Calea către Hristos

Capitolul 3 — Pocăința

Cum poate fi un om drept înaintea lui Dumnezeu? Cum poate păcătosul să fie făcut neprihănit? Numai prin Domnul Isus Hristos noi putem fi aduși în armonie cu Dumnezeu, cu sfințenia Lui. Dar cum putem veni la Domnul Hristos? Mulți ridică aceeași problemă pentru care, în Ziua Cincizecimii, mulțimea, străpunsă în inimă de vinovăția păcatului, a strigat: “Ce să facem?” Primul cuvânt al răspunsului lui Petru a fost: “Pocăiți-vă”. (Faptele Apostolilor 2, 37.38.) Altădată, la scurt timp după aceea, el a spus: “Pocăiți-vă ... și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele”. (Faptele Apostolilor 3, 19.) CH 23.1

Pocăința cuprinde în sine o adâncă părere de rău de păcatele săvârșite și o continuă ferire de a le mai face. Noi nu vom renunța pe deplin la păcat până când nu vom ajunge să simțim păcătoșenia lui; până când nu vom ajunge să-l părăsim cu toată inima noastră, până atunci nu se va produce adevărata schimbare în viața noastră. CH 23.2

Sunt mulți aceia care dau greș în a înțelege adevărata natură a pocăinței. Multora le pare rău că au păcătuit și chiar ajung să facă o schimbare vizibilă în viața lor, aceasta pentru că se tem că păcatele lor vor aduce asupră-le suferințe. Dar nu aceasta este pocăința, în sensul biblic. Unii ca aceștia deplâng mai degrabă suferința decât păcatul. Aceasta era amărăciunea lui Esau când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, înspăimântat de îngerul care stătea în calea sa cu sabia scoasă, și-a recunoscut vina de teamă să nu-și piardă viața; dar el nu manifesta o adevărată pocăință, o reală părere de rău pentru păcat, nici o întoarcere de la scopurile lui, nici scârbă față de ceea ce este rău. Iuda Iscarioteanul, după ce a vândut pe Domnul său, a strigat: “Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat”. (Matei 27, 4.) CH 23.3

Mărturisirea aceasta a fost smulsă sufletului său vinovat datorită unui simțământ teribil de condamnare și a unei teribile așteptări a judecății. Urmările actului său îl umpleau de groază, dar nu era pătruns de o durere profundă, zdrobitoare de inimă pentru faptul că a vândut pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu și a lepădat pe Sfântul lui Israel. Faraon, sub influența plăgilor trimise de Dumnezeu, a recunoscut păcatul său numai pentru a scăpa de continuarea pedepsei, dar s-a reîntors la poziția de sfidare a cerului de îndată ce plăgile au încetat. Toți aceștia deplângeau rezultatele păcatului, dar nu erau zdrobiți pentru păcatul în sine. CH 24.1

Însă atunci când inima se supune influenței Duhului Sfânt, conștiința va fi trezită, iar păcătosul va ajunge să înțeleagă ceva din profunzimea și sfințenia legii lui Dumnezeu, care este temelia guvernării Sale în ceruri și pe pământ. “Lumina aceasta este adevărata Lumină care luminează pe orice om, venind în lume”, care luminează cămările tainice ale sufletului, iar lucrurile ascunse ale întunericului sunt aduse la lumină. (Ioan 1, 9.) Simțământul vinovăției pune stăpânire pe minte și inimă. Păcătosul înțelege acum dreptatea lui Dumnezeu și îi este groază să apară, în vinovăția și întinarea lui, înaintea Celui care cercetează inimile. El vede iubirea lui Dumnezeu, frumusețea sfințeniei și bucuria curăției; el dorește atunci din inimă să fie curățit și readus în legătură cu cerul. CH 24.2

Rugăciunea lui David, după căderea sa, ilustrează natura adevăratei căințe pentru păcatul săvârșit. Pocăința sa a fost sinceră și profundă. El n-a făcut nimic ca să-și micșoreze vina; rugăciunea sa n-a fost nicidecum inspirată de dorința de a scăpa de amenințarea judecății. David a văzut grozăvia păcatului său; și-a dat seama de josnicia sufletului său și îi era scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci și pentru curăția inimii. El tânjea după bucuria sfințirii: spre a fi iarăși în armonie și comuniune cu Dumnezeu. Iată limbajul sufletului său apăsat: CH 24.3

