Parabolele Domnului Hristos

Capitolul 22 — A zice și a face

Capitol bazat pe textele din Matei 21, 23-32.

“Un om avea doi feciori și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc, Doamne!’ Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său? Cel dintâi, au răspuns ei”. Matei 21, 28-31. PDH 272.1

În predica de pe Munte, Domnul Hristos a spus: “Nu orișicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7, 21. Proba sincerității nu stă în cuvinte, ci în fapte. Domnul Hristos n-a spus nimănui: “Ce spui tu mai mult decât alții?” ci “Ce faceți mai mult decât alții?” Matei 5, 47. (tr. eng.). Aceste cuvinte ale Sale sunt pline de însemnătate: “Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți.” Ioan 13, 17. Cuvintele în sine n-au nici o valoare, dacă ele nu sunt însoțite de fapte corespunzătoare. Aceasta este lecția ce trebuie învățată din parabola celor doi fii. PDH 272.2

Această parabolă a fost rostită cu ocazia ultimei vizite a Domnului Hristos la Ierusalim mai înainte de moartea Sa. El izgonise din templu pe cei ce cumpărau și vindeau. Vocea Sa a vorbit inimilor lor cu puterea lui Dumnezeu. Uimiți și îngroziți, ei au ascultat porunca Sa fără nici o scuză și fără să se împotrivească. PDH 272.3

Când groaza lor s-a mai domolit, preoții și bătrânii s-au întors la templu și au găsit pe Domnul Hristos vindecând pe cei ce erau bolnavi sau pe moarte. Ei auzeau strigăte de bucurie și cântece de laudă. Chiar în templu, copiii care au fost vindecați având ramuri de palmier în mână, cântau osanale Fiului lui David. Vocile pruncilor aduceau laude la adresa puternicului vindecător. Dar pentru preoți și pentru bătrâni, toate acestea nu erau îndeajuns ca să le înfrângă prejudecata și gelozia. PDH 273.1

Ziua următoare, pe când Domnul Hristos învăța în templu, mai marii preoților și bătrânii norodului au venit la El și I-au zis: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine ți-a dat puterea aceasta?” Matei 21, 23. PDH 273.2

Preoții și mai marii norodului aveau dovezi categorice despre puterea Domnului Hristos. Cu ocazia curățirii templului, ei au văzut autoritatea Cerului străfulgerând de pe fața Sa. Și ei n-au putut rezista puterii cu care El vorbea. Din nou, prin faptele Sale minunate de vindecare, El a răspuns întrebării lor. El le-a dat dovada autorității Sale, dovadă ce nu putea fi pusă la îndoială. Dar aceasta nu era dovada pe care o doreau ei. Preoții și mai marii norodului erau foarte interesați în a-L determina pe Domnul Hristos să se declare ca fiind Mesia, pentru ca ei să poată să interpreteze cuvintele și să ridice poporul împotriva Lui. Ei doreau să-I nimicească influența și să-L dea morții. PDH 273.3

Domnul Hristos știa că dacă ei nu puteau recunoaște pe Dumnezeu în El, sau nu puteau să vadă în ceea ce El făcea dovada divinității Sale, atunci ei n-ar fi crezut nici chiar propria Sa mărturie cum că El este Hristosul. În răspunsul Său, El a ocolit această problemă în care ei sperau să-L prindă și a întors condamnarea asupra lor. “Vă voi pune și Eu o întrebare” a spus El, și “dacă îmi veți răspunde la ea, vă voi spune și Eu, cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni.” Matei 21, 24-25. PDH 273.4

Preoții și conducătorii au rămas foarte încurcați. “Ei vorbeau între ei și ziceau: ‘Dacă vom răspunde: din cer, ne va spune, atunci de ce nu l-ați crezut? Și dacă vom răspunde: de la oameni, ne temem de norod, pentru că toți socotesc pe Ioan drept prooroc’. Atunci au răspuns lui Isus: ‘Nu știm!’ Și El la rândul Lui le-a zis: ‘Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri.’” Matei 21, 25-27. PDH 274.1

