Faptele Apostolilor

Capitolul 21 — În ținuturile mai depărtate

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 16, 7-40.

Sosise vremea ca Evanghelia să fie vestită și dincolo de hotarele Asiei Mici. Calea era pregătită ca Pavel și conlucrătorii lui să treacă în Europa. La Troa, pe țărmurile Mării Mediterane, “noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare și i-a făcut următoarea rugăminte: ‘Treci în Macedonia, și ajută-ne!’” FA 211.1

Chemarea era hotărâtă, neîngăduind nici o zăbavă. “După vedenia aceasta”, spune Luca, apostolul care i-a însoțit pe Pavel, Sila și pe Timotei în călătoria lor în Europa, “am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, și a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ținut al Macedoniei, și o colonie romană”. FA 211.2

“În ziua Sabatului”, continuă Luca, “am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu și asculta. Domnul i-a deschis inima.” Lidia a primit cu bucurie adevărul. Ea și casa ei s-au convertit și au fost botezați și Lidia a stăruit de apostoli să facă din casa ei un cămin al lor. FA 212.1

Când solii crucii au pornit în lucrarea lor de învățare a oamenilor, o femeie stăpânită de un duh de ghicire s-a luat după ei și a început să strige: “Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii. Așa a făcut ea timp de mai multe zile.” FA 212.2

Femeia aceasta era o unealtă deosebită a lui Satana și prin ghicire adusese mult câștig stăpânilor ei. Influența ei ajutase la întărirea idolatriei. Satana știa că împărăția lui fusese invadată și a recurs la acest mijloc prin care să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu, sperând să amestece sofisticăriile ei cu adevărurile învățate de aceia care vesteau solia Evangheliei. Cuvintele de recomandare rostite de această femeie erau o insultă la adresa cauzei adevărului, abătând mințile oamenilor de la învățăturile apostolilor și aducând dispreț asupra Evangheliei; și prin ele mulți erau făcuți să creadă că aceia care vorbeau mânați de Duhul și prin puterea lui Dumnezeu erau mânați de același spirit ca și acest emisar al lui Satana. FA 212.3

Pentru o vreme, apostolii au răbdat această împotrivire; dar, după aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, Pavel a poruncit spiritului rău o să părăsească pe femeie. Tăcerea ei imediată a mărturisit că apostolii erau slujitorii lui Dumnezeu și că demonul i-a recunoscut ca atare și a ascultat de porunca lor. FA 212.4

Nemaifiind stăpânită de spiritul cel rău și revenită la normal, cu o judecată chibzuită, femeia a ales să devină o urmașă a lui Hristos. Stăpânii ei însă s-au alarmat din pricina pierderii câștigului adus de aceasta. Ei au văzut că se spulberase orice nădejde de a mai primi bani de pe urma prezicerilor și ghicirilor ei și că izvorul lor de venituri va seca cu totul în curând, dacă apostolilor li s-ar mai fi îngăduit să continue lucrarea Evangheliei. FA 213.1

Mulți alții din oraș erau interesați în câștigarea de bani, folosindu-se de amăgirile satanice; și aceștia, temându-se de influența unei puteri care ar putea face să înceteze cu totul lucrarea lor, au strigat cu putere împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Ei i-au dus pe apostoli înaintea dregătorilor cu învinuirea aceasta: “Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” FA 213.2

Împinși de furia ațâțătorilor, mulțimea s-a ridicat împotriva ucenicilor. Un spirit ostil a pus stăpânire pe mulțime, o atitudine aprobată de autorități, care au rupt veșmintele apostolilor și au poruncit să fie biciuiți. “După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, și au dat în grija temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru și le-a băgat picioarele în butuci”. FA 213.3

Apostolii au avut de suferit chinuri groaznice din pricina poziției dureroase în care fuseseră lăsați, însă nu au murmurat. Dimpotrivă, în întunericul acela dens și al apăsării izolării din închisoare, ei s-au încurajat unul pe altul prin rugăciuni și au cântat laude la adresa lui Dumnezeu, fiindcă au fost găsiți vrednici să sufere rușine pentru El. Inimile lor erau însuflețite de o adâncă și sinceră iubire pentru cauza Răscumpărătorului lor. Pavel cugeta la persecuția pe care el o adusese asupra ucenicilor lui Hristos și se bucura acum că ochii săi fuseseră deschiși ca să vadă și inima lui să simtă puterea glorioaselor adevăruri pe care altădată le disprețuise. FA 213.4

Plini de uimire, ceilalți întemnițați au auzit sunetul rugăciunii și al cântecului venind din temnița cea dinăuntru. Ei fuseseră obișnuiți să audă urlete și gemete, blesteme și înjurături spărgând liniștea nopții; dar niciodată mai înainte ei n-au auzit cuvinte de rugăciune și cântări de laudă înălțându-se din celula aceea întunecoasă. Gardienii și întemnițații se mirau și se întrebau cine ar putea fi oamenii aceștia care, înghețați, flămânzi și chinuiți, puteau totuși să se bucure. FA 214.1