“Ferice de cel cu fărădelegea iertată;
și de cel cu păcatul acoperit!
Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea,
Și în duhul căruia nu este viclenie!” Psalmii 32, 1.2. CH 25.1

“Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!
După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!
Căci îmi cunosc bine fărădelegile,
și păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Curăță-mă cu isop, și voi fi curat;
spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.
Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou și statornic!
Nu mă lepăda de la fața Ta,
și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.
Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale;
Și sprijină-mă cu un duh de bunăvoință!
Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat,
Și limba mea va lăuda îndurarea Ta!” Psalmii 51, 1-14. CH 25.2

Nu stă în puterea noastră să dăm pe față o astfel de pocăință; ea se dobândește numai prin Domnul Hristos, care S-a înălțat la cer și a dat daruri oamenilor. CH 25.3

Dar tocmai aici, în acest punct, mulți pot greși și, de aceea, nu mai ajung să primească ajutorul pe care Domnul Hristos dorește să li-l dea. Aceștia gândesc că nu pot veni la Domnul Hristos până când mai întâi nu se pocăiesc și că pocăința îi pregătește pentru iertarea păcatelor lor. Este adevărat că pocăința precede iertarea păcatelor; căci numai inima zdrobită și smerită va simți nevoia unui Mântuitor. Dar oare trebuie ca păcătosul să aștepte până când va fi pocăit și numai după aceea să vină la Domnul Isus? Trebuie oare să facem din pocăință un obstacol între păcătos și Mântuitor? CH 26.1

Sfânta Scriptură nu ne învață că păcătosul trebuie ca mai întâi să se pocăiască și numai după aceea va putea să dea curs invitației Domnului Hristos: “Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă”. (Matei 11, 28.) Ceea ce conduce pe păcătos la adevărata pocăință este puterea mântuitoare a Domnului Hristos. Apostolul Petru clarifică această problemă în cuvântul adresat iudeilor când zice: “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor”. (Faptele Apostolilor 5, 31.) Noi nu putem nicidecum să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conștiința, după cum nu putem fi iertați de păcatele noastre fără Domnul Hristos. CH 26.2

Domnul Hristos este izvorul oricăror impulsii bune. Numai El poate sădi în inimă vrăjmășie față de păcat. Orice dorință după adevăr și curăție, convingerea cu privire la propria noastră păcătoșenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre. CH 26.3

Domnul Hristos spunea: “Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii”. (Ioan 12, 32.) Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălțat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minții noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăință. Prin moartea Sa pentru cei păcătoși, Domnul Hristos a dat pe față o iubire mai presus de înțelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioșează inima, îi impresionează mintea și îi conduce sufletul la căință. CH 26.4

Este adevărat că, uneori, oamenii încep să se rușineze de căile lor păcătoase și se lasă de unele din obiceiurile lor rele, înainte de a fi conștienți de faptul că sunt atrași spre Hristos. Dar ori de câte ori aceștia depun eforturi de a produce o reformă în viața lor dintr-o dorință sinceră de a face ceea ce este drept, puterea lui Hristos este aceea care-i determină la aceasta. O influență mai presus de cunoașterea lor lucrează asupra sufletului, conștiința este trezită, iar manifestarea vieții lor este schimbată în bine. În timp ce Domnul Hristos îi atrage să privească la crucea Sa, să privească pe Acela care a fost pironit pentru păcatele lor, poruncile lui Dumnezeu revin în conștiință. Stricăciunea vieții lor și păcatul adânc înrădăcinat în suflet le sunt descoperite. Ei încep atunci să înțeleagă ceva din neprihănirea Domnului Hristos și exclamă: “Ce este oare păcatul, că a trebuit să ceară un sacrificiu atât de mare pentru mântuirea victimelor lui? Toată această dragoste, toată această suferință, toată această umilință au fost oare necesare pentru ca noi să nu pierim, ci să avem viața veșnică?” CH 27.1

Păcătosul se poate opune acestei iubiri divine, el poate refuza să se lase atras de Hristos; dar dacă nu se va opune, atunci va fi atras de Hristos. Înțelegerea Planului de Mântuire îi va conduce la piciorul crucii în adâncă pocăință de păcatele sale, care au pricinuit suferințele Fiului mult iubit al lui Dumnezeu. CH 27.2

