Parabolele Domnului Hristos

Capitolul 1 — Învățătura prin parabole

Prin parabolele Domnului Hristos se urmărește învățarea acelorași adevăruri ca și prin venirea și lucrarea Sa în lume. Pentru ca noi să putem cunoaște caracterul și viața Sa divină, Fiul lui Dumnezeu a îmbrăcat natura trupului nostru și a locuit printre noi. Divinitatea, a fost descoperită în natura noastră omenească, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Oamenii puteau învăța despre cele necunoscute, prin ceva cunoscut, lucrurile cerești au fost descoperite prin cele cerești, Dumnezeu S-a manifestat în înfățișarea oamenilor. Tot așa era și cu învățăturile Domnului Hristos, cele necunoscute erau ilustrate prin cele cunoscute, adevărurile divine, prin lucruri pământești cu care oamenii erau foarte familiarizați. PDH 17.1

Sfânta Scriptură zice: “Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde, ... ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul, care zice: ‘Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii’”. Matei 13, 34-35. Lucrurile din natură îi serveau ca mijloc pentru învățarea celor spirituale, lucrurile din natură și experiența vieții ascultătorilor Săi, erau puse în legătură cu adevărurile Cuvântului scris. Conducând astfel pe om de la lucrurile naturale, la împărăția spirituală, parabolele Domnului Hristos sunt niște verigi în lanțul adevărului care unește pe om cu Dumnezeu și pământul cu cerul. PDH 17.2

În învățăturile Sale scoase din natură, Domnul Hristos vorbea despre lucrurile pe care chiar mâinile Sale le-a făcut și care aveau calități și virtuți pe care El însuși le dăduse. În desăvârșirea lor de la început, toate lucrurile create erau o expresie a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva în căminul lor din Eden, natura era plină de cunoștința lui Dumnezeu, având din abundență învățătură divină. Înțelepciunea vorbea ochilor și era primită în inimă, căci ei comunicau cu Dumnezeu prin lucrările creațiunii Sale. De îndată ce perechea sfântă a păcătuit, călcând Legea Celui Prea Înalt, strălucirea de la fața lui Dumnezeu s-a depărtat de pe chipul naturii. Pământul era acum vătămat și mânjit de păcat. și totuși chiar și în starea aceasta stricată, a rămas mult din ceea ce este frumos. Învățăturile pe care Dumnezeu le-a așezat în cele create de El nu s-au șters cu totul, bine înțeleasă, natura vorbește despre Creatorul ei. PDH 18.1

În zilele Domnului Hristos aceste învățături fuseseră pierdute din vedere. Oamenii aproape că nu mai vedeau pe Dumnezeu în lucrările Sale. Păcătoșenia neamului omenesc a aruncat un giulgiu peste minunata față a creațiunii, și în loc de a descoperi pe Dumnezeu, lucrările Sale au devenit un obstacol care Îl ascundeau. Oamenii ... “au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului”. Astfel, păgânii “s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat.” Romani 1, 25.21. La fel se petreceau lucrurile și în Israel. Nu numai lucrurile din natură, dar până și serviciul jertfelor și chiar Scripturile date pentru a descoperi pe Dumnezeu — au fost așa de sucite de oameni, încât au devenit mijloace de a-L ascunde. PDH 18.2

Domnul Hristos a căutat să dea la o parte tot ceea ce întuneca adevărul. El a venit să îndepărteze vălul pe care păcatul l-a întins peste fața naturii, scoțând la lumină slava spirituală pe care, toate lucrurile au fost create, s-o reflecte. Cuvintele Sale au așezat învățăturile din natură, ca și cele ale Sfintelor Scripturi, într-o nouă lumină și le-au făcut a fi o nouă descoperire. PDH 18.3

Domnul Hristos a luat crinul cel frumos și l-a pus în mâinile copiilor și al tinerilor, și pe când aceștia priveau țintă chipul Lui, radiind de strălucirea ce venea de la fața Tatălui Său, El le dădu învățătura următoare: “Uitați-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp (în simplitatea frumuseții lor naturale): ei nici nu torc, nici nu țes, totuși vă spun că nici chiar Solomon în toată slava lui nu s-a îmbrăcat ca unul din ei.” Apoi urmează plăcuta asigurare și învățătura cea însemnată: “Așa că, dacă astfel îmbracă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El pe voi, puțin credincioșilor?” Matei 6, 28-30. PDH 19.1

