Educaţie

Învățătorul trimis de la Dumnezeu

“Uitați-vă dar cu luare aminte la el.”

“Îl vor numi: ‘Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii’.” Isaia 9, 6. Ed 73.1

În persoana Învățătorului trimis de Dumnezeu, cerul a dat oamenilor tot ce a avut mai bun și mai mare. El, care stătuse în sfatul Celui Preaînalt, care locuise în partea cea mai tainică a Sanctuarului Celui Veșnic, a fost ales să descopere, întrupat, oamenilor cunoașterea lui Dumnezeu. Ed 73.2

Prin Hristos, fusese transmisă orice rază de lumină divină care a ajuns vreodată până în lumea noastră căzută. El a fost Acela care vorbise prin toți aceia care, de-a lungul veacurilor, rostise pentru om cuvintele lui Dumnezeu. De la El s-au reflectat toate calitățile desăvârșite, care s-au manifestat la cele mai mari și mai nobile suflete ale pământului. Puritatea și bunătatea lui Iosif, credința, blândețea și îndelunga răbdare a lui Moise, statornicia lui Elisei, fermitatea și integritatea plină de noblețe a caracterului lui Daniel, ardoarea și jertfirea de sine a lui Pavel, puterea mintală și spirituală, manifestată în toți acești oameni și în toți ceilalți care au trăit vreodată pe pământ, nu au fost decât reflecții ale strălucirii slavei Sale. Idealul a fost găsit în El. Ed 73.3

Să descopere acest ideal ca fiind singurul standard adevărat care trebuie atins; să arate ce ar putea deveni orice făptură omenească, ce ar deveni, prin trăirea divinului în uman, toți cei ce L-au primit — pentru aceasta a venit Hristos în lume. A venit să arate cum urmează să fie pregătiți oamenii pentru a fi demni de numele de fii ai lui Dumnezeu; cum urmează să practice pe pământ principiile și să ducă o viață cerească. Ed 73.4

Darul cel mai mare al lui Dumnezeu a fost oferit pentru a veni în întâmpinarea celei mai mari nevoi a omului. Lumina a apărut în momentul în care întunecimea lumii a atins apogeul. Mintea oamenilor fusese de multă vreme întoarsă de la Dumnezeu prin învățături neadevărate. În sistemele de educație cele mai răspândite, filozofia omenească luase locul descoperirii divine. În locul standardului adevărului dat de cer, oamenii acceptaseră un standard conceput de ei înșiși. Ei se întorseseră de la Lumina vieții pentru a umbla după scânteile focului aprins de ei. Ed 74.1

Pentru că se despărțiseră de Dumnezeu, depinzând exclusiv de puterea omenească, tăria lor era slăbiciune. Nu reușeau să atingă nici măcar standardul pe care ei înșiși îl stabiliseră. Lipsa adevăratei desăvârșiri era suplinită prin etalări de suprafață și declarații fără acoperire. Aparența a luat locul realității. Ed 74.2

Când și când, se ridicau învățători care îi orientau pe oameni către Izvorul adevărului. Erau enunțate principiile adevărate și viețile omenești dădeau mărturie despre puterea lor. Însă aceste eforturi nu au lăsat o impresie durabilă. Exista o scurtă oprire a curentului răului, dar curgerea impetuoasă a acestuia nu era stăvilită. Reformatorii erau asemenea unor lumini care strălucesc în întuneric; dar ei nu-l puteau risipi. Lumea a “iubit mai mult întunericul decât lumina”. Ioan 3, 19. Ed 74.3

Când Hristos a venit pe pământ, se părea că omenirea își va atinge rapid punctul cel mai de jos. Era subminată însăși temelia societății. Viața devenise falsă și artificială. Evreii, lipsiți de puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au dat lumii tradiții și speculații care amorțeau mintea și ucideau sufletul. Închinarea față de Dumnezeu, “în duh și în adevăr”, fusese înlocuită de ridicarea în slăvi a oamenilor printr-un șir interminabil de ceremonii inventate de om. Pretutindeni în lume, toate sistemele religioase își pierdeau influența asupra minții și sufletului. Dezgustați de povești și minciuni, căutând să-și înăbușe glasul rațiunii, oamenii s-au întors către necredință și materialism. Lăsând veșnicia în afara socotelilor lor, ei trăiau pentru prezent. Ed 74.4