Această voință divină care lucrează asupra lucrurilor din natură vorbește și inimilor oamenilor, dând naștere în ființa lor unei dorințe inexprimabile după ceva care le lipsește. Lucrurile firii, ale păcatului nu-i mai satisfac. Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă mereu să caute numai acele lucruri care le pot da pace și liniște: harul lui Hristos, bucuria sfințirii. Prin mijloace văzute și nevăzute, Mântuitorul nostru lucrează continuu ca să atragă inimile oamenilor de la plăceri care nu satisfac, plăceri ale păcatului, la binecuvântările veșnice pe care le pot primi în Hristos. Tuturor acestor suflete care caută în van să bea din fântânile fără apă ale păcatului li se adresează chemarea divină: “Celui ce îi este sete, să vină, cine vrea, să ia apa vieții fără plată”. (Apocalipsa 22, 17.) CH 28.1

Voi, care simțiți în inimile voastre dorința după ceva mai bun decât poate oferi lumea păcatului, recunoașteți această dorință a sufletului vostru ca fiind vocea lui Dumnezeu! Cereți de la El să vă dea pocăința, rugați-L să vă descopere pe Domnul Hristos în nemărginita Lui dragoste și desăvârșită curăție. În viața Domnului Hristos principiile legii lui Dumnezeu, iubirea față de Dumnezeu și oameni, au fost în mod desăvârșit exemplificate. Bunătatea, iubirea neegoistă constituiau viața Sa. Numai când privim la El și când lumina feței Mântuitorului nostru se revarsă asupra noastră, numai atunci ajungem să vedem păcătoșenia inimilor noastre. CH 28.2

Ca și Nicodim altădată, poate că și noi ne amăgim cu ideea că viața noastră este dreaptă, iar caracterul nostru moral este corect, trăgând concluzia că nu trebuie să ne mai umilim inima înaintea lui Dumnezeu, asemenea păcătosului de rând. Când însă lumina de la Domnul Hristos luminează sufletele noastre, numai atunci putem vedea cât suntem de păcătoși, numai atunci putem recunoaște egoismul faptelor noastre și vrăjmășia noastră împotriva lui Dumnezeu, care au mânjit fiecare act al vieții. Atunci vom înțelege că neprihănirea noastră este cu adevărat asemenea unor cârpe murdare și că numai sângele Domnului Hristos ne poate curăți de orice întinăciune a păcatului și ne poate reînnoi inimile făcându-le ca a Lui. CH 28.3

O singură rază a slavei lui Dumnezeu, o singură licărire a curăției Domnului Hristos care pătrund în suflet fac ca fiecare pată de necurăție să apară dureros de clar descoperind diformitatea și defectele caracterului omenesc. Aceasta va pune în evidență dorințele nesfințite, necredincioșia inimii și necurăția buzelor. Actele de neascultare ale păcătosului, prin care acesta desconsideră legea lui Dumnezeu ca fiind fără valoare, îi sunt înfățișate privirii și înțelegerii, iar spiritul său este copleșit și mâhnit sub influența cercetătoare a Duhului lui Dumnezeu. El se dezgustă de sine însuși atunci când vede caracterul curat și fără pată al Domnului Hristos. CH 29.1

Când profetul Daniel a privit slava ce înconjura pe solul ceresc care a fost trimis la el, a fost copleșit de simțământul propriei sale slăbiciuni și imperfecțiuni. Descriind efectul acestei scene minunate el spune: “Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice vlagă”. (Daniel 10, 8.) Sufletul mișcat în acest fel va urî egoismul, va detesta iubirea de sine și va căuta: prin neprihănirea Domnului Hristos: acea curăție a inimii care este în armonie cu legea lui Dumnezeu și cu caracterul Domnului Hristos. CH 29.2

Apostolul Pavel spune că “cu privire la neprihănirea pe care o dă legea”: în ceea ce privește faptele exterioare: el era “fără prihană” (Filipeni 3, 6); dar atunci când a înțeles caracterul spiritual al legii, s-a recunoscut ca păcătos. Judecând după litera legii, așa cum oamenii o aplică manifestării exterioare a vieții, el s-a abținut de la păcat; dar când a privit în profunzimea preceptelor sfinte, el s-a văzut pe sine așa cum îl vedea Dumnezeu și atunci s-a plecat în umilință și și-a mărturisit vina. El a declarat: “Odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit”. (Romani 7, 9.) Când el a înțeles natura spirituală a legii, păcatul i-a apărut în toată hidoșenia lui, iar prețuirea de sine a dispărut. CH 29.3

