Hristos Lumina Lumii

58/87

Capitolul 58 — “Lazăre, vino afară!”

Capitol bazat pe textele din Luca 10, 38-42; Ioan 11, 1-44.

Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credința lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă și el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a și fost săvârșită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toți cei care au căutat ajutorul Său; El iubește toată familia omenească, dar față de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire față de familia din Betania și pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare. HLL 524.1

În casa lui Lazăr, Isus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie; El depindea de ospitalitatea prietenilor și ucenicilor Săi și adesea, când era obosit, însetat după o părtășie omenească sinceră, El găsea adăpost în familia aceasta pașnică, departe de bănuielile și invidia fariseilor mânioși. Aici găsea o primire sinceră și o prietenie curată și sfântă. Aici putea să vorbească simplu și liber, știind că vorbele Lui erau înțelese și păstrate ca o comoară. HLL 524.2

Mântuitorul prețuia o casă liniștită și niște ascultători interesați. El avea nevoie de duioșia, curtenia și iubirea oamenilor. Cei care primeau învățătura cerească, pe care El era gata să o dea, erau mult binecuvântați. În timp ce mulțimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumusețile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minții lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susține lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu, El atrăgea atenția ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniștită a ploii și la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă și celor buni, și celor răi. El dorea ca oamenii să-și dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta față de ființele omenești create de El. Dar mulțimile nu se grăbeau să asculte; și în familia din Betania, Hristos găsea odihnă de lupta obositoare a vieții publice. Aici, în fața unor ascultători înțelegători, El dezvăluia măreția Providenței. În aceste întrevederi particulare, El desfășura în fața ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulțimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole. HLL 524.3

În timp ce Hristos dădea aceste învățături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă și devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: “Doamne, nu-ți pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute”. Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul și ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei și, în frământarea ei, ea uitase să se poarte delicat față de Oaspete. Isus i-a răspuns în cuvinte blânde și pline de răbdare: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijești și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește: Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”. Maria își îmbogățea mintea cu prețioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preț decât cele mai scumpe bijuterii. HLL 525.1

Acel “singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniștit, de devoțiune, o mai mare preocupare pentru cunoștințele privitoare la viața veșnică și binecuvântările necesare pentru creșterea spirituală. Ea avea nevoie de mai puțină preocupare pentru cele trecătoare și mai multă pentru cele care rămân veșnic. Isus voia să-i învețe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câștiga acea cunoștință care-i face înțelepți spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuți și energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în fața lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Isus. Sârguința, promptitudinea și energia trebuie să fie sfințite prin harul lui Hristos și atunci viața va fi o putere neînfrântă spre bine. HLL 525.2

Întristarea a intrat în casa pașnică în care Se odihnea Isus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-o dată și surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: “Doamne, iată că acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar știau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simți împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: “Acela pe care-l iubești este bolnav”. Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înștiințarea lor și că va veni în cel mai scurt timp la Betania. HLL 525.3

Pline de nerăbdare, așteptau vești de la Isus. Câtă vreme scânteia de viață mai era încă vie în fratele lor, ele s-au rugat și au tot așteptat venirea lui Isus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuși, a adus solia: “Boala aceasta nu este spre moarte”, și ele s-au agățat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioșie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere și încurajare suferindului aproape inconștient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite; dar au simțit harul întăritor al lui Hristos, și acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul. HLL 526.1

Când Isus a auzit înștiințarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se așteptau. Privind la ei, El a zis: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea”. Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezența Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici și ei erau surprinși că nu a răspuns imediat la vestea tristă: “Acela pe care-l iubești este bolnav”. HLL 526.2

În timpul celor două zile, părea că Hristos nici nu Se mai gândea la vestea adusă, deoarece nu vorbea despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Isus. Ei se miraseră că Isus, care avea atât de mare putere de a săvârși minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare și să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, pentru ce nu salvase Hristos viața lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susținerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi și persecuții. Îi va uita El oare și pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înșelat în ce privește misiunea Lui. Toți erau profund tulburați. HLL 526.3