În timpul acesta, dregătorii s-au întors spre casele lor, felicitându-se că, prin măsuri luate la timp și hotărâte, au stins o răzvrătire. Însă pe drum ei au mai aflat unele amănunte cu privire la caracterul și lucrarea oamenilor pe care hotărâseră să fie biciuiți și întemnițați. Ei au văzut femeia care fusese eliberată de sub influența satanică și au fost șocați de schimbarea înfățișării și purtării ei. În trecut, ea pricinuise multe necazuri în cetate; acum era liniștită și tăcută. Când și-au dat seama că, mai mult ca sigur, aplicaseră la doi nevinovați pedeapsa cea aspră a legii romane, s-au mâniat pe ei înșiși și au hotărât ca dimineața să poruncească ca apostolii să fie eliberați pe ascuns și, însoțiți de străjeri, să fie conduși afară din cetate, dincolo de orice primejdie sau violență din partea gloatei. FA 214.2

Însă, în timp ce oamenii erau cruzi și răzbunători sau vinovați de moarte, fiindcă-și neglijaseră răspunderile solemne puse asupra lor, Dumnezeu n-a uitat să fie îndurător față de slujitorii Săi. Întreg cerul se interesa de aceia care sufereau din pricina lui Hristos și îngeri au fost trimiși să viziteze închisoarea. La sosirea lor, pământul s-a cutremurat. Ușile cele grele și ferecate ale închisorii s-au dat în lături; lanțurile și cătușele au căzut de la mâinile și picioarele întemnițaților; și închisoarea a fost inundată de o lumină strălucitoare. FA 215.1

Cu surprindere temnicerul auzise rugăciunile și cântecele apostolilor întemnițați. Când ei au fost aduși acolo, el a văzut rănile lor umflate și sângerânde și totuși chiar el a poruncit ca să le strângă picioarele în butuci. Se așteptase să audă din partea lor gemete și blesteme; dar, în loc de acestea, el a auzit cântece de bucurie și laudă. Temnicerul adormise cu aceste sunete în urechi, dar a fost trezit de cutremur și de zgâlțâirea zidurilor închisorii. FA 215.2

Sărind îngrozit în picioare, el a văzut cu spaimă că toate ușile închisorii erau deschise și deodată îl străfulgeră teama că întemnițații au scăpat. El își aminti cu ce poruncă hotărâtă fuseseră încredințați Pavel și Sila în grija lui în seara trecută și era sigur că moartea avea să fie pedeapsa pentru aparenta neîmplinire credincioasă a datoriei. În amărăciunea sufletului său, a crezut că era mai bine să moară chiar de mâna sa decât să fie supus unei osândiri rușinoase. Trăgând sabia, era tocmai să se omoare, când glasul lui Pavel s-a auzit în cuvinte pline de îmbărbătare: “Să nu-ți faci nici un rău, căci toți suntem aici”. Fiecare era la locul său, reținuți de puterea lui Dumnezeu, exercitată printr-unul dintre întemnițați. FA 215.3

Asprimea cu care temnicerul se purtase față de apostoli nu trezise nici un resentiment. Pavel și Sila aveau spiritul lui Hristos și nu spiritul răzbunării. Inimile lor, pline de iubirea Mântuitorului, nu aveau nici un colțișor pentru răutate împotriva prigonitorilor lor. FA 216.1

Temnicerul a azvârlit sabia și, cerând o lumină, s-a grăbit să ajungă în închisoarea dinăuntru. El avea să vadă ce fel de oameni erau aceștia, care răsplăteau cu bunătate cruzimea cu care ei fuseseră tratați. Ajungând acolo unde erau apostolii și aruncându-se înaintea lor, el le-a cerut iertare. După aceea, scoțându-i afară, i-a întrebat: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” FA 216.2

Temnicerul s-a cutremurat când a văzut mânia lui Dumnezeu manifestată prin cutremur; la gândul că cei închiși ar fi scăpat, el fusese gata să moară de propria sa mână; dar acum toate aceste lucruri păreau de mică importanță în comparație cu temerea cea nouă și ciudată care îi frământa mintea, precum și dorința de a avea liniștea și voioșia arătate de apostoli în suferință și ocară. Pe fețele lor, el a văzut lumina cerului; el a înțeles că Dumnezeu intervenise într-un chip minunat spre a le salva viața; și, cu o putere deosebită, cuvintele femeii posedate i-au venit în minte: “Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. FA 216.3

Cu deplină umilință, el le-a cerut apostolilor să-i arate calea vieții. “Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și casa ta”, au răspuns ei; “și i-au vestit Cuvântul Domnului atât lui, cât și tuturor celor din casa lui”. Apoi, temnicerul a spălat rănile apostolilor, iar după aceea a fost botezat de ei împreună cu toată casa lui. O influență sfințitoare s-a răspândit printre cei întemnițați și mințile tuturor au fost deschise să asculte adevărurile rostite de apostoli. Ei erau convinși că Dumnezeul cărora Îi slujeau acești oameni îi scăpase din robie. FA 217.1