Când au încetat să recunoască Divinul, au încetat să mai aibă în vedere umanul. Adevărul, cinstea, integritatea, încrederea, compasiunea — toate erau îndepărtate de pe pământ. Lăcomia nestăvilită și ambiția devoratoare au dat naștere unei neîncrederi universale. Ideea datoriei, a obligației pe care o are puterea față de slăbiciune, a demnității omenești și a drepturilor omului au fost aruncate la o parte, ca fiind doar un vis sau o poveste frumoasă. Oamenii de rând erau priviți ca animale de povară, unelte sau scări pentru ambiție. Bogăția și puterea, tihna și satisfacerea plăcerilor erau căutate ca fiind cel mai înalt bine. Veacul era caracterizat de degenerare fizică, o letargie mentală și moarte spirituală. Ed 75.1

Pentru că pasiunile și scopurile rele ale oamenilor Îl izgoniseră pe Dumnezeu din gândurile lor, faptul de a-L fi dat uitării i-a înclinat și mai mult către rău. Inima îndrăgostită de păcat Îl îmbrăca pe Dumnezeu cu propriile ei atribute, iar această concepție a întărit puterea păcatului. Înclinând către satisfacerea plăcerilor proprii, oamenii au ajuns să-L conceapă pe Dumnezeu ca fiind la fel ca ei — o Ființă al cărei țel era slava proprie, ale cărei cerințe erau în așa fel potrivite, încât să-I satisfacă plăcerea; o Ființă care îi înălța sau îi prăbușea pe oameni după cum aceștia ajutau sau împiedicau împlinirea scopurilor Sale egoiste. Clasele sărace priveau Ființa Supremă ca fiind doar ușor diferită de opresorii lor, cu excepția faptului că îi depășea cu mult în putere. Toate tipurile de religii au fost modelate după aceste idei. Fiecare dintre ele reprezenta un sistem de impuneri arbitrare. Prin daruri și ceremonii, închinătorii căutau să îmbuneze Dumnezeirea pentru a căpăta favoarea Sa, ca să-și împlinească propriile scopuri. O asemenea religie, neavând nici o putere asupra inimii sau conștiinței, nu putea fi decât un șir de forme ceremoniale, de care oamenii se săturaseră și de care, cu excepția acelui câștig pe care-l putea aceasta oferi, doreau fierbinte să scape. Astfel, răul, fără piedici, a crescut mai puternic, în timp ce aprecierea binelui și dorința după ceea ce este bine scădeau. Oamenii au pierdut chipul lui Dumnezeu și au primit amprenta puterii demonice, de care erau stăpâniți. Întreaga lume devenea o groapă a stricăciunii. Ed 75.2

Nu mai era decât o singură speranță pentru neamul omenesc — ca în această masă de elemente discordante care propagau stricăciunea să fie aruncat un aluat nou; să i se aducă omenirii puterea unei vieți noi; să i se redea lumii cunoașterea lui Dumnezeu. Ed 76.1

Hristos a venit să restabilească această cunoștință. A venit pentru a da la o parte învățăturile false, prin care cei care pretindeau că-L cunosc pe Dumnezeu Îl reprezentaseră greșit. A venit să arate practic natura Legii Sale, să descopere în propriul caracter frumusețea sfințeniei. Ed 76.2

Hristos a sosit în lume cu toată iubirea acumulată de-a lungul veșniciei. Dând la o parte impunerile arbitrare, care împovăraseră Legea lui Dumnezeu, El a arătat că Legea este o Lege a iubirii, o expresie a bunătății divine. A arătat că de ascultarea de principiile ei depinde fericirea omenirii și, alături de aceasta, stabilitatea, însăși baza și structura societății omenești. Ed 76.3

Atât de departe de a emite cerințe arbitrare, Legea lui Dumnezeu este dată oamenilor ca zid de apărare, ca scut. Oricine acceptă principiile ei este păzit de rău. Fidelitatea față de Dumnezeu implică fidelitatea față de om. Astfel, Legea apără drepturile și individualitatea fiecărei ființe omenești. Îi oprește pe conducători să oprime și pe subordonați să nu dea ascultare. Asigură bunăstarea omului atât pentru lumea aceasta, cât și pentru lumea care va veni. Pentru cel supus, reprezintă făgăduința vieții veșnice, căci ea exprimă principiile care vor exista etern. Ed 76.4

Hristos a venit pentru a demonstra valoarea principiilor divine, descoperind puterea lor pentru regenerarea omului. A venit pentru a-i învăța pe oameni cum pot fi dezvoltate și aplicate aceste principii. Ed 77.1