Dumnezeu nu consideră toate păcatele ca fiind egale; există grade de vinovăție, în aprecierea Sa, ca și în cea a omului; dar oricât de neînsemnat ar părea în ochii oamenilor un păcat sau altul, nici un păcat nu este mic înaintea lui Dumnezeu. Judecata omului este părtinitoare, nedesăvârșită, dar Dumnezeu apreciază toate lucrurile așa cum sunt în realitate. De pildă, un bețiv este disprețuit și i se spune că păcatul său îl va exclude din împărăția cerurilor; în timp ce mândria, egoismul și lăcomia rămân, prea adesea, nemustrate. Totuși, aceste păcate sunt în mod deosebit ofensatoare pentru Dumnezeu, pentru că sunt contrare bunătății caracterul Său, acelei iubiri neegoiste care formează atmosfera lumilor necăzute în păcat. Cel care cade în unele păcate grele poate ajunge să aibă un simțământ de rușine, să-și vadă nimicnicia și să simtă nevoia după harul lui Hristos, dar mândria nu simte această nevoie și, în acest fel, ea închide inima în fața Domnului Hristos și a binecuvântărilor nespus de mari pe care El a venit să ni le dea. CH 30.1

Sărmanul vameș din parabola Domnului, care se ruga: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18, 13), se socotea pe sine ca un om foarte rău, foarte păcătos, și ceilalți îl vedeau în aceeași lumină; dar el a ajuns să-și dea seama de nevoia lui spirituală și a venit înaintea lui Dumnezeu cu povara de vinovăție și rușine, implorând mila Sa. Inima sa era deschisă ca Duhul lui Dumnezeu să-și facă lucrarea și să-l elibereze de sub puterea păcatului. Rugăciunea fariseului mândru și încrezător în propria sa neprihănire a arătat că inima sa era închisă influenței Duhului Sfânt. Datorită depărtării de Dumnezeu, el nu avea simțământul propriei nelegiuiri în contrast cu desăvârșirea sfințeniei divine. El nu simțea nici o nevoie și de aceea n-a primit nimic. CH 30.2

Dacă ajungi să-ți dai seama de păcătoșenia ta, nu aștepta să te faci singur mai bun. Sunt mulți aceia care gândesc că nu sunt destul de buni pentru a veni la Domnul Hristos. Aștepți să devii mai bun prin propriile tale eforturi? “Poate un etiopian să-și schimbe pielea, sau un pardos să-ți schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi care sunteți deprinși să faceți răul?”. (Ieremia 13, 23.) Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Noi nu trebuie să așteptăm convingeri mai temeinice sau ocazii mai bune sau caractere mai sfinte. Prin noi înșine nu putem face nimic. Noi trebuie să venim la Hristos așa cum suntem. CH 31.1

Dar nimeni să nu se amăgească pe sine cu gândul că Dumnezeu, în marea Sa iubire și milă, va mântui chiar și pe cei care au respins harul Său. Păcătoșenia nespus de mare a păcatului poate fi înțeleasă numai în lumina crucii de pe Golgota. Cei care susțin că Dumnezeu este prea bun ca “să arunce afară” pe cei păcătoși, să privească Golgota. Ea a avut loc pentru că n-a existat o altă cale prin care omul să poată fi mânuit, pentru că fără acest sacrificiu era imposibil pentru neamul omenesc să scape de puterea mânjitoare a păcatului și să fie readus în comuniune cu ființele sfinte: pentru că era imposibil pentru ei să devină părtași vieții spirituale: de aceea, Domnul Hristos a luat asupra Sa vinovăția neascultării și a suferit în locul păcătosului. Iubirea, suferințele și moartea Fiului lui Dumnezeu mărturisesc despre teribila grozăvie a păcatului și declară că nu există nici o altă scăpare de sub puterea lui, nici o speranță pentru o viață mai înaltă decât prin supunerea inimii noastre Domnului Hristos. CH 31.2

