Hristos Lumina Lumii

Capitolul 65 — Templul curățit din nou

Capitol bazat pe textele din Matei 21, 12-16, 23-46; Marcu 11, 15-19. 27-33; Marcu 12, 1-12; Luca 19, 45-48; Luca 20, 1-19.

La începutul lucrării Sale, Hristos izgonise din templu pe aceia care îl spurcau prin negustoria lor nesfântă; iar înfățișarea Sa hotărâtă și dumnezeiască adusese groază în inima negustorilor înșelători. La sfârșitul lucrării Sale, El a mers din nou la templu și l-a găsit mai profanat ca înainte. Curtea din afara templului era ca un întins obor de vite. Certurile mânioase dintre negustori se amestecau cu mugetele animalelor și cu zăngănitul banilor; printre ele, se auzea glasul celor care oficiau slujba sfântă. Demnitarii templului erau ei înșiși angajați în vânzări, cumpărări și schimburi de bani. Erau stăpâniți atât de mult de lăcomia lor de bani, încât în ochii lui Dumnezeu nu erau mai buni decât hoții. HLL 589.1

Prea puțin își dădeau seama preoții și conducătorii de solemnitatea lucrării pe care erau chemați să o împlinească. La fiecare Paște și Sărbătoare a Corturilor, mii de animale erau înjunghiate și sângele lor era luat de preoți și turnat pe altar. Iudeii se obișnuiseră cu jertfa de sânge și aproape pierduseră din vedere faptul că tocmai păcatul făcea necesar să se verse sângele animalelor. Ei nu înțelegeau că aceasta preînchipuia sângele Fiului iubit al lui Dumnezeu, care avea să fie vărsat pentru viața lumii, și că, prin aducerea de jertfe, oamenii trebuiau să fie îndreptați către un Răscumpărător răstignit. HLL 589.2

Isus a privit animalele nevinovate aduse pentru jertfă și a văzut că iudeii făcuseră din marile lor adunări scene pentru vărsarea de sânge și cruzime. În locul unei umilite pocăințe de păcat, ei înmulțiseră jertfirea de animale, ca și cum Dumnezeu putea să fie onorat printr-o slujire nemiloasă. Preoții și conducătorii își împietriseră inimile prin egoism și avariție. Simbolurile care arătau către Mielul lui Dumnezeu ajunseseră pentru ei un mijloc de câștig. În felul acesta, în ochii oamenilor, sfințenia serviciului de jertfă fusese în mare parte distrusă. Indignarea lui Isus fusese stârnită; El știa că sângele Său, care foarte curând trebuia să fie vărsat pentru păcatele oamenilor, urma să fie tot atât de puțin apreciat de preoți și bătrâni ca sângele animalelor pe care ei îl făceau să curgă necontenit. HLL 590.1

Hristos vorbise prin profeți împotriva acestor practici. Samuel spusese: “Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”. Și Isaia, văzând în viziune profetică apostazia iudeilor, li se adresează ca unor conducători ai Sodomei și Gomorei: “Ascultați Cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la Legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-mi trebuie Mie mulțimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor și de grăsimea vițeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor și țapilor. Când veniți să vă înfățișați înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcați curțile?” “Spălați-vă deci și curățiți-vă. Luați dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul! Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă.” (1 Samuel 15, 22; Isaia 1, 10-12.16.17.) HLL 590.2

Acela care dăduse aceste profeții repeta acum pentru ultima dată avertizarea. Ca împlinire a profeției, poporul Îl proclamase pe Isus rege al lui Israel. El primise închinarea lor și acceptase rolul de rege. El trebuia să Se poarte astfel. El știa că eforturile Sale de a reforma o preoție coruptă aveau să fie în zadar; cu toate acestea, El trebuia să-și facă lucrarea; acelui popor necredincios, trebuia să i se dea dovada misiunii Sale divine. HLL 590.3