Pentru oamenii acelui veac, valoarea tuturor lucrurilor era determinată de modul de prezentare exterioară. În timp ce religia scăzuse ca putere, crescuse ca pompă. Educatorii acelui timp căutau să inspire respect prin etalare și ostentație. Viața lui Isus se afla în contrast izbitor cu toate acestea. Viața Lui demonstra lipsa de valoare a ceea ce era privit de către oameni ca fiind lucruri de căpetenie ale vieții. Născut în mediul social al celor mai needucați, locuind în casa unui țăran, folosind mâncarea pe care o mânca un țăran, cu ocupația unui meșteșugar, ducând o viață obscură, identificându-se cu truditorii neștiuți ai lumii — în mijlocul acestor condiții și în acest mediu, Isus a urmat planul divin de educație. El nu căuta școlile din timpul Său, cu obiceiul acestora de a mări proporțiile lucrurilor mici și de a micșora lucrurile mari. Educația Sa era dobândită direct de la sursele aprobate de cer; din muncă folositoare, din studiul Scripturilor și al naturii și din experiențele vieții — manualele lui Dumnezeu, pline de învățături pentru toți aceia care sunt gata să le ofere o mână neșovăitoare, un ochi atent și o inimă deschisă pentru pricepere. Ed 77.2

“Iar Pruncul creștea și se întărea; era plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El.” Luca 2, 40. Ed 78.1

Pregătit în acest fel, El și-a început misiunea, exercitând în fiecare moment al contactului Său cu oamenii o influență spre binecuvântare, o putere de a transforma, așa cum lumea nu mai văzuse niciodată. Ed 78.2

El care căuta să-i schimbe pe oameni trebuia ca El însuși să-i înțeleagă. Oamenii nu pot fi atinși și înălțați decât prin compasiune, credință și iubire. În acest punct, Hristos este descoperit ca Învățător al învățătorilor; dintre toți cei care au trăit pe pământ, numai El are o înțelegere perfectă a sufletului omenesc. Ed 78.3

“Căci n-avem un Mare Preot” — Învățător al învățătorilor, căci preoții erau învățători — “Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat.” Evrei 4, 15. Ed 78.4

“Și prin faptul că El Însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți.” Evrei 2, 18. Ed 78.5

Numai Hristos avea experiență în toate întristările și ispitele de care au parte ființele omenești. Nimeni altcineva născut din femeie nu a mai fost asaltat atât de aprig de ispită; nimeni altul nu a purtat o povară mai grea a durerii și păcatului lumii. Nu a mai existat altul a cărui compasiune să fie atât de mare și atât de gingașă. Ca Unul care împărtășea experiențele oamenilor, El nu doar simțea pentru cineva, ci și împreună cu toți cei care se luptau, care erau împovărați și ispitiți. Ed 78.6

Ceea ce-i învăța pe alții, El trăia. “Pentru că Eu v-am dat o pildă”, a spus El ucenicilor, “ca și voi să faceți cum am făcut Eu”. “Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.” Ioan 13, 15; 15, 10. Astfel, în viața lui Hristos, cuvintele Sale aveau un sprijin și o ilustrare perfectă. Și mai mult de-atât: ceea ce-i învăța pe alții, El era. Cuvintele Lui nu reprezentau doar expresia experienței vieții Sale, ci și a propriului Său caracter. Nu numai că propovăduia adevărul, dar El era adevărul. Acest lucru dădea putere învățăturii Sale. Ed 78.7

Hristos mustra cu credincioșie. Nu a trăit niciodată cineva care să urască atât de mult răul; nimeni care să-l denunțe cu atâta curaj. Simpla Lui prezență era o mustrare pentru toate lucrurile josnice și neadevărate. În lumina purității Sale, oamenii se vedeau necurați, iar țelurile vieților lor apăreau viclene și false. Cu toate acestea, îi atrăgea pe oameni. Cel care îl crease pe om înțelegea valoarea omului. Denunțase răul ca fiind vrăjmașul celor pe care căuta să-i binecuvânteze și să-i salveze. El vedea în fiecare făptură umană, oricât de decăzută, un fiu al lui Dumnezeu, o persoană care putea reprimi privilegiul relației cu Divinul. Ed 79.1

“Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” Ioan 3, 17. Privindu-i pe oameni în suferințele și degradarea lor, Hristos vedea motive de speranță chiar și acolo unde nu se arăta decât disperare și ruină. Oriunde exista un simțământ de nevoie, El vedea o ocazie de a înălța. Sufletele ispitite, învinse, care se simțeau pierdute, gata să piară, erau întâmpinate de El cu binecuvântări, nu cu acuzări. Ed 79.2