Adesea, cei care nu doresc să vină la pocăință se scuză spunând despre cei ce mărturisesc a fi creștini: “Eu sunt tot așa de bun ca și ei. Ei nu sunt mai altruiști, mai supuși sau mai prevăzători în comportamentul lor de cum sunt eu. Ei sunt tot atât de mult iubitori de plăceri și necumpătați ca și mine”. În acest fel ei fac din greșelile altora o scuză pentru propria lor neglijare a datoriei. Dar păcatele și defectele altora nu pot fi o scuză pentru nimeni, căci Domnul Dumnezeu nu ne-a dat ca model niște ființe omenești greșite. Fiul nepătat al lui Dumnezeu ne-a fost dat ca exemplu, iar aceia care se plâng de comportarea rea a celor ce mărturisesc a fi creștini ar trebui să fie exemple de viețuire mai bună și mai nobilă. Dacă ei au o concepție așa de înaltă despre ceea ce înseamnă a fi creștini, nu este oare păcatul lor cel puțin tot atât de mare? Ei știu ceea ce este drept și totuși refuză să facă. CH 32.1

Feriți-vă de o îndelungată amânare! Nu lăsați la o parte lucrarea de părăsire a păcatelor și de căutare a curăției de inimă prin Domnul Hristos. Aici au greșit mii și mii de oameni spre pierzarea lor veșnică. Nu vreau să stăruiesc aici asupra scurtimii și nesiguranței vieții; dar există un teribil pericol: un pericol insuficient de bine înțeles: în a tot amâna ascultarea de vocea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu și a alege a trăi viața cea fără păcat, căci de fapt aceasta este în realitate cauza care produce amânarea. Păcatul, oricât de mic ar fi el considerat, nu poate fi îngăduit decât cu primejdia pierderii veșnice. Lucrul pe care nu ajungem să-l biruim ne va birui el pe noi și va lucra la pierderea noastră veșnică. CH 32.2

Adam și Eva au căutat să-și liniștească vocea conștiinței, că un lucru de o așa mică importanță de a mânca din fructul oprit nu putea avea urmări așa de teribile ca cele arătate de Dumnezeu. Dar acest lucru mic, neînsemnat a constituit călcarea legii sfinte și de neschimbat a lui Dumnezeu, a separat pe om de Dumnezeu, a deschis porți largi morții și a adus vaiuri negândite asupra lumii. Veac după veac se ridică de pe pământul nostru un strigăt continuu de jale, și întreaga creațiune geme și suspină ca o consecință a neascultării omului. Chiar cerul a simțit efectele răsculării lui împotriva lui Dumnezeu. Golgota stă ca un monument al aducerii aminte a sacrificiului nespus de mare ce a fost cerut ca ispășire pentru călcarea legii divine. Să nu considerăm deci păcatul ca fiind un lucru neînsemnat. CH 33.1

Orice faptă de nelegiuire, orice neglijare sau respingere a harului lui Hristos are repercusiuni asupra celui în cauză; acestea împietresc inima, pervertesc voința, întunecă înțelegerea și nu numai că te fac mai puțin dispus, dar și mai puțin capabil să te supui blândelor îndemnuri ale Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. CH 33.2

Mulți caută să-și liniștească conștiința tulburată gândind că pot schimba cursul vieții lor rele atunci când doresc să facă acest lucru, că pot să trateze cu ușurință invitațiile harului lui Dumnezeu și totuși să fie din nou impresionați de ele. Ei gândesc că după ce au disprețuit Duhul harului, după ce au ales să-și așeze influența de partea lui Satana, la un moment dat, constrânși de împrejurări extreme, își pot schimba cursul vieții. Dar acest lucru nu este așa de ușor de realizat. Experiența, educația din tot cursul vieții au modelat în așa măsură caracterul, încât în asemenea împrejurări puțini mai sunt aceia care doresc să fie schimbați după chipul Domnului Hristos. CH 33.3

Chiar numai o singură trăsătură rea de caracter, o singură dorință păcătoasă cultivată perseverent vor face: în cele din urmă: fără efect puterea Evangheliei. Orice îngăduință păcătoasă adâncește aversiunea sufletului față de Dumnezeu. Păcătosul care dă pe față o indiferență totală față de adevărul divin va culege ceea ce a semănat. În toată Biblia nu găsim un avertisment mai serios adresat celor care tratează cu ușurință răul decât cuvintele înțeleptului, care spune că “cel rău este prins în însăși nelegiuirea lui”. (Proverbe 5, 22.) CH 34.1

Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forțează niciodată voința; și dacă prin păcătuire continuă, voința a ajuns cu totul robită și noi nu dorim să ne eliberăm și nu vrem să primim harul Său, ce ar putea face El mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea hotărâtă a iubirii Sale. “Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii”. (2 Corinteni 6, 2.) “Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile”. (Evrei 3, 7.8.) CH 34.2