Încă o dată privirea pătrunzătoare a lui Isus a trecut pe deasupra curții profanate a templului. Toți ochii s-au întors spre El. Preoți și conducători, farisei Și neamuri L-au privit cu uimire și teamă pe Acela care stătea în fața lor în măreția Împăratului cerului. Dumnezeirea a străfulgerat natura omenească, învestindu-L pe Hristos cu o demnitate și o slavă pe care El nu le mai manifestase înainte. Aceia care stăteau mai aproape de El s-au dat înapoi atât cât le-a îngăduit mulțimea. Afară de câțiva dintre ucenicii Săi, toți s-au retras și Mântuitorul a rămas singur. Orice zgomot încetase. Tăcerea adâncă părea insuportabilă. Hristos vorbi cu o putere care îi zgudui pe oameni ca o furtună puternică. “Este scris: ‘Casa Mea se va chema o casă de rugăciune’, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.” Glasul Lui părea un foc care mistuie. A poruncit cu autoritate: “Ridicați acestea de aici.” (Ioan 2, 16.) HLL 590.4

Cu trei ani mai înainte, conducătorii templului se rușinaseră de fuga lor la porunca lui Isus. De atunci, s-au mirat mereu de propria frică și de faptul că ascultaseră fără cârtire de un Om umil. Și-au dat seama că nu trebuia să se mai repete această supunere nedemnă. Cu toate acestea, acum erau mai îngroziți decât înainte și au ascultat porunca lui Isus cu o grabă mai mare. Nimeni nu îndrăznea să-I pună la îndoială autoritatea. Preoții și negustorii au fugit dinaintea Lui, luând cu ei și vitele. HLL 591.1

În drumul lor, au fost întâlniți de o mulțime de oameni care veneau cu bolnavii lor și întrebau de Marele Vindecător. Vestea adusă de oamenii care fugeau i-a făcut pe câțiva dintre ei să se întoarcă. Se temeau să-L întâlnească pe Acela atât de puternic, a cărui simplă privire îi izgonise din fața Lui pe preoți și pe conducători. Dar un mare număr de oameni se îmbulzeau prin mulțimea grăbită, doritori să ajungă la Acela care era unica lor nădejde. Când mulțimea a fugit din templu, mulți rămăseseră în urmă. Acestora li s-au adăugat acum nou-veniții. Din nou s-a umplut curtea templului de bolnavi și muribunzi, din nou Isus i-a ajutat. HLL 592.1

După un timp, preoții și conducătorii au îndrăznit să se întoarcă la templu. Îndată ce a trecut panica, au fost cuprinși de neliniște, vrând să cunoască următorul pas al lui Isus. Se așteptau ca El să ia tronul lui David. Revenind încet la templu, au auzit glasurile bărbaților, femeilor și copiilor care Îl lăudau pe Dumnezeu. O dată intrați, au rămas uimiți de priveliștea minunată. Ei au văzut că bolnavii erau vindecați, orbii căpătau vedere, surzii auzeau și ologii săreau de bucurie. Copiii mai ales îi întreceau pe toți în voie bună. Isus îi vindecase de bolile lor. El îi luase în brațe, primise sărutul lor de iubire, plin de recunoștință, iar unii dintre ei adormiseră la pieptul Lui, pe când îi învăța pe oameni. Acum, cu glasuri voioase, Îi aduceau cinste. Repetau osanalele din ziua trecută și fluturau biruitori ramuri de finic înaintea Mântuitorului. Templul suna și răsuna de strigătele lor: “Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului!” “Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor.” (Psalmii 118, 26; Zaharia 9, 9.) “Osana, Fiul lui David!” HLL 592.2

Aceste glasuri fericite și nestingherite erau o ofensă pentru conducătorii templului. Ei s-au hotărât să oprească o asemenea demonstrație. Ei le spuneau oamenilor că templul lui Dumnezeu este profanat de picioarele copiilor și de strigătele lor voioase. Văzând că vorbele lor nu fac nici o impresie asupra poporului, conducătorii au făcut apel la Hristos: “Auzi ce zic aceștia?” “Da”, le-a răspuns Isus. “Oare n-ați citit niciodată cuvintele acestea: ‘Tu ai scos laudă din gura pruncilor și din gura celor ce sug’?” Profeția arătase mai dinainte că Hristos trebuia să fie făcut rege și cuvântul acesta trebuia să se împlinească. Preoții și conducătorii lui Israel refuzaseră să vestească slava lui Dumnezeu, care făcuse din copii martori ai Săi. Dacă glasul copiilor ar fi fost adus la tăcere, stâlpii templului ar fi strigat laudă Mântuitorului. HLL 592.3