În predica de pe munte aceste cuvinte au fost adresate și altora nu numai tinerilor și copiilor. Ele au fost adresate mulțimii printre care se aflau bărbați și femei plini de griji și necazuri, întristați de dezamăgiri și durere. Și Domnul Hristos a continuat: “Nu vă îngrijorați dar zicând: ‘Ce vom mânca?’ sau: ‘Ce vom bea?’ sau: ‘Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe că aveți trebuință de ele.” Apoi, întinzându-și mâinile spre mulțimea din jurul Său, a spus: “Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6, 31-33. În felul acesta a interpretat Domnul Hristos solia pe care tot El o dăduse despre crinii și iarba câmpului. El dorește ca noi să citim această lecție pe fiecare crin și pe fiecare fir de iarbă. Cuvintele Sale sunt pline de asigurare și au darul de a întări încrederea în Dumnezeu. PDH 19.2

Atât de larg cuprinzătoare erau vederile Domnului Hristos cu privire la adevăr, atât de vastă, învățătura Sa, încât orice fază a desfășurării lucrurilor din natură era folosită pentru ilustrarea adevărului. Scenele asupra cărora se oprea zilnic ochiul, toate erau puse în legătură cu unele adevăruri spirituale, așa încât natura este îmbrăcată cu parabolele Domnului. PDH 20.1

În prima parte a lucrării Sale, Domnul Hristos vorbise poporului în cuvinte așa de simple, încât toți ascultătorii Săi puteau să priceapă adevărurile care aveau să-i facă înțelepți spre mântuire. Dar în multe inimi, adevărul nu a prins rădăcină și a fost foarte repede luat de la ei. “De aceea le vorbesc în pilde,” spunea El, “pentru că ei, măcar că văd, nu văd și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg.... Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă&rdquo.;... Matei 13, 13-15. PDH 20.2

Isus dorea să le trezească interesul. El dorea să ridice nepăsarea și să imprime adevărul în inimă. Învățătura prin parabole era obișnuită și atrăgea respectul și atenția nu numai a iudeilor, ci și a celor aparținând altor națiuni. El nu putea folosi nici o altă metodă mai eficientă, pentru învățat. Dacă ascultătorii Săi ar fi dorit să cunoască lucrurile dumnezeiești, atunci ar fi putut să înțeleagă cuvintele Sale, căci El a fost totdeauna binevoitor să le explice cercetătorului sincer. PDH 20.3

De asemenea, Domnul Hristos avea de prezentat adevăruri pe care oamenii nu erau pregătiți să le primească nici chiar să le înțeleagă. Și pentru acest motiv, El i-a învățat, în parabole. Punând în legătură învățătura Sa cu scenele din viață, din experiența vieții sau din natură, El le câștiga atenția și le mișca inimile. Mai târziu, când priveau la lucrurile pe care El le folosise pentru a ilustra învățăturile Sale, ei își aduceau aminte de cuvintele divinului Învățător. Pentru mințile care erau deschise Duhului Sfânt, însemnătatea învățăturilor Mântuitorului se descoperea din ce în ce mai mult. Cele neînțelese începeau să devină clare, iar ceea ce era până atunci greu de priceput, devenea ușor de înțeles. PDH 21.1

Domnul Hristos căuta calea spre a ajunge la fiecare inimă. Folosind o variată gamă de ilustrații, El nu numai că a prezentat adevărul în diferitele lui aspecte, ci l-a și aplicat diferiților Lui ascultători. Interesul lor era trezit prin ilustrații luate din viața lor zilnică. Nici unul dintre cei ce ascultau pe Mântuitorul, nu putea avea simțământul că era neglijat sau uitat. Chiar și ascultătorii cei mai umili și păcătoși, auzeau în învățăturile Lui o voce care le vorbea cu simpatie și blândețe. PDH 21.2