“Omul se uită la ceea ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă”: inima omenească, cu sentimentele ei contradictorii de bucurie și necaz; inima rătăcitoare și schimbătoare este sălașul multor necurății și înșelăciuni. (1 Samuel 16, 7.) Domnul însă cunoaște motivele, intențiile și scopurile ei. Veniți la El cu inimile mânjite, așa cum sunt! Asemenea psalmistului, deschideți larg cămările inimii voastre înaintea ochiului atoatevăzător, spunând: “Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei”. (Psalmii 139, 23.24.) CH 34.3

Mulți acceptă religia numai cu mintea, o formă a sfințirii, pe când inima nu este curată. Rugăciunea noastră ar trebui să fie însă: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic”. (Psalmii 51, 10.) Ocupați-vă în mod sincer de mântuirea voastră! Fiți tot așa de zeloși și de stăruitori în aceasta, cum ați fi dacă viața aceasta trecătoare v-ar fi în primejdie! Problema aceasta trebuie rezolvată între Dumnezeu și voi înșivă, rezolvată pentru veșnicie. Numai o falsă speranță, și nimic mai mult va constitui ruina voastră. CH 35.1

Studiați Cuvântul lui Dumnezeu cu multă rugăciune! Acest Cuvânt prezintă înaintea voastră legea lui Dumnezeu și viața Domnului Hristos, marile principii ale sfințirii, fără de care “nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”. (Evrei 12, 14.) Cuvântul lui Dumnezeu convinge de păcat; el descoperă în mod clar calea mântuirii. Dați-i ascultare, căci este vocea lui Dumnezeu care vorbește inimii voastre! CH 35.2

Când ajungeți să vedeți grozăvia păcatului, cum și pe voi înșivă, așa cum sunteți în realitate, nu disperați! Domnul Hristos a venit să mântuiască pe cei păcătoși. Noi nu trebuie să-L împăcăm pe Dumnezeu cu noi, ci: o, minunată iubire!: “Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. (2 Corinteni 5, 19.) El dorește nespus de mult să câștige pentru Sine: prin iubirea Sa: inimile copiilor Săi înstrăinați de El. Nici un părinte pământesc nu poate fi atât de răbdător cu greșelile și scăderile copiilor săi, așa cum este Dumnezeu cu aceia pe care-i caută să-i mântuiască. Nimeni nu poate mijloci cu atâta căldură pentru cel păcătos. Buzele omenești n-au adresat niciodată invitații așa de iubitoare celor rătăcitori, așa cum face El. Toate făgăduințele Sale, toate avertizările Sale nu sunt decât suspinele iubirii Sale nemărginite. CH 35.3

Când Satana vine și-ți șoptește că ești un mare păcătos, privește în sus, spre Răscumpărătorul tău și vorbește despre meritele Sale! Privind la lumina Sa vei fi ajutat. Recunoaște-ți păcatele, dar spune vrăjmașului că “Hristos însuși a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși” și că tu vei putea fi salvat prin iubirea Lui nemărginită. (1 Timotei 1, 15.) Domnul Isus a pus lui Simon o întrebare cu privire la cei doi datornici. Unul datora domnului său o mică sumă de bani, iar altul îi datora o sumă imensă, dar el i-a iertat pe amândoi. Domnul Hristos a întrebat apoi pe Simon: care dintre cei doi datornici va iubi mai mult pe domnul său. Simon a răspuns: “Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult” (Luca 7, 43.) Noi am fost mari păcătoși, dar Domnul Hristos a murit pentru ca să putem fi iertați. Meritele jertfei Sale sunt cu totul îndestulătoare pentru a fi prezentate Tatălui în favoarea noastră. Aceia cărora le-a iertat mult îl vor iubi mult și vor sta aproape de tronul Său, lăudându-L pentru iubirea Sa cea mare și pentru sacrificiul Său suprem. Numai atunci când vom înțelege pe deplin dragostea lui Dumnezeu, numai atunci vom înțelege mai bine urâciunea și grozăvia păcatului. Când ajungem să vedem lungimea scării care a fost coborâtă pentru noi, când înțelegem ceva din sacrificiul infinit pe care Domnul Hristos l-a făcut în favoarea noastră, numai atunci inima se topește de duioșie și căință. CH 35.4