Fariseii erau foarte încurcați și neliniștiți. De astă dată, poruncea Acela pe care ei nu-L puteau intimida. Isus luase poziția de păzitor al templului. Niciodată mai înainte nu-și însușise o autoritate regală ca acum. Niciodată nu avuseseră cuvintele și faptele Lui o putere atât de mare. El făcuse minuni în tot Ierusalimul, dar niciodată într-un chip atât de solemn și impresionant. În prezența oamenilor care fuseseră martori ai faptelor Lui minunate, preoții și conducătorii nu îndrăzneau să I se arate pe față ca vrăjmași. Deși înfuriați și rușinați de răspunsul Lui, nu erau în stare să mai facă ceva în ziua aceea. HLL 593.1

A doua zi dimineața, membrii Sinedriului s-au sfătuit iarăși ce să facă împotriva lui Isus. Cu trei ani înainte, ei ceruseră un semn al mesianității Lui. De atunci, El făcuse lucruri mari prin toată țara. Vindecase pe bolnavi, hrănise în chip minunat mii de oameni, umblase pe valuri și liniștise marea înfuriată. Deseori citise în inima oamenilor ca într-o carte deschisă; izgonise demoni, înviase morți. Conducătorii aveau înaintea lor dovezile mesianității Sale. Ei s-au hotărât acum să nu ceară nici un semn al autorității Lui, ci să smulgă de la El o recunoaștere sau o declarație prin care să-L poată condamna. HLL 593.2

Mergând la templu, unde El îi învăța pe oameni, au început să-L întrebe: “Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea? Și cine ți-a dat puterea aceasta?” Ei se așteptau ca El să susțină că autoritatea Lui era de la Dumnezeu. O susținere de felul acesta intenționau să o nege. Dar Isus i-a primit cu o întrebare care, în aparență, aparținea unui alt subiect și a pus condiția că le va răspunde dacă și ei vor răspunde la întrebarea aceasta: “Botezul lui Ioan”, a zis El, “de unde venea? Din cer sau de la oameni?” HLL 593.3

Preoții au văzut că se găsesc într-o dilemă din care nici un artificiu nu putea să-i scoată. Dacă ziceau că botezul lui Ioan era din cer, inconsecvența lor urma să apară cu și mai multă putere. Hristos ar fi zis: De ce n-ați crezut atunci în el? Ioan mărturisește despre Hristos: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.) Dacă preoții credeau mărturia lui Ioan, cum puteau să nege mesianitatea lui Hristos? Dacă declarau adevărata lor poziție, că lucrarea lui Ioan era de la oameni, provocau o furtună de nemulțumire, deoarece poporul ținea la Ioan ca la un profet. HLL 593.4

Cu viu interes, mulțimea aștepta hotărârea. Ei știau că preoții susținuseră că primesc lucrarea lui Ioan și așteptau ca aceștia să recunoască fără rezerve că el era trimis de Dumnezeu. Dar, după ce s-au sfătuit în taină, preoții au hotărât să nu își asume vreo obligație. Fățarnici, voind să pară ignoranți, ei au zis: “Nu știm”. “Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac lucrurile acestea”, a zis Hristos. HLL 594.1

Cărturarii, preoții și conducătorii au fost aduși cu toții la tăcere. Înfrânți și dezamăgiți, stăteau cu fruntea încruntată, neîndrăznind să-I mai pună lui Hristos și alte întrebări. Prin lașitate și nehotărâre, ei pierduseră în mare parte respectul poporului, care acum se amuza văzând cum oamenii aceștia încrezuți și plini de îndreptățire de sine fuseseră înfrânți. HLL 594.2