Și Domnul mai avea și un alt motiv pentru care învăța în parabole. Printre mulțimea care se aduna în jurul Său, se aflau preoți și rabini, cărturari și bătrâni, irodieni și conducători, iubitori de plăceri, bigoți, oameni plini de ambiție, care mai presus de orice doreau să găsească ceva cu care să-L învinuiască. Iscoadele acestora îl urmăreau pas cu pas, zi după zi, pentru a prinde de pe buzele Lui ceva cu care să-L poată condamna și să aducă pentru totdeauna la tăcere pe cel care părea că atrage pe toată lumea la El. Mântuitorul a înțeles caracterul acestor oameni și El a prezentat astfel adevărul, încât ei să nu poată găsi nimic prin care să poată aduce cazul Său înaintea Sinedriului. Prin parabole El mustra fățărnicia și faptele urâte ale acelora care ocupau poziții înalte și într-un limbaj figurat, El a îmbrăcat adevăruri de un caracter atât de tăios încât dacă ar fi fost rostite pe față, în mod direct, cei vizați n-ar fi ascultat cuvintele Sale, ci repede ar fi pus capăt lucrării Lui. Dar în timp ce se ferea de iscoade, El prezenta adevărul așa de clar, încât rătăcirea se vedea limpede, iar inimile sincere erau ajutate de învățăturile Sale. Înțelepciunea divină și harul nemijlocit erau acum făcute clar, prin lucrările creațiunii lui Dumnezeu. Prin natură și din întâmplările vieții, oamenii erau învățați despre Dumnezeu. “Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică, și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele, în lucrurile făcute de El.” Romani 1, 20. PDH 22.1

În învățătura aceasta prin parabole a Mântuitorului, găsim un indiciu a ceea ce constituie în adevăr “înalta educație”. Domnul Hristos ar fi putut descoperi oamenilor cele mai profunde adevăruri ale științei. El ar fi putut să dezlege taine pentru a căror înțelegere ar fi trebuit veacuri de trudă și studiu. El ar fi putut da sugestii în domeniul științei care ar fi procurat material pentru gândire și stimularea descoperirilor până la încheierea timpului. Dar El n-a făcut acest lucru. El n-a spus nimic care să satisfacă curiozitatea, sau care ar fi hrănit ambiția omenească prin deschiderea posibilităților pentru câștigarea măririi lumești. În toată învățătura Sa, Domnul Hristos a pus în legătură mintea omenească cu înțelepciunea Celui Nemărginit. El n-a îndrumat pe oameni ca să studieze teoriile omenești despre Dumnezeu, despre Cuvântul Său, sau despre lucrările Sale. El i-a învățat să-L privească așa cum este El înfățișat în lucrările Lui, în Cuvântul Său și în lucrările providenței Sale. PDH 22.2

Domnul Hristos nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci cu ceea ce este esențial pentru dezvoltarea caracterului, cu ceea ce dezvoltă capacitatea omului de cunoaștere a lui Dumnezeu și eficiența sa în a face binele. El a vorbit oamenilor despre adevăruri care au legătură cu purtarea omului în viața de toate zilele și care stau la temelia vieții veșnice. PDH 23.1

Domnul Hristos a fost acela care a îndrumat educația poporului Israel. Cu privire la poruncile și orânduirile lui Dumnezeu, El a spus: “Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile tale.” Deuteronom 6, 7-9. În învățăturile Sale, Domnul Hristos a arătat cum trebuie împlinită această poruncă, cum legile și principiile Împărăției lui Dumnezeu pot fi astfel prezentate, încât să se poată vedea frumusețea și valoarea lor. Când Dumnezeu se ocupa de Israel spre a-l face reprezentantul Său deosebit, El le-a dat căminuri ca să locuiască printre dealuri și văi. În viața căminului lor și în serviciile lor religioase, ei erau aduși în legătură continuă cu natura și cu Cuvântul lui Dumnezeu. Așa se face că Domnul Hristos a învățat pe ucenicii Săi pe marginea lacului, pe coasta muntelui, prin câmpii și prin dumbrăvi, acolo unde ei puteau privi la lucrurile din natură prin care El își ilustra învățăturile. Și pe măsură ce învățau de la Hristos, ei puneau cunoștințele lor în practică, conlucrând împreună cu El în lucrarea Sa. PDH 23.2