“Nu știm”. Acest răspuns era de fapt o minciună, dar preoții și-au dat seama de situația în care se aflau și au spus o minciună pentru a putea ieși din încurcătură. Ioan Botezătorul a venit mărturisind despre Unul a cărui autoritate ei o puneau acum la îndoială. El arăta spre El atunci când spunea: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Ioan 1, 29. El L-a botezat, și după botez în timp ce Domnul Hristos se ruga, cerul s-a deschis și Duhul lui Dumnezeu, asemenea unui porumbel a venit asupra Sa, în timp ce o voce din ceruri s-a auzit spunând: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Matei 3, 17. PDH 274.2

Aducându-și aminte cum Ioan a spus în repetate rânduri profețiile referitoare la Mesia, aducându-și aminte de scenele de la botezul Domnului Hristos, preoții și conducătorii n-au îndrăznit să spună că botezul lui Ioan era din cer. Dacă recunoșteau pe Ioan ca profet, așa cum de fapt credeau că este, atunci cum mai puteau ei nega mărturia Sa cu privire la faptul că Isus din Nazaret era Fiul lui Dumnezeu? Dar ei nici nu puteau spune că botezul lui Ioan era de la oameni, din cauza norodului, care credea că Ioan este un profet. De aceea ei au spus: “Nu știm”. PDH 274.3

Apoi, Domnul Hristos a rostit parabola tatălui și a celor doi fii ai săi. Când tatăl a mers la fiul cel dintâi și i-a spus: “Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea”, fiul a răspuns imediat: “Nu vreau”. El a refuzat să-l asculte și a apucat pe drumuri și în tovărășii rele. Dar mai pe urmă i-a părut rău, și a ascultat chemarea. PDH 274.4

Tatăl a mers la cel de-al doilea fiul cu aceeași poruncă: “Du-te și lucrează astăzi în via mea.” Acest fiu a răspuns imediat: “Mă duc Doamne”, dar nu s-a dus. PDH 275.1

În această parabolă, tatăl reprezintă pe Dumnezeu, via reprezintă biserica. Prin cei doi fii sunt reprezentate cele două clase de oameni. Fiul care a refuzat să asculte porunca, spunând: “Nu vreau”, reprezintă pe aceia care trăiesc în fățișă neascultare de Dumnezeu, care nu au pretenții de sfințenie și care refuză în mod deschis să poarte jugul unor restricții și al ascultării pe care Legea lui Dumnezeu le cere. Dar când Evanghelia a ajuns la ei, cuprinsă în solia lui Ioan Botezătorul: “Pocăiți-vă, căci Împărăția Cerurilor este aproape”, ei s-au pocăit și și-au mărturisit păcatele. Matei 3, 2. PDH 275.2

În fiul care a zis: “Mă duc Doamne” dar nu s-a dus, a fost dat pe față caracterul Fariseilor. Asemenea acestui fiu, conducătorii iudei erau nepocăiți și încrezători în ei. Viața religioasă a națiunii iudaice ajunsese numai o pretenție. Când a fost proclamată Legea pe muntele Sinai, de către vocea lui Dumnezeu, tot poporul s-a legat că o va asculta. Ei au spus: “Mă duc, Doamne”, dar nu s-au dus. Când Domnul Hristos în persoană a venit ca să le înfățișeze principiile Legii, ei L-au respins. Domnul Hristos a dat conducătorilor iudei din timpul Său o bogăție de dovezi despre autoritatea și puterea Sa divină, și cu toate că aceștia erau convinși de acest adevăr, ei n-au vrut să primească aceste dovezi. Domnul Hristos le-a demonstrat că ei continuau să nu creadă, datorită faptului că nu aveau acel spirit care duce la ascultare. Domnul Hristos spusese despre ei: “Și ați desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre.... Degeaba mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești.” Matei 15, 6.9. PDH 276.1