Toate aceste cuvine și fapte ale lui Isus erau de mare însemnătate și influența lor urma să se simtă tot mai mult după răstignirea și înălțarea Lui. Mulți dintre cei care cu nerăbdare așteptaseră rezultatul întrebării lui Isus aveau să devină, în cele din urmă, ucenici ai Săi și ei fuseseră atrași prima dată spre El de cuvintele Lui din ziua aceea plină de evenimente. Scena din curtea templului urma să nu se șteargă din mintea lor. Contrastul dintre Isus și marele preot, când vorbeau, era puternic. Îngâmfatul slujbaș al templului era îmbrăcat în veșminte bogate și scumpe. Pe capul lui era o mitră scânteietoare. Prezența lui era maiestuoasă, părul și barba lungă erau argintate de vârstă. Înfățișarea lui îi umplea de teamă pe privitori. În fața acestei Auguste persoane stătea Maiestatea cerului, fără podoabe și fără strălucire. Veșmintele Sale erau pătate de mult umblet; fața Sa palidă exprima tristețe și răbdare; dar înfățișarea Lui inspira demnitate și bunăvoință, care erau în surprinzător contrast cu aerul mânios, încrezut și îngâmfat al marelui preot. Din momentul acela, mulți dintre cei care au fost martori ai cuvintelor și faptelor lui Isus în templu L-au prețuit în inima lor ca pe un profet al lui Dumnezeu. Dar, pe măsură ce sentimentele poporului se întorceau de partea Lui, ura preoților față de Isus creștea. Înțelepciunea, cu care scăpase din cursele întinse pentru picioarele Lui, fiind o nouă dovadă a dumnezeirii Lui, a aprins și mai mult mânia lor. HLL 594.3

În lupta Sa cu rabinii, nu era scopul lui Hristos să-și umilească împotrivitorii. El nu era bucuros să-i vadă într-o încurcătură. El avea de dat o învățătură însemnată. Îi înfrânsese pe vrăjmașii Săi, îngăduind ca ei să fie prinși în capcana întinsă pentru El. Faptul că își recunoscuseră ignoranța în ce privește caracterul lui Ioan Botezătorul I-a dat ocazia să vorbească și El a folosit-o pentru a le arăta adevărata lor stare, adăugând o nouă avertizare la cele multe de mai înainte. HLL 594.4

“Ce gândiți?” a zis El. “Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi și i-a zis: ‘Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’ ‘Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă i-a părut rău și s-a dus. S-a dus și la celălalt și i-a spus tot așa. Și fiul acesta a răspuns: ‘Mă duc, doamne’, și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său?” HLL 595.1

Această întrebare venită pe neașteptate i-a luat prin surprindere pe ascultători. Ei urmăriseră parabola de aproape și acum au răspuns imediat: “Cel dintâi”. ținând privirea hotărâtă asupra lor, Isus a răspuns cu un ton sever și solemn: “Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut; și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți”. HLL 595.2

Preoții și conducătorii nu avuseseră cum să nu dea un răspuns corect la întrebarea lui Hristos și în felul acesta El a obținut poziția lor în favoarea primului fiu. Fiul acesta îi reprezenta pe vameși, pe aceia care erau disprețuiți și urâți de farisei. Vameșii fuseseră mari păcătoși. Cu adevărat, ei fuseseră călcători ai Legii lui Dumnezeu, arătând în viața lor o totală împotrivire față de cererile Lui. Ei fuseseră nerecunoscători și nesfinți; când li s-a spus să meargă și să lucreze în via Domnului, ei au arătat un refuz disprețuitor. Dar, când a venit Ioan, predicând pocăința și botezul, vameșii au primit solia lui și au fost botezați. HLL 595.3

Al doilea fiu îi reprezenta pe conducătorii națiunii iudaice. Câțiva farisei se pocăiseră și primiseră botezul lui Ioan; dar conducătorii nu voiau să recunoască faptul că el venea de la Dumnezeu. Avertizările și mustrările lui nu i-au condus la reformă. Au lepădat sfatul lui Dumnezeu față de ei și nu au fost botezați de el. (Luca 7, 30.) Ei au tratat solia lui cu dispreț. Asemenea celui de al doilea fiu, care atunci când a fost chemat a zis: “Mă duc, doamne”, dar n-a mers, preoții și conducătorii spuneau că ascultă, dar erau neascultători. Ei făceau mare caz de evlavie, pretindeau că sunt ascultători de Legea lui Dumnezeu; dar ascultarea lor era falsă. Vameșii erau acuzați și blestemați de farisei ca necredincioși, dar aceștia arătau prin credința și faptele lor că mergeau în Împărăția cerului înaintea acestor oameni plini de îndreptățire de sine, cărora li se dăduse lumină mare, dar ale căror fapte nu corespundeau cu mărturisirea lor de evlavie. HLL 595.4

