Hristos Lumina Lumii

68/87

Capitolul 68 — În curtea de afară

Capitol bazat pe textele din Ioan 12, 20-42.

“Niște greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat și au zis: ‘Domnule, am vrea să vedem pe Isus’. Filip s-a dus și a spus lui Andrei; apoi Andrei și Filip au spus lui Isus.” HLL 621.1

În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El biruise în discuția cu preoții și fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primi ca Mesia. Despărțirea definitivă venise. Pentru ucenici, situația părea deznădăjduită. Dar Hristos Se apropia de încheierea lucrării Sale. Marele eveniment, care îi interesa nu numai pe iudei, ci și lumea întreagă, era gata să aibă loc. Când Hristos a auzit cererea stăruitoare: “Vrem să vedem pe Isus”, ca un ecou al strigătului lumii flămânde, fața Lui s-a luminat și a zis: “A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului”. În cererea grecilor, El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea mare. HLL 621.2

Oamenii aceștia veneau din Apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârșitul vieții Lui, așa cum la început magii veniseră din Răsărit. Pe vremea nașterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciți în planurile lor ambițioase, încât nu știau nimic despre venirea Lui. Magii dintr-o țară păgână au venit la staul cu darurile lor, spre a se închina Mântuitorului. Tot astfel, acești greci, reprezentând națiunile, semințiile și popoarele lumii, au venit să-L vadă pe Isus. În felul acesta, oamenii din toate țările și din toate timpurile urmau să fie atrași de crucea Mântuitorului. La fel “vor veni mulți de la răsărit și de la apus, și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor.” (Matei 8, 11.) HLL 621.3

Grecii auziseră despre intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Unii își închipuiseră și răspândiseră vestea că El îi izgonise pe preoți și pe conducători din templu, că urma să ia în stăpânire tronul lui David și să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască adevărul cu privire la misiunea Lui. “Vrem să vedem pe Isus”, au spus ei. Dorința le-a fost îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Isus, El Se afla în acea parte a templului unde numai iudeii aveau voie să intre, dar El a mers la greci, în curtea exterioară, și a vorbit personal cu ei. HLL 622.1

Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulți la Dumnezeu. Știa că grecii Îl vor vedea în curând într-o situație pe care n-o visau atunci. Ei urmau să-L vadă pus alături de Baraba, un tâlhar și un criminal, și că acesta avea să fie preferat spre a fi eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. Ei aveau să audă cum oamenii, instigați de preoți și conducători, făceau alegerea. Și la întrebarea: “Dar ce să fac cu Isus, care Se numește Hristos?”, răspunsul urma să fie: “Să fie răstignit.” (Matei 27, 22.) Făcând această ispășire pentru păcatele oamenilor, Hristos știa că Împărăția Lui va fi desăvârșită și se va răspândi pe întregul pământ. El urma să lucreze ca Unul care reface, și Spiritul Lui urma să biruie. Pentru o clipă, El a privit în viitor și a auzit glasurile celor ce vor vesti pe întregul pământ: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) El a văzut în străinii aceștia făgăduința unui seceriș bogat, când despărțirea dintre iudei și neamuri urma să fie dată la o parte și când toate neamurile, limbile și popoarele vor auzi solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit cuvintele: “A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!” Dar Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibă loc această proslăvire. Adunarea neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânță de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să moară și să fie înmormântat departe de oameni; dar avea să învie. HLL 622.2

Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru prezentarea viitorului Său, astfel încât ucenicii să poată înțelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa. “Adevărat, adevărat vă spun”, a zis El, “că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă.” Când grăuntele de grâu cade pe pământ și moare, răsare și aduce roadă. Tot astfel și moartea lui Hristos urma să aibă ca rezultat roade pentru Împărăția lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viața trebuia să fie rezultatul morții Lui. HLL 623.1

Cei care lucrează pământul au mereu ilustrația aceasta în față. An după an, omul își păstrează provizia de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde, apoi spicul și, în cele din urmă, grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să aibă loc decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns și, după toate aparențele, pierdut. HLL 623.2

Sămânța îngropată în pământ produce rod, și acesta, la rândul lui, e semănat. În felul acesta sporește recolta. Tot astfel și moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce roadă pentru viața veșnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veșnice. HLL 623.3

Grăuntele de grâu care-și păstrează viața nu poate aduce roadă. Rămâne singur. Hristos putea, dacă alegea aceasta, să-și cruțe viața și să nu moară. Dar, dacă ar fi făcut așa, ar fi rămas singur. N-ar fi putut aduce fii și fiice la Dumnezeu. Numai dându-și viața putea să dea viață omenirii. Numai căzând pe pământ pentru a muri putea El să devină sămânță pentru acea nemăsurată recoltă — mulțimea aceea, care este mântuită pentru Dumnezeu din orice națiune, seminție, limbă și popor. HLL 623.4

Hristos pune acest adevăr în legătură cu învățătura jertfirii de sine, pe care toți trebuie să o învețe: “Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața veșnică”. Toți cei care doresc să aducă roade ca lucrători împreună cu Hristos trebuie mai întâi să cadă pe pământ și să moară. Viața trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în același timp legea păstrării de sine. Gospodarul își păstrează grăunțele aruncându-le. Tot așa este și în viața omului. A da înseamnă a trăi. Viața care va fi păstrată este viața dăruită cu generozitate în serviciul lui Dumnezeu și al omului. Aceia care, pentru Numele lui Hristos, își vor jertfi viața în lumea aceasta o vor păstra pentru viața veșnică. HLL 623.5