După o așteptare de două zile, Isus le-a spus ucenicilor: “Haidem să ne întoarcem în Iudea”. Ucenicii se întrebau de ce așteptase două zile, dacă și așa urma să meargă în Iudea. Dar îngrijorarea pentru Isus și chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât primejdia care îi pândea. “Învățătorule”, au zis ei, “acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?” Isus a răspuns: “Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viața Mea este în siguranță. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârșit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranță. HLL 526.4

“Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, “nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice și să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înțelegere a datoriei sale și-l călăuzește pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. “Dar dacă umblă noaptea, se poticnește, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el și unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte și, oriunde s-ar afla, nu este sigur. HLL 527.1

“După aceste vorbe le-a zis: ‘Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn’.” “Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mișcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simțit mustrați. Fuseseră dezamăgiți pentru că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înștiințare. Fuseseră ispitiți să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr și surorile lui cum crezuseră ei, căci altfel S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: “Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinși că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferință. HLL 527.2

“Ucenicii I-au zis: ‘Doamne, dacă doarme, are să se facă bine’. Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbește despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioși moartea, ca fiind un somn. Viața lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și, până va suna ultima trâmbiță, cei care mor vor dormi în El. HLL 527.3

Atunci Isus le-a spus pe față: “Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți. Dar acum haidem să mergem la el”. Toma nu vedea pentru Învățătorul lui nimic altceva decât că-L aștepta moartea, dacă Se ducea în Iudea, dar el și-a făcut curaj și le-a spus celorlalți ucenici: “Haidem să mergem și noi să murim cu El!” El știa cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise, pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Isus era păzit de garda îngerilor cerești și chiar în părțile Iudeii, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El și să-L omoare, nu I se putea face nici un rău. HLL 527.4

Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: “Lazăr a murit, și Mă bucur că n-am fost acolo”. După propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferință? Aparent, Maria, Marta și muribundul Lazăr fuseseră lăsați singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena și, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susținute de harul Său. Isus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmașul cel puternic, moartea. El a simțit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: “Lazăr a murit”. Dar Hristos trebuia să Se mai gândească și la alții, afară de cei iubiți din Betania; El trebuia să țină seama de educația ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanții Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toți oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, minunea, care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine, nu s-ar fi putut săvârși. HLL 528.1

Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-și îndrepte săgeata spre Lazăr în prezența Dătătorului vieții. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmașului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un dușman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morții; și surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos știa că, atunci când ele aveau să privească fața neînsuflețită a fratelui lor, credința în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar știa că, datorită luptei prin care treceau acum, credința lor urma să strălucească și mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu-i iubea mai puțin acum pentru că zăbovise; dar știa că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine și pentru ucenici, urma să fie câștigată o biruință. HLL 528.2

“Pentru voi, ca să credeți.” Pentru toți aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoștință la partea cea mai întunecată a căii lor. “Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu.” (2 Petru 2, 9.) Din orice ispită și orice încercare, El îi va scoate cu o credință mai tare și o experiență mai bogată. HLL 528.3

Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare față de aceia care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morți, să poată da poporului Său încăpățânat și necredincios o nouă dovadă că El era într-adevăr “învierea și viața”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nici o nădejde pentru acest popor, aceste sărmane și rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinței lor. În harul Său, intenționa să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viața și nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoții nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării și afirmațiilor Sale cu privire la originea Sa divină. HLL 529.1

În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Isus i-a ajutat pe cei bolnavi și pe cei lipsiți. Apropiindu-Se de oraș, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obișnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor și rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiți și nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau și rude ale familiei, dintre care unii dețineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceștia, erau chiar vrăjmași foarte înverșunați ai lui Hristos. El le cunoștea planurile și de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut. HLL 529.2

Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalți din încăpere n-au știut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla fără a mai spune ceva. HLL 529.3

Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Isus, având inima frământată de emoții contradictorii. Pe fața Lui expresivă, a citit aceeași duioșie și iubire ca și mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise și Isus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuși cu nădejdea că și acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iarăși și iarăși repetaseră surorile aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor. HLL 529.4