Preoții și conducătorii nu era dispuși să sufere aceste adevăruri mustrătoare; ei au tăcut, sperând totuși că Isus va mai spune vreun lucru pe care puteau să-l întoarcă împotriva Lui; dar mai aveau încă multe să audă. HLL 596.1

“Ascultați o altă pildă”, a zis Hristos. “Era un om, un gospodar, care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui și pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alți robi, mai mulți decât cei dintâi; și vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: ‘Vor primi cu cinste pe fiul meu!’ Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: ‘Iată moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moștenirea lui!’ Și au pus mâna pe el și l-au scos afară din vie și l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” HLL 596.2

Isus S-a adresat tuturor celor de față, dar au răspuns preoții și conducătorii. “Pe ticăloșii aceia ticălos îi va pierde”, au zis ei, “și via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” Cei care au vorbit n-au înțeles la început aplicația parabolei, dar acum au văzut că singuri și-au rostit osânda. În parabolă, gospodarul Îl înfățișa pe Dumnezeu, via reprezenta națiunea iudeilor, iar gardul era legea divină, care îi apăra. Turnul era un simbol al templului. Stăpânul viei făcuse toate cele necesare pentru înmulțirea rodului viei. “Ce-aș mai fi putut face viei mele”, zice el, “și nu i-am făcut?” (Isaia 5, 4.) Astfel era reprezentată grija neobosită a lui Dumnezeu pentru Israel. Și după cum vierii trebuiau să înapoieze stăpânului partea cuvenită din roadele viei, tot așa și poporul lui Dumnezeu trebuia să-L onoreze printr-o viețuire corespunzătoare cu privilegiile lor sfinte. Dar, după cum vierii i-au omorât pe robii trimiși de stăpân ca să ceară roadele, iudeii i-au ucis pe profeții trimiși de Dumnezeu ca să-i cheme la pocăință. Toți trimișii, unul după altul, au fost omorâți. Până la punctul acesta, parabola nu putea să fie pusă la îndoială și, în cele ce au urmat, lucrurile nu erau mai puțin evidente. În fiul cel iubit, pe care stăpânul viei l-a trimis în cele din urmă la servii neascultători, pe care aceștia au pus mâna și l-au omorât, preoții și conducătorii au văzut un tablou clar al lui Isus și cele ce puteau să I se întâmple. Chiar atunci ei plănuiau să-L omoare pe Acela pe care Tatăl Îl trimisese ca ultimă chemare. În pedeapsa rânduită asupra vierilor nerecunoscători, era zugrăvită soarta acelora care aveau să-L omoare pe Hristos. HLL 596.3

Privind cu milă la ei, Mântuitorul a continuat: “N-ați citit niciodată în Scripturi că: ‘Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru, și este minunat în ochii noștri’? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela pe care va cădea ea, îl va spulbera”. HLL 597.1

Iudeii repetaseră adeseori profeția aceasta în sinagogă, aplicând-o lui Mesia. Hristos era Piatra unghiulară a sistemului iudaic și a întregului plan de mântuire. Tocmai această piatră de temelie o lepădau acum clăditorii iudei, preoții și conducătorii lui Israel. Mântuitorul le atrăgea atenția la profețiile care urmau să le arate primejdia. Prin toate mijloacele posibile, El a căutat să lămurească natura faptei pe care erau gata s-o săvârșească. HLL 597.2

Cuvintele Lui mai aveau un scop. Întrebându-i: “Când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?”, Hristos urmărea ca fariseii să răspundă așa cum au făcut. El intenționa ca ei singuri să se osândească. Avertismentele Lui, care n-au izbutit să-i trezească la pocăință, aveau să le pecetluiască soarta și El dorea ca ei să vadă că singuri își atrăseseră ruina. El intenționa să le arate că Dumnezeu avea dreptate retrăgându-le privilegiile naționale, lucru care și începuse și care trebuia să se termine nu numai cu distrugerea templului și a cetății lor, dar și cu împrăștierea națiunii. HLL 597.3

Ascultătorii au recunoscut avertizarea. Dar, fără să țină seama de osânda pe care singuri o pronunțaseră, preoții și conducătorii erau gata să întregească tabloul, zicând: “Iată Moștenitorul; veniți să-L omorâm”. Dar, când au căutat să-L prindă, s-au temut de mulțime, deoarece sentimentele poporului erau în favoarea lui Hristos. HLL 597.4