În mulțime din fața Domnului Hristos se aflau cărturari și Farisei, preoți și mai mari ai norodului, și după ce a rostit parabola celor doi fii, Domnul Hristos a adresat ascultătorilor Săi întrebarea: “Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” Uitând de ei, Fariseii au răspuns: “Cel dintâi.” Ei au spus acest lucru fără să-și dea seama că în acest fel ei își pronunțau singuri condamnarea. Atunci, de pe buzele Domnului Hristos se auzi sentința “Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut, și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți.” Matei 21, 31-32. PDH 276.2

Ioan Botezătorul a venit predicând adevărul, și prin lucrarea predicării lui, păcătoșii se convingeau de vinovăția lor și se pocăiau. Aceștia aveau să meargă în Împărăția Cerurilor mai înaintea acelora care, plini de îndreptățire de sine, s-au împotrivit avertizării solemne ce le-a fost adresată. Vameșii și desfrânatele erau neștiutori, dar acești oameni învățați cunoșteau calea care duce în Paradisul lui Dumnezeu. Adevărul care ar fi trebuit să fie pentru ei un miros de viață spre viață, a devenit un miros de moarte spre moarte. Păcătoșii învederați, care erau dezgustați de ei înșiși, au primit botezul din mâinile lui Ioan, dar acești învățători erau ipocriți. Inimile lor încăpățânate erau obstacole în calea primirii de către ei, a adevărului. Ei s-au opus lucrării convingătoare a Duhului lui Dumnezeu. Ei au refuzat să asculte de poruncile lui Dumnezeu. PDH 277.1

Domnul Hristos nu le-a spus: “Voi nu puteți intra în Împărăția cerurilor”, dar El le-a arătat că ceea ce-i împiedică să intre este chiar atitudinea, lucrarea lor. Ușa era încă deschisă pentru acești conducători iudei, invitația le era încă adresată. Hristos dorea să-i vadă convinși de starea lor și convertiți. PDH 277.2

Preoții și mai marii lui Israel și-au petrecut viața în ceremonii religioase pe care ei le considerau ca fiind prea sfinte ca să fie legate de ocupațiile de fiecare zi. De aceea viața lor se presupunea că este în totul o viață religioasă. Dar ei îndeplineau ceremoniile lor numai ca să fie văzuți de oameni, ca lumea să-i considere ca niște oameni sfinți și consacrați. În timp ce mărturiseau că ascultă, ei refuzau să dea ascultare de Dumnezeu. Ei nu erau împlinitori ai adevărului pe care ei mărturiseau că învață pe alții. PDH 278.1

Despre Ioan Botezătorul, Domnul Hristos a declarat că este unul dintre cei mai mari profeți, și a arătat ascultătorilor Săi că ei avuseseră suficiente dovezi cum că Ioan a fost un sol de la Dumnezeu. Cuvintele predicatorului din pustie aveau putere. El și-a rostit solia în mod hotărât, mustrând păcatele preoților și ale mai marilor norodului, chemându-i să facă fapte vrednice de Împărăția Cerurilor. El le-a atras atenția asupra atitudinii păcătoase de desconsiderare a autorității Tatălui ceresc, manifestată în refuzul lor de a face lucrarea ce le-a fost dată. El n-a făcut nici un compromis cu păcatul și mulți se întorceau de la nelegiuirea lor. PDH 278.2

Dacă cele spuse de conducătorii iudei ar fi fost adevărate, atunci ei ar fi trebuit să primească mărturia lui Ioan și ar fi trebuit să primească pe Hristos ca Mesia. Dar ei n-au dat pe față roadele pocăinței și ale neprihănirii. Chiar aceia pe care ei îi disprețuiau se grăbeau, mai înaintea lor, spre Împărăția lui Dumnezeu. PDH 278.3