Locuitorii din Filipi fuseseră foarte înspăimântați de cutremur și când, dimineața, slujbașii închisorii au spus dregătorilor ce se întâmplase peste noapte, aceștia s-au speriat și au trimis pe lictori să dea drumul apostolilor. Dar Pavel a spus: “După ce ne-au bătut cu nuiele în fața tuturor, fără să fim judecați, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniță și acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge așa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!” FA 217.2

Apostolii erau cetățeni romani și era împotriva legii să bați pe un roman, afară de cazul unei vine mari și, de asemenea, să-l lipsești de libertate fără o judecată în toată regula. Pavel și Sila fuseseră întemnițați în văzul lumii și acum ei refuzau să fie eliberați pe ascuns fără de cuvenita lămurire din partea dregătorilor. FA 217.3

Când cuvintele acestea au fost aduse la cunoștința autorităților, acestea s-au îngrozit de teama ca nu cumva apostolii să se plângă împăratului și au mers de îndată la închisoare, s-au scuzat față de Pavel și Sila pentru nedreptatea și cruzimea cu care au fost tratați și dregătorii înșiși i-au scos din închisoare, stăruind de ei să plece din cetate. Aceștia se temeau de influența apostolilor asupra oamenilor și, de asemenea, ei se temeau de Puterea care intervenise în favoarea acestor oameni nevinovați. FA 217.4

Potrivit îndrumării date de Hristos, apostolii nu voiau să stăruie cu prezența lor acolo unde aceasta nu era dorită. “Ei au ieșit din temniță, și au intrat în casa Lidiei; și, după ce au văzut și mângâiat pe frați, au plecat”. FA 218.1

Apostolii n-au considerat ca fiind zadarnică lucrarea lor în Filipi. Ei întâmpinaseră multă împotrivire și prigoană; dar intervenția Providenței în favoarea lor și convertirea temnicerului și a casei lui au răsplătit din belșug batjocura și suferința pe care o înduraseră. Vestea despre nedreapta întemnițare și minunata eliberare a ajuns să fie cunoscută în toată regiunea aceea, și aceasta a făcut ca lucrarea apostolilor să fie cunoscută de un mare număr de oameni la care altfel nu s-ar fi putut ajunge. FA 218.2

Lucrarea lui Pavel la Filipia a avut ca urmare întemeierea unei biserici ai cărei membri se înmulțeau mereu. Zelul și devotamentul lui și, mai presus de toate, spiritul lui gata de a suferi pentru Hristos au exercitat o influență profundă și dăinuitoare asupra convertiților. Ei au prețuit adevărurile cele scumpe pentru care apostolii jertfiseră atât de mult și s-au predat într-o deplină consacrare lucrării Mântuitorului lor. FA 218.3

Că această biserică nu a scăpat de prigoniri este arătat de unele cuvinte din epistola lui Pavel către ei. El spune: “Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El, și să și duceți, cum și faceți, aceeași luptă, pe care ați văzut-o la mine”. Totuși, atât de mare era statornicia lor în credință, încât el spunea: “Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez pentru voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți, cu bucurie pentru partea pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum”. (Filipeni 1, 29.30.3-5.) FA 218.4

Grozavă este lupta ce are loc între puterile binelui și ale răului în centrele importante unde solii adevărului sunt chemați să lucreze. “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui”, spunea Pavel, “ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”. (Efeseni 6, 12.) Până la încheierea vremii va dăinui conflictul dintre biserica lui Dumnezeu și aceia care se găsesc sub stăpânirea îngerilor răi. FA 219.1

Primii creștini erau deseori chemați să întâmpine puterile întunericului față către față. Prin amăgiri meșteșugite și prin prigoană, vrăjmașul s-a străduit să-i abată de la dreapta credință. În vremea de acum, când sfârșitul tuturor lucrurilor pământești se apropie cu pași iuți, Satana depune sforțări disperate să prindă lumea în cursă. El născocește multe planuri pentru a ocupa mințile și a abate atenția de la adevărurile absolut trebuincioase mântuirii. În fiecare loc, uneltele lui se grupează cu sârguință alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu. Arhiamăgitorul este la lucru spre a introduce elemente de confuzie și răscoală și oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu cunoștința ce o au. FA 219.2

Păcătoșenia atinge o culme nemaiatinsă vreodată mai înainte și totuși mulți slujitori ai Evangheliei strigă: “Pace și siguranță”. Dar solii cei credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să meargă înainte cu lucrarea lor. Îmbrăcați cu întreaga armură a cerului, ei trebuie să înainteze fără teamă și biruitori, neîncetând niciodată lupta lor până când solia adevărului pentru timpul acesta n-a ajuns până la ultimul suflet la care se putea ajunge. FA 220.1