Citând profeția despre piatra lepădată, Hristos S-a referit la o situație reală din istoria lui Israel. Întâmplarea avusese loc la clădirea primului templu. Cu toate că avea o aplicație deosebită în timpul primei veniri a lui Hristos și ar fi trebuit să-i impresioneze cu putere deosebită pe iudei, ea are și o învățătură pentru noi. Când s-a zidit templul lui Solomon, pietrele imense pentru ziduri și temelie au fost pregătite în totul la carieră; după ce au fost duse la locul de zidire, nici o unealtă nu trebuia să le mai atingă; lucrătorii trebuiau numai să le așeze la loc. Pentru a fi folosită la temelie, se adusese o piatră de o mărime neobișnuită și de o formă deosebită; dar lucrătorii nu puteau să-i găsească loc și nu voiau să o primească. Multă vreme a rămas ca piatră lepădată. Dar când meșterii au ajuns la zidirea colțului, au căutat o piatră destul de mare și rezistentă și de o formă potrivită, care să ocupe tocmai locul acela și să suporte marea povară care urma să apese asupra ei. Dacă făceau o alegere neînțeleaptă pentru acel loc important, întreaga clădire urma să fie primejduită. Trebuia să se găsească o piatră în stare să reziste la influența soarelui, a gerului și a furtunii. De mai multe ori au încercat diferite pietre, dar, sub apăsarea unei imense poveri, s-au sfărâmat. Altele nu puteau să sufere proba schimbărilor rapide din atmosferă. Dar, în cele din urmă, atenția le-a fost atrasă de piatra lepădată atâta vreme. Fusese expusă la aer, soare și furtună fără să arate cea mai slabă fisură. Zidarii au cercetat piatra. Trecuse toate probele, afară de una. Dacă putea să treacă proba presiunii, aveau să o admită ca piatră unghiulară. Proba s-a făcut. Piatra a fost acceptată, dusă la locul destinat și s-a văzut că era potrivită exact pe locul acela. În viziune profetică, se arătase lui Isaia că această piatră era un simbol al lui Hristos. El zice: HLL 597.5

“Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt, dar și o piatră de poticnire, o stâncă de păcătuire pentru cele două case ale lui Israel, un laț și o cursă pentru locuitorii Ierusalimului. Mulți se vor poticni, vor cădea și se vor sfărâma, vor da în laț și vor fi prinși.” Dus în viziune profetică până la întâia venire, profetului i s-a arătat că Hristos urma să sufere încercări și greutăți, simbolizate prin tratamentul suferit de piatra din capul unghiului, din templul lui Solomon. “De aceea așa vorbește Domnul, Dumnezeu: ‘Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă.’” (Isaia 8, 13-15; 28, 16.) HLL 598.1

În înțelepciunea Lui nemărginită, Dumnezeu a ales piatra de temelie și a așezat-o. El a numit-o “temelie puternică”. Întreaga lume poate așeza pe ea poverile și durerile ei; ea le suportă. Cu deplină siguranță, toți pot clădi pe ea. Hristos este “o piatră încercată”. Cei care se încred în El nu vor fi dezamăgiți. El a suportat toate probele. Vinovăția lui Adam și a urmașilor lui a apăsat asupra Sa și El a ieșit mai mult decât biruitor asupra puterilor răului. El a dus poverile aruncate asupra Lui de toți păcătoșii care s-au pocăit. În Hristos, inima vinovată a aflat odihnă. El este temelia sigură. Toți cei care se sprijină pe El se odihnesc în deplină siguranță. HLL 598.2

În profeția lui Isaia, se spune despre Hristos că este atât o temelie sigură, cât și o piatră de poticnire. Apostolul Petru, scriind sub inspirația Duhului Sfânt, arată limpede pentru cine este Hristos o stâncă de temelie și pentru cine este o piatră de poticnire. HLL 599.1

“Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Căci este scris în Scriptură: ‘Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El, nu va fi dat de rușine’. Cinstea aceasta este dar pentru voi, care ați crezut! Dar pentru cei necredincioși, ‘piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului’; și ‘o piatră de poticnire, și o stâncă de cădere’. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta sunt rânduiți.” (1 Petru 2, 3-8.) HLL 599.2