În parabolă, fiul care zicea: “Mă duc, Doamne”, se prezenta pe sine ca fiind credincios și ascultător, dar timpul a fost acela care a dovedit că mărturisirea sa nu era adevărată. Tot astfel, Fariseii se mândreau cu sfințenia lor, dat atunci când aceasta a fost pusă la încercare, s-a văzut că de fapt, ea nu exista. Când interesul lor le dicta, ei prezentau cerințele Legii lui Dumnezeu în mod foarte categoric, rigid, dar atunci când se cerea din partea lor ascultare, prin sofistării foarte iscusite, ei făceau fără efect puterea preceptelor divine. Despre ei Domnul Hristos zicea: “Să nu vă luați după faptele lor, căci ei zic și nu fac.” Matei 23, 3. Ei nu aveau o iubire adevărată față de Dumnezeu sau față de oameni. Dumnezeu i-a chemat să fie conlucrători împreună cu El în lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu s-o facă, și din cauza nelegiuirii lor, Dumnezeu era gata să Se despartă, să părăsească această națiune neascultătoare. PDH 278.4

Îndreptățirea de sine nu este adevărata îndreptățire și aceia care se prind de ea, vor fi lăsați să sufere consecințele unei decepții fatale. Mulți pretind astăzi că ascultă de poruncile lui Dumnezeu, dar ei n-au iubirea lui Dumnezeu în inimile lor, ca de aici să se reverse și asupra altora. Domnul Hristos îi cheamă să se alăture Lui, în lucrarea Sa, de salvare a lumii, dar ei se mulțumesc să spună: “Mă duc, Doamne”. Dar nu se duc. Ei nu conlucrează împreună cu aceia care fac lucrarea lui Dumnezeu. Ei sunt leneși. Asemenea fiului necredincios, ei fac făgăduințe false în fața lui Dumnezeu. Luând asupra lor legământul solemn al bisericii, ei s-au legat să primească și să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, să se dedice slujirii lui Dumnezeu, dar ei nu făceau acest lucru. Ei mărturiseau, pretindeau a fi fii ai lui Dumnezeu, dar viața lor, în caracterul lor, ei negau această legătură. Ei nu-și supuneau voința lor lui Dumnezeu. Ei trăiau astfel o minciună. PDH 279.1

Făgăduința ascultării, se pare că ei o înfăptuiau numai atunci când nu cerea din partea lor nici un sacrificiu, dar atunci când se cerea lepădarea și sacrificiul de sine, când vedeau crucea ce trebuia luată, purtată, ei dădeau înapoi. În acest fel, conștiența datoriei se tocea, dispărea și călcarea conștientă a poruncilor lui Dumnezeu devenea un obicei. Urechea poate că auzea Cuvântul lui Dumnezeu, dar puterea spirituală de percepere, dispăruse. Inima s-a împietrit, iar conștiința ... s-a tocit. PDH 279.2

Să nu ne mângâiem cu gândul că dacă nu manifestăm o vrăjmășie deschisă față de Domnul Hristos, noi facem lucrarea Sa. Făcând astfel, ne înșelăm singuri. Reținând ceea ce Dumnezeu ne-a dat să folosim în lucrarea Sa, fie el timp sau mijloace sau orice alt dar pe care El ni l-a dat, noi lucrăm împotriva Lui. PDH 279.3

Satana folosește indiferența, indolența celor ce mărturisesc a fi creștini, spre a-și întări forțele și a câștiga suflete de partea sa. Mulți dintre cei care gândesc că deși, nu fac nici o lucrare pentru Hristos, sunt totuși de partea Lui, dau vrăjmașului posibilitatea să câștige teren, și să aibă astfel avantaj. Prin faptul că unii ca aceștia n-au reușit să fie niște conlucrători sârguincioși pentru Dumnezeu, lăsând neîmplinite îndatoririle ce le reveneau, și nerostind cuvântul care trebuia vestit, eu au îngăduit lui Satana să ajungă să aibă control asupra acelora care ar fi putut să fie câștigați pentru Hristos. PDH 280.1