Viața trăită pentru sine e ca un grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporește. Un om poate să adune cât se poate de mult pentru sine; el poate trăi, gândi și plănui pentru sine; dar viața lui piere și nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine. HLL 624.1

“Dacă Îmi slujește cineva”, a zis Isus, “să Mă urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti.” Toți cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului vor fi părtași cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit și în chinuri, era că ucenicii vor fi proslăviți împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului și spiritului Său în ei este răsplata Lui și va fi bucuria Lui în toată veșnicia. Ei împărtășesc bucuria aceasta cu El, atunci când roada lucrării și jertfei lor se vede în inima și viața altora. Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, și Tatăl îi va onora așa cum Îl onorează pe Fiul Său. HLL 624.2

Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul când s-a făcut planul în cer, până la moartea care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simțită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. “Acum sufletul Meu este tulburat. Și ce voi zice?... Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?” Hristos începuse deja să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în fața părăsirii, când, în aparență, urma să fie lepădat chiar și de Dumnezeu, când toți urmau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu și în suferință. El Se cutremura la gândul că va fi o priveliște pentru lume, că va fi tratat mai rău ca un criminal și că va avea o moarte rușinoasă și dezonorantă. Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simț al grozavei poveri a nelegiuirii omenești și a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau să slăbească duhul lui Hristos și să se întindă pe fața Lui paloarea morții. HLL 624.3

A urmat atunci supunerea față de voința Tatălui Său. “Tocmai pentru aceasta”, a zis El, “am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăvește Numele Tău!” Numai prin moartea lui Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Isus a consimțit să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea cerului a consimțit să sufere ca Purtător de păcate. “Tată, proslăvește Numele Tău!” a zis El. În timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns: “L-am proslăvit, și-l voi mai proslăvi”. În întreaga Sa viață, de la staul până la momentul când se rosteau aceste cuvinte, El proslăvise pe Dumnezeu; iar în încercarea ce urma să vină, suferințele Sale divino-umane aveau cu adevărat să proslăvească Numele Tatălui Său. HLL 624.4

Când s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor și L-a înconjurat pe Hristos, ca și cum brațele Puterii nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau scena aceasta cu groază și uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuțiți și cu respirația tăiată, toți stăteau cu ochii țintă la Isus. După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat și s-a împrăștiat pe cer. Pentru un timp, legătura vizibilă între Tatăl și Fiul a fost întreruptă. HLL 625.1

“Norodul care stătea acolo și care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alții ziceau: ‘Un înger a vorbit cu El’.” Dar grecii veniți să-L caute pe Isus au văzut norul, au auzit vocea, înțelegând însemnătatea ei, și L-au văzut pe Hristos; lor le-a fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu. HLL 625.2

Glasul lui Dumnezeu se auzise la botezul lui Isus, la începutul lucrării Lui, și, din nou, pe munte, cu ocazia schimbării la față. Acum, la încheierea lucrării, a fost auzit pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni și în împrejurări deosebite. Isus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea iudeilor. El făcuse ultimul apel și pronunțase sentința. Acum Dumnezeu a pus din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El a recunoscut pe Acela pe care Israel Îl lepădase. “Nu pentru Mine”, a zis Isus, “s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi.” Era dovada supremă a mesianității Lui, semn de la Tatăl că Isus spunea adevărul și că era Fiul lui Dumnezeu. HLL 625.3

“Acum are loc judecata lumii acesteia”, a continuat Hristos, “acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară.” Aceasta era criza lumii. Dacă Eu devin ispășire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut în oameni și o familie de sfinți credincioși va moșteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta va fi urmarea morții lui Hristos. Mântuitorul era adâncit în contemplarea scenei de triumf aduse în fața Lui. El vedea crucea, cruda și înjositoarea cruce, strălucind de slavă în ciuda grozăviilor ei. HLL 625.4

Dar lucrarea de mântuire a oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzațiile aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât și oamenii sunt atrași către Mântuitorul. “După ce voi fi înălțat de pe pământ”, a zis El, “voi atrage la Mine pe toți oamenii.” HLL 626.1

Mulți oameni erau în jurul lui Hristos, când a spus cuvintele acestea, și unul a zis: “Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al omului?” Isus le-a zis: “Lumina mai este puțină vreme în mijlocul vostru. Umblați ca unii care aveți lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric, nu știe unde merge. Câtă vreme aveți lumina între voi, credeți în lumină, ca să fiți fii ai luminii.” HLL 626.2

“Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El.” Ei Îl întrebaseră odată pe Mântuitorul: “Ce semn faci Tu, ca să vedem și să credem în Tine?” (Ioan 6, 30.) Se dăduseră semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii și își împietriseră inima. Acum, când Însuși Tatăl vorbise și nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă. HLL 626.3

“Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă.” Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară și rușine, tăgăduiau pe Hristos și lepădau darul vieții veșnice. Și câți n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: “Cine își iubește viața, o va pierde”. “Pe cine Mă nesocotește”, a zis Isus, “și nu primește cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.” (Ioan 12, 48.) HLL 626.4

Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet și cu părere de rău, Hristos a părăsit pentru totdeauna locul templului. HLL 626.5