Pentru cei care cred, Hristos este temelia sigură. Aceștia sunt cei care cad pe Stâncă și se zdrobesc. Aici sunt prezentate supunerea față de Hristos și credința în El. A cădea pe Stâncă și a fi zdrobit înseamnă să renunțăm la neprihănirea proprie și să mergem la Hristos cu umilința unui copil, pocăindu-ne de abaterile noastre și crezând în iubirea Lui plină de iertare. Și tot astfel, prin credință și ascultare, clădim pe Hristos ca temelie a noastră. HLL 599.3

Pe această Stâncă vie pot clădi atât iudeii, cât și neamurile. Aceasta este singura temelie pe care putem clădi în siguranță. Ea este destul de cuprinzătoare pentru toți și destul de tare pentru a susține greutatea și povara lumii întregi. Și, prin legătura lui Hristos, Piatra vie, toți cei care clădesc pe această temelie devin pietre vii. Mulți sunt ciopliți, lustruiți, înfrumusețați prin propriile sforțări; dar nu pot să devină “pietre vii”, deoarece nu sunt în legătură cu Hristos. Fără legătura aceasta, nici un om nu poate fi mântuit. Fără viața lui Hristos în noi, nu putem rezista furtunii de ispite. Siguranța noastră veșnică depinde de așezarea clădirii pe temelia cea sigură. Astăzi, mulți oameni clădesc pe temelii care n-au fost probate. Când cade ploaia, când bate furtuna și se revarsă apele, casa lor se prăbușește, pentru că nu este întemeiată pe Stânca veșnică, pe Piatra din capul unghiului, Isus Hristos. HLL 599.4

Pentru cei care “se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul”, Hristos este o piatră de poticnire. Dar “piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului”. Ca și piatra lepădată, Hristos a avut de suferit în misiunea Lui pământească dispreț și brutalitate. El a fost “disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința, era așa de disprețuit, ... și noi nu L-am băgat în seamă.” (Isaia 53, 3.) Dar era aproape timpul ca El să fie proslăvit. Prin învierea din morți, El urma să fie “dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu.” (Romani 1, 4.) La a doua Lui venire, avea să fie descoperit ca Domnul cerului și al pământului. Aceia care acum se pregăteau să-L răstignească aveau să recunoască măreția Lui. În fața universului, Piatra lepădată avea să fie așezată în capul unghiului. HLL 600.1

Și peste “oricine va cădea îl va spulbera”. Oamenii care L-au lepădat pe Hristos urmau să vadă în curând cum cetatea și națiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită și risipită ca praful înaintea vântului. Și ce lucru i-a nimicit pe iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi fost siguranța lor. Bunătatea lui Dumnezeu fusese disprețuită, neprihănirea lepădată, iar harul neglijat. Oamenii s-au așezat împotriva lui Dumnezeu și tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre nimicirea lor. Tot ce Dumnezeu rânduise pentru viață s-a dovedit a fi spre moarte. În răstignirea lui Isus de către iudei se cuprindea distrugerea Ierusalimului. Sângele vărsat pe Golgota a fost greutatea imensă care i-a afundat în ruină, pentru lumea aceasta și pentru lumea viitoare. Așa va fi și în marea zi de pe urmă, când judecata va cădea asupra acelora care au lepădat harul lui Dumnezeu. Hristos, Piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. Slava feței Sale, care pentru cel neprihănit este viață, va fi pentru cel rău un foc mistuitor. Pentru că a lepădat și a disprețuit iubirea și harul, păcătosul va fi distrus. HLL 600.2

Prin multe ilustrații și prin repetate avertismente, Isus a arătat care va fi urmarea faptului că iudeii lepădaseră pe Fiul lui Dumnezeu. În aceste cuvinte, El Se adresa tuturor acelora din toate timpurile care refuză să-L primească drept Răscumpărător al lor. Fiecare avertisment este pentru ei. Templul întinat, fiul neascultător, vierii necredincioși, zidarii disprețuitori se regăsesc în experiența fiecărui păcătos. Dacă nu se pocăiește, va avea parte de soarta pe care aceștia au preînchipuit-o. HLL 600.3