Niciodată nu putem fi mântuiți rămânând într-o stare de indolență și inactivitate. Nu poate există o persoană cu adevărat convertită, și totuși să trăiască o viață lipsită de putere și nefolositoare. Nu este posibil să fim târâți în ceruri. Nici un leneș nu va intra acolo. Dacă nu ne străduim să câștigăm intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu căutăm să învățăm cu mai mult interes care sunt legile acestei împărății, noi nu suntem potriviți pentru a face parte din ea. Acei care refuză să coopereze cu Dumnezeu pe pământ, nu vor coopera cu El nici în ceruri. Nici nu este bine ca unii ca aceștia să fie luați în ceruri. PDH 280.2

Este mai mult speranță pentru vameși și pentru păcătoși, decât pentru aceia care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, dar care refuză să asculte de el. Cel care se vede așa cum este, un păcătos, fără să acopere păcatul, care este conștient de faptul că înaintea lui Dumnezeu, corpul, sufletul și spiritul îi sunt stricate, unul ca acesta se alarmează ca nu cumva să ajungă separat pe veci de Împărăția Cerurilor. El își dă seama de starea lui, de faptul că este bolnav, și caută vindecarea la Marele Medic care a spus: “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” Ioan 6, 37. Acestea sunt acele persoane pe care Dumnezeu le poate folosi ca lucrători în via Sa. PDH 280.3

Fiul care pentru un timp a refuzat să asculte de porunca tatălui său, n-a fost condamnat de Domnul Hristos, dar nici n-a fost lăudat. Cei care se comportă asemenea primului fiu, refuzând să asculte, n-au nici un merit pentru poziția lor. Faptul că spun deschis ceea ce au de spus, nu trebuie considerat ca fiind o virtute. Sfințirea, prin adevăr și neprihănire, ar trebui să facă pe cei credincioși martori plini de curaj pentru Hristos, dar așa cum este folosită de păcătos, este o insultă, o sfidare, și nu este departe de a fi o blasfemie la adresa lui Dumnezeu. Faptul că cineva nu este ipocrit, aceasta nu-l face nicidecum a nu fi în realitate un păcătos. Când apelurile Duhului Sfânt ajung la inimă, singura noastră speranță constă în a răspunde neîntârziat acestora. Când vine chemarea: “Du-te astăzi, de lucrează în via mea”, nu refuza invitația. “Astăzi dacă auziți glasul, nu vă împietriți inimile.” Evrei 4, 7. Este primejdios a amâna hotărârea de a asculta. Poate că n-ai să mai auzi niciodată invitația aceasta. PDH 280.4

Și nimeni n-ar trebui să se liniștească la gândul că păcatele cultivate pentru un timp, vor putea fi părăsite repede. Lucrurile nu stau astfel. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește obiceiul, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală și morală. Poate că vom ajunge să ne pară rău, să ne pocăim de răul pe care l-am făcut, și să ne așezăm picioarele pe drumul cel bun, dar faptul că mintea ne-a fost modelată de rău și că ne-am familiarizat cu el, face foarte dificilă deosebirea dintre ceea ce este drept și ceea ce nu este drept. Prin obiceiurile rele pe care ni le-am format, Satana ne va asalta mereu și mereu. PDH 281.1

Prin porunca: “Du-te astăzi de lucrează în via mea”, fiecare suflet este supus la proba sincerității. Vor fi oare faptele tot la fel ca și cuvintele? Va folosi oare cel chemat toată cunoștința pe care o are, lucrând cu credincioșie și în mod dezinteresat pentru stăpânul viei? PDH 281.2

Apostolul Petru ne sfătuiește cu privire la modul în care trebuie să lucrăm. El spune: “Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. De aceea, dați-vă și voi toate silințele, ca să uniți cu credința voastră fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de frați, cu dragostea de frați iubirea de oameni.” 2 Petru 1, 2-7. PDH 281.3