Fericirile pronunțate de El erau modul Său de întâmpinare a întregii familii omenești. La Predica de pe Munte, privind la mulțimea adunată să asculte, El părea să fi uitat pentru moment că nu este în cer și a folosit formula obișnuită de salut a lumii luminii. De pe buzele Sale curgeau binecuvântări asemenea izbucnirii în torent a unui izvor ce a fost oprit multă vreme. Ed 79.3

Întorcând spatele favoriților acestei lumi, ambițioși și mulțumiți de ei înșiși, El a declarat că binecuvântați erau aceia care, oricât de mare ar fi nevoia lor, vor să primească lumina și iubirea Sa. Celor săraci în duh, celor întristați și celor prigoniți El le-a întins mâna, spunând: “Veniți la Mine, ... și Eu vă voi da odihnă”. Matei 11, 28. Ed 79.4

El a întrezărit posibilități infinite în fiecare făptură omenească. I-a văzut pe oameni așa cum ar putea să fie, transformați de harul Său — după “bunăvoința Domnului, Dumnezeului nostru”. Psalmii 90, 17. Privindu-i cu nădejde, le inspira nădejde. Întâmpinându-i cu încredere, le inspira încredere. Descoperind în Sine Însuși idealul adevărat al omului, trezea atât dorința, cât și credința pentru atingerea lui. În prezența Sa, suflete căzute și disprețuite își dădeau seama că erau încă oameni și doreau să se dovedească vrednici de aprecierea Lui. În multe inimi care păreau moarte pentru tot ceea ce era sfânt erau trezite noi impulsuri. Pentru mulți disperați, El deschidea posibilitatea unei vieți noi. Ed 80.1

Hristos i-a legat pe oameni de inima Sa prin legăturile iubirii și dăruirii; și prin aceleași legături i-a legat pe aceștia de semenii lor. Pentru El, iubirea însemna viață, iar viața însemna slujire. “Fără plată ați primit”, a zis El, “fără plată să dați”. Matei 10, 8. Ed 80.2

Nu numai pe cruce S-a jertfit Hristos pentru omenire. Așa cum “umbla din loc în loc” și “făcea bine” (Faptele Apostolilor 10, 38), experiența fiecărei zile era o revărsare a propriei Sale vieți. Într-un singur fel putea fi susținută o asemenea viață. Isus trăia în dependență de Dumnezeu și în comuniune cu El. În locul tainic al Celui Preaînalt, la umbra Celui Atotputernic, când și când, oamenii se vindecă; rămân acolo pentru o vreme, iar rezultatul se arată prin fapte nobile; apoi credința lor cade, comuniunea este întreruptă și lucrarea vieții pătată. Dar viața lui Isus a fost o viață de încredere neîncetată, susținută prin comuniune neîntreruptă; iar slujirea Sa pentru cer și pământ a fost fără eșecuri sau ezitări. Ed 80.3

Ca om, El a stăruit cu rugăminți fierbinți la tronul lui Dumnezeu până când natura Sa umană era încărcată cu un curent ceresc care lega omenescul de divin. Primind viață de la Dumnezeu, El oferea viață oamenilor. Ed 80.4

“Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Ioan 7, 46. Acest lucru ar fi fost adevărat despre Hristos chiar și dacă ar fi dat învățătură numai în sfera fizicului și intelectului sau în chestiuni de teorie și speculație. Ar fi putut să dezlege taine pentru pătrunderea cărora s-ar fi cerut secole de trudă și studiu. Ar fi putut face sugestii în ramuri științifice care, până la încheierea timpului, ar fi oferit hrană pentru minte și un stimulent pentru invenții. Dar nu a făcut acest lucru. Nu a zis nimic în scopul de a satisface curiozitatea sau de a stimula ambiția egoistă. Nu s-a ocupat de teorii abstracte, ci de ceea ce era esențial pentru dezvoltarea caracterului; ceea ce ar fi sporit capacitatea omului de a-L cunoaște pe Dumnezeu și i-ar fi mărit puterea de a face bine. A vorbit despre acele adevăruri legate de călăuzirea vieții și care unesc omul cu veșnicia. Ed 81.1

În loc să-i îndrume pe oameni să studieze teorii ale oamenilor despre Dumnezeu, Cuvântul Său sau lucrările Sale, El i-a învățat să-L privească așa cum este descoperit în lucrările Sale, în Cuvântul Lui și, prin providența Sa, le-a adus mintea în contact cu mintea Celui Infinit. Ed 81.2