Astfel, prin lucrările creațiunii, noi trebuie să cunoaștem pe Creator. Cartea naturii este marele manual pe care împreună cu Sfânta Scriptură noi trebuie să-l folosim spre a învăța pe alții caracterul Său și să călăuzim oile rătăcite înapoi la staulul lui Dumnezeu. Când sunt studiate lucrările lui Dumnezeu, Duhul Sfânt aduce convingere în minte. Convingerea aceasta nu este produsul raționamentului logic, dar, dacă inima nu este prea întunecată spre a cunoaște pe Dumnezeu, iar ochiul prea încețoșat ca să-L vadă, urechea prea surdă ca să-I audă vocea, credinciosul ajunge să dobândească o mai profundă pricepere iar adevărurile cele sublime și spirituale ale Cuvântului scris al lui Dumnezeu sunt întipărite în inimă. PDH 24.1

În aceste învățături luate direct din natură, există o simplitate și o curăție ce le fac a fi de cea mai mare valoare. Toți au nevoie de învățături care să fie luate din acest izvor. Frumusețea naturii face ca sufletul să se îndepărteze de păcat și de plăcerile lumești, și-l călăuzește spre curăție, spre pace și spre Dumnezeu. PDH 24.2

Prea adesea mintea cercetătorilor este ocupată cu teorii și speculații omenești pe nedrept numite știință și filozofie. Unii ca aceștia trebuie aduși în strânsă legătură cu natura. Ei trebuie să învețe faptul că întreaga creațiune ca și creștinismul au un singur Dumnezeu. Ei trebuie învățați ca să vadă o perfectă armonie între cele naturale și cele spirituale. Tot ceea ce văd cu ochii sau ating cu mâinile lor, să fie o lecție pentru formarea caracterului. Astfel, puterile minții vor fi întărite, caracterul se va dezvolta și întreaga viață va fi înnobilată. PDH 25.1

Scopul urmărit de Domnul Hristos atunci când dădea învățături prin parabole, era în directă legătură cu problema Sabatului. Dumnezeu a dat omului această zi ca o amintire a puterii Sale creatoare și pentru ca aceștia să-L poată recunoaște în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne invită să vedem în lucrările creațiunii Sale slava Creatorului. PDH 25.2

Și pentru că El dorea ca noi să facem acest lucru, de aceea Domnul Hristos a legat prețioasele Sale învățături cu frumusețea lucrurilor din natură. În această Sfântă zi de odihnă, mai mult decât în oricare altă zi, noi trebuie să studiem soliile pe care Dumnezeu le-a scris pentru noi în natură. Noi ar trebui să studiem parabolele Mântuitorului nostru acolo unde El le-a rostit, și anume, în câmpii și dumbrăvi, sub cerul liber, prin iarbă și flori. Apropiindu-ne tot mai mult de inima naturii, Domnul Hristos face ca prezența Sa să fie tot mai reală pentru noi și vorbește inimilor noastre despre pacea și iubirea Sa. PDH 26.1

Dar Domnul Hristos a legat învățăturile Sale, nu numai de ziua de odihnă ci și de săptămâna de lucru. El are sfaturi și înțelepciune pentru cel care ară și pentru cel care seamănă sămânța. În arat și semănat, în lucratul ogoarelor și seceriș, El ne învață să vedem o ilustrare a lucrării harului Său asupra inimii. Astfel în orice lucrare folositoare pe care o facem și în fiecare împrejurare a vieții, El dorește ca noi să aflăm o învățătură despre adevărul divin. Făcând astfel, munca noastră obositoare de fiecare zi, nu va mai ajunge să absoarbă toată atenția noastră încât să uităm pe Dumnezeu, ci ea ne va aminti mereu de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Gândul lui Dumnezeu va trece atunci ca un fir de aur prin toate grijile și ocupațiile noastre familiale. Pentru noi, slava feței Sale se va odihni din nou peste chipul naturii. Noi vom învăța totdeauna noi lecții ale adevărului ceresc și vom crește atunci asemenea chipului curăției Sale. În acest fel noi “vom fi ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13), și în cele în care noi am fost chemați să “rămânem cu Dumnezeu”. 1 Corinteni 7, 24. PDH 26.2