiile cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, spre folosul bisericii din zilele din urmă. PP 24.3

Cu toate acestea, în literatura curentă a lumii creștine se învață că darurile Duhului au fost numai pentru perioada apostolică; că ele au fost date numai pentru înrădăcinarea Evangheliei; și că, odată ce Evanghelia a fost răspândită și fixată, darurile spirituale nu mai erau necesare și, în consecință, au dispărut — nu după mult timp — din biserică. Dar apostolul Pavel îi avertizează pe creștinii vremii sale de faptul că “taina fărădelegii” era deja la lucru și că, după plecarea lui, lupi răpitori aveau să intre între ei, necruțând turma, și că din mijlocul lor se vor scula oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor. (Faptele Apostolilor 20, 29-30.) Deci nu poate fi adevărat faptul că darurile spirituale, așezate în biserică s-o păzească chiar împotriva acestor rele, erau de acum gata să dispară când acest timp a venit, ca și cum și-ar fi împlinit lucrarea pe care o aveau de făcut; căci prezența și ajutorul lor vor fi necesare în aceste condiții mai mult decât atunci când apostolii erau ei înșiși prezenți și activi. PP 25.1

Găsim o altă declarație a apostolului Pavel în epistola sa către comunitatea din Corint, care arată că populara concepție a activității temporare a darurilor spirituale nu poate fi corectă. Există contrastul acesta între starea prezentă, imperfectă, și cea glorioasă și nemuritoare, la care — în final — vor ajunge cei mântuiți. El spune:. “Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest ‘în parte’ se va sfârși”. (1 Corinteni 13, 9.10.) Mai departe, el ilustrează această stare, comparând-o cu perioada copilăriei, cu fragilitatea și imaturitatea ei în gândire și acțiune; iar starea de desăvârșire o compară cu starea de om mare, cu viziunea ei tot mai clară, cu maturitatea și puterea ei. El clasează darurile spirituale printre acele lucruri care sunt necesare în această stare prezentă de imperfecțiune, dar de care nu vom mai avea nevoie atunci când vom ajunge în acea desăvârșită stare. “Acum”, spune el, “vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față către față. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaște pe deplin așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13, 12.) Apoi, el arată ce daruri sunt adaptate pentru starea de nemurire și care vor exista, și anume credința, nădejdea și dragostea, “aceste trei ... dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. (Versetul 13.) PP 25.2

Aceasta explică limbajul din versetul 8: “Dragostea nu va pieri niciodată”, harul iubirii divine va rămâne pururi; el este slava care va încorona viitorul omului, în starea sa de nemurire; dar “proorociile se vor sfârși”, adică va veni un timp când profețiile nu vor mai fi nicidecum de trebuință, și darul profetic, ca unul dintre instrumentele ce au ajutat biserica, nu va mai fi nevoie să fie exercitat; “limbile vor înceta”, aceasta înseamnă că darul limbilor nu va mai fi niciodată de trebuință; “cunoștința va avea sfârșit”, deci cunoștința, nu înțeleasă în mod abstract, ci cunoștința care este un dar al Duhului Sfânt, se va dovedi inutilă, datorită desăvârșitei cunoașteri cu care vom fi înzestrați în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. PP 26.1

Acum, deci, dacă ne situăm pe poziția că darurile spirituale au încetat să se mai manifeste o dată cu încheierea perioadei bisericii apostolice, nemaifiind necesare, atunci acceptăm concepția că perioada bisericii apostolice a fost perioada slabă, copilărească a bisericii, când totul era văzut ca într-o oglindă, în chip întunecos; iar perioada care a urmat, când lupii răpitori aveau să intre în biserică și să nu cruțe turma, când aveau să se ridice oameni, chiar în biserică, ce vor învăța lucruri stricăcioase ca să-i atragă pe ucenici de partea lor, ar fi fost perioada unei desăvârșite lumini și cunoașteri, când ceea ce fusese nedesăvârșit și copilăresc, care întunecase cunoștința perioadei apostolice, trecuse. Căci, să nu uităm, darurile spirituale încetează numai atunci când se atinge o stare spirituală desăvârșită și, deoarece se realizează o asemenea stare spirituală, face ca ele să nu mai fie necesare. Dar nimeni, nici o gândire matură, sobră, nu va căuta nici pentru o clipă să susțină faptul că perioada apostolică a fost inferioară, din punct de vedere al nivelului ei spiritual, oricărei perioade care i-a urmat. Și, dacă darurile spirituale au fost necesare atunci, cu siguranță că ele sunt necesare și acum. PP 26.2