Dacă vom cultiva în credincioșie via sufletului nostru, atunci, Dumnezeu ne va face conlucrători împreună cu El. Și nu vom avea de făcut o lucrare numai pentru noi, ci și pentru alții. Asemănând biserica cu o vie, Domnul Hristos n-a vrut să ne învețe că trebuie să ne limităm simpatiile și lucrarea numai la cei ai noștri. Via Domnului trebuie lărgită. El dorește ca ea să se extindă pe toată suprafața pământului. Primind învățătura și harul lui Dumnezeu, noi ar trebui să împărtășim și altora cunoștința despre felul în care trebuie să ne îngrijim de “plantele” cele prețioase. În acest fel noi putem extinde via Domnului. Dumnezeu așteaptă să vadă la noi dovada credinței, iubirii și răbdării noastre. El se uită să vadă dacă noi folosim orice ocazie și orice dar pe care-l avem, spre a deveni lucrători încercați în via Sa de pe pământ, pentru ca să putem intra astfel în Paradisul lui Dumnezeu, acel cămin — Edenul — din care Adam și Eva au fost îndepărtați, scoși afară, datorită păcatului lor. PDH 282.1

Legătura dintre Dumnezeu și poporul Său este aceea a unui tată față de copiii săi. Și El este îndreptățit să pretindă de la noi o lucrare plină de credincioșie. Să privim la viața Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii, slujind Tatălui Său, este un exemplu a ceea ce ar trebui să fie orice fiu. Ascultarea pe care Domnul Hristos a manifestat-o, este ascultarea pe care Dumnezeu o cere astăzi de la fiecare ființă omenească. El a slujit Tatălui Său din iubire, de bună voie și în deplină libertate. “Vreau (îmi place) să fac voia Ta Dumnezeule”, declara El, “Și Legea Ta este în fundul inimii Mele”. Psalmii 40, 8. Nici un sacrificiu n-a fost considerat prea greu pentru Domnul Hristos, pentru a împlini lucrarea pe care El, a venit s-o facă. La vârsta de doisprezece ani El, spunea: “Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” Luca 2, 49. El a auzit chemarea și a început să lucreze. “Mâncare Mea”, spunea El, “este să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc lucrarea Sa.” Ioan 4, 34. PDH 282.2

În acest fel noi trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu. Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe față cea mai desăvârșită ascultare. Toți cei ce vor fi fii și fiice ale lui Dumnezeu, trebuie să se dovedească a fi conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hristos și cu îngerii cerești. Aceasta este proba ce stă în fața tuturor. Despre cei ce-L slujesc cu credincioșie, Domnul spune: “Ei vor fi ai Mei.... Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea grijă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujește.” Maleahi 3, 17. PDH 283.1

Scopul cel mare al lui Dumnezeu în desfășurarea lucrării providenței Sale este acela de a încerca pe oameni, de a le da ocazia să-și dezvolte caracterul. În acest fel el îi pune la încercare să vadă dacă sunt ascultători sau nu de poruncile Sale. Faptele cele bune nu cumpără iubirea lui Dumnezeu, dar ele dovedesc că noi avem această iubire. Dacă ne supunem voința lui Dumnezeu, atunci nu vom lucra pentru a câștiga iubirea lui Dumnezeu. Asemenea unui dar, iubirea Sa va fi primită în suflet, și din iubire pentru El, noi ne vom găsi plăcerea în a asculta de poruncile Lui. PDH 283.2

În lume sunt numai două clase și numai aceste două clase vor fi recunoscute la judecată și anume — aceia care calcă în picioare Legea lui Dumnezeu și aceia care ascultă de ea. Domnul Hristos ne înfățișează și mijlocul de testare prin care să dovedim loialitatea sau neloialitatea noastră față de El. “Dacă Mă iubiți”, spunea El, “veți păzi poruncile Mele.... Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește, și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi, și Mă voi arăta lui.... Cine nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele. Și cuvântul pe care-l auziți nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis.” “Dacă păziți poruncile Mele, veți rămânea în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” Ioan 14, 15-24, 15, 10. PDH 283.3