Oamenii “erau uimiți de învățătura Lui, căci cuvântul Său avea putere”. Luca 4, 32. Niciodată nu mai vorbise până atunci cineva care să aibă o așa de mare putere de a trezi gândirea, de a stimula aspirațiile, de a trezi toate calitățile trupului, minții și sufletului. Ed 81.3

Învățătura lui Hristos, asemenea compasiunii Sale, îmbrățișa lumea. Nu poate exista vreo împrejurare în viață, vreo criză în experiența umană care să nu fi fost anticipată în învățătura Sa și pentru care principiile Sale să nu aibă o lecție. El este Prințul tuturor învățătorilor, iar cuvintele Sale vor fi descoperite ca o călăuză pentru toți cei care lucrează împreună cu El, până la sfârșitul timpului. Ed 81.4

Pentru Dumnezeu, prezentul și viitorul, ceea ce este aproape și ceea ce este îndepărtat, erau una. Avea în vedere nevoile întregii omeniri. Înaintea ochiului minții Sale, erau desfășurate toate scenele eforturilor și realizărilor omenești, ale ispitelor și conflictelor, ale încurcăturilor și primejdiilor. Toate inimile, toate familiile, toate plăcerile, bucuriile și aspirațiile Îi erau cunoscute. Ed 82.1

El nu a vorbit numai în favoarea, dar și către toată omenirea. Copilașului, în bucuria dimineții vieții; inimii însetate, neliniștite, a tânărului; celor maturi, în puterea anilor lor, purtând poverile de răspunderi și griji; celor vârstnici, în slăbiciunea și oboseala lor — tuturor le-a fost dată solia Lui, fiecărui copil al omenirii, în orice țară și în orice veac. Ed 82.2

În învățăturile Sale au fost îmbrățișate lucrurile vremelnice și lucrurile veșniciei — cele văzute în legătura lor cu cele nevăzute, incidentele trecătoare ale vieții obișnuite și aspectele solemne ale vieții ce va veni. Ed 82.3

Dumnezeu a pus lucrurile acestei vieți la locul cuvenit, ca fiind secundare față de cele de interes veșnic; nu a trecut însă cu vederea importanța acestora. Învățătura Sa a fost aceea că pământul și cerul sunt legate unul de celălalt și că o cunoaștere a adevărului divin îl pregătește pe om să-și îndeplinească mai bine îndatoririle vieții de zi cu zi. Ed 82.4

Pentru El nu era nimic lipsit de sens. Jocul copilului, munca adultului, plăcerile vieții, grijile și suferințele ei, toate reprezentau unelte pentru acel scop unic — descoperirea lui Dumnezeu pentru înălțarea omenirii. Ed 82.5

De pe buzele Sale, Cuvântul lui Dumnezeu pătrundea în inimile oamenilor cu o nouă putere și un nou înțeles. Învățătura Sa făcea ca lucrurile creației să fie văzute într-o lumină nouă. Pe fața naturii luminau încă o dată razele acelei străluciri pe care păcatul o alungase. În toate faptele și experiențele de viață era descoperită o lecție divină și posibilitatea întovărășirii cu divinul. Dumnezeu umbla din nou pe pământ; inimile omenești au devenit conștiente de prezența Lui; lumea era străbătută de iubirea Sa. Cerul a coborât printre oameni. În Hristos, ei L-au recunoscut pe Acela care deschisese înaintea lor știința veșniciei — Ed 82.6

“Emanuel, ... Dumnezeu cu noi”. Ed 83.1

Orice lucrare educațională, adevărată, își găsește centrul în Învățătorul trimis de Dumnezeu. Despre lucrarea din zilele noastre, ca și, fără îndoială, despre aceea pe care a întemeiat-o acum o mie opt sute de ani, Mântuitorul vorbește folosind cuvintele: Ed 83.2

“Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă; Cel viu.” Ed 83.3

“Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul.” Apocalipsa 1, 17; 21, 6. Ed 83.4

În prezența unui astfel de Învățător, cu o asemenea ocazie de educație divină, ce altceva ar fi dacă nu nebunie să căutăm o educație despărțiți de El — să căutăm să fim înțelepți despărțiți de Înțelepciune? Să fim drepți în timp ce respingem Adevărul? Să căutăm să fim luminați fugind de Lumină și să existăm fără Viață? Să ne întoarcem de la Izvorul de apă vie și să săpăm puțuri crăpate, care nu țin apa? Ed 83.5

Iată, El încă ne invită: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Din inima celui ce crede în Mine vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura”. “Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.” Ioan 7, 37.38; 4, 14. Ed 83.6