Printre instrumentele folosite și pe care apostolul le enumeră în capitolele sale, atât în Epistola către Corinteni, cât și în cea către Efeseni, ca “daruri” în biserică, găsim “pastori”, “învățători”, “pe cei care au darul ajutorărilor, cârmuirilor”, și toate acestea sunt recunoscute de toți, ca existând în biserică. Atunci de ce oare și celelalte daruri, inclusiv credința, vindecarea și profeția, să nu fie prezente? Cine este competent să tragă linie și să spună că darurile au fost “scoase” din biserică, atâta timp cât — la început — toate acestea au fost în mod egal așezate în biserică? PP 27.1

Apocalipsa 12, 17 este prezentat ca fiind o profeție a faptului că darurile spirituale vor fi — în zilele din urmă — restabilite în biserică. O examinare a mărturiei lui va confirma acest punct de vedere. Textul vorbește despre “rămășița seminței ei”. Femeia fiind un simbol al bisericii, sămânța ei vor fi membrii ei, care compun biserica în oricare timp; iar “rămășița” seminței ei va fi ultima generație de creștini, sau aceia care trăiesc pe pământ la a doua venire a lui Hristos. Mai departe, textul declară că aceștia “păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus”, iar “mărturia lui Isus” este înfățișată în capitolul 19, 10 ca fiind “Spiritul Profeției”, care trebuie să fie înțeles ca acela care, între celelalte daruri, este numit “darul proorociei”. (1 Corinteni 12, 9-10.) PP 27.2

Așezarea darurilor spirituale în biserică implică faptul că orice persoană va trebui să le exercite. În privința aceasta, apostolul Pavel spunea: “Oare toți sunt apostoli? Toți sunt prooroci? Toți sunt învățători?” (1 Corinteni 12, 29.) Răspunsul este categoric: Nu, nu sunt toți. Darurile spirituale însă sunt împărțite între membri, după cum voiește Dumnezeu. Și totuși, aceste daruri sunt date în biserică, iar dacă un dar este dat chiar și numai unui membru al bisericii, se poate spune că acel dar este “în biserică” sau că biserica “îl are”. Astfel, ultima generație trebuie să-l aibă și cu certitudine are mărturia lui Isus Hristos sau darul profeției. PP 27.3

O altă parte a Sfintelor Scripturi, scrisă în mod evident cu referire la zilele din urmă, aduce în atenție același fapt. (1 Tesaloniceni 5.) Apostolul deschide capitolul cu aceste cuvinte: “Cât despre vremi și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea”. (Versetul 1-2.) În versetul 4 adaugă: “Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț”. Apoi le adresează avertizări în legătură cu acest eveniment, printre care amintim: “Nu stingeți Duhul. Nu disprețuiți proorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun”. (Versetul 19-21.) În versetul 23, el se roagă ca aceia care au legătură cu profetizarea să fie păstrați fără prihană până la venirea Domnului. PP 28.1

În virtutea acestor considerații, nu suntem noi oare îndreptățiți să credem că darul profeției se va manifesta în biserică în zilele din urmă și că prin el multă lumină va fi transmisă și vor fi date instrucțiuni la timp? PP 28.2

Toate lucrurile trebuie tratate în conformitate cu regula apostolului: “Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” și probate, de asemenea, după standardul Mântuitorului: “După roadele lor îi veți cunoaște”. Apelând la acest etalon, în legătură cu ceea ce pretinde a fi o manifestare a darului profetic, recomandăm acest volum spre studiere acelora care cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu și că biserica este trupul al cărui cap este Hristos. PP 28.3

U. Smith.