Cu milă omenească și dumnezeiască, Isus a privit fața ei întristată și îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mișcătoare: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Dar, privind fața Sa plină de iubire, a adăugat: “Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu”. HLL 529.5

Isus i-a îmbărbătat credința, zicând: “Fratele tău va învia”. Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranța unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei și le-a ațintit asupra învierii drepților. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanție pentru învierea tuturor neprihăniților morți și o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului. HLL 530.1

Marta a răspuns: “Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi”. HLL 530.2

Căutând să dea și mai departe o bună îndrumare credinței ei, Isus a zis: “Eu sunt învierea și viața”. În Hristos e viața originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuși. “Cine are pe Fiul are viață.” (1 Ioan 5, 12.) Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viața veșnică. “Cine crede în Mine”, a zis Isus, “chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepții cei morți vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepții cei vii vor fi duși în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârșească, prin învierea lui Lazăr din morți, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniți. Prin cuvântul și lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morții, ca biruitor asupra mormântului, și a afirmat dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică. HLL 530.3

La cuvintele Mântuitorului: “Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: “Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înțelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar și-a mărturisit credința în divinitatea Lui și încrederea că El putea să facă tot ce dorea. HLL 530.4

“După ce a spus aceste vorbe, s-a dus și a chemat în taină pe sora sa, Maria, și i-a zis: ‘A venit Învățătorul și te cheamă’.” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoții și conducătorii erau pregătiți să pună mâna pe Isus, când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut ca să nu fie auzite cuvintele ei. HLL 530.5

Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă și, cu nerăbdarea zugrăvită pe față, a părăsit camera. Crezând că s-a dus la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aștepta Isus, a îngenuncheat la picioarele Lui și a spus cu buzele tremurânde: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Plânsetul bocitorilor o tulburau, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în liniște câteva cuvinte cu Isus. Dar cunoștea invidia și pizma unora dintre cei de față împotriva lui Hristos și lucrul acesta o împiedica să-și exprime durerea. HLL 533.1

“Isus, când a văzut-o plângând, pe ea și pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat.” El citea inimile celor adunați. Vedea la mulți că ceea ce trece drept durere era numai fățărnicie. Știa că unii dintre cei de față, care acum dovedeau o fățarnică întristare, vor plănui în curând să omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar și pe cel care trebuia să fie înviat din morți. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar și-a înfrânat indignarea îndreptățită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiți, îngenuncheați la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El. HLL 533.2

“Unde l-ați pus?” a întrebat El. “Doamne”, I-au răspuns ei, “vino și vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit și surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, pe când cei care îi fuseseră prieteni își amestecau lacrimile cu ale surorilor îndurerate. Din cauza suferinței omenești și văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, “Isus plângea”. Deși era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuși natura omenească și era mișcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă și miloasă e totdeauna mișcată de iubire față de cel aflat în suferință. El plânge cu cei ce plâng și Se bucură cu cei care se bucură. HLL 533.3

Dar Isus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui față de Maria și Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot așa de adâncă față de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt față de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era învierea și viața. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioși să înțeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câțiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din fața lor drept cauză a întristării Lui, au spus în șoaptă: “Iată cât de mult îl iubea”. Alții, căutând să arunce sămânța îndoielii în inima celor prezenți, au spus în batjocură: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară? HLL 533.4

Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmășia fariseilor și a saducheilor. Știa că ei plănuiesc să-L omoare. Știa că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori își vor închide curând ușa nădejdii și porțile cetății lui Dumnezeu. Umilirea și crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului și atunci nimeni nu mai avea să bocească pe cei morți. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în fața Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Știa că mulți dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetății, și pentru moartea lor nu mai era nădejde. HLL 534.1

Isus plângea nu numai din cauza scenei din fața Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine și rău nu încetase nici o clipă. Privind prin anii ce urmau să vină, vedea suferința și întristarea, lacrimile și moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile și din toată părțile. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său și, în timp ce dorea să aline toate suferințele lor, ochii Săi erau plini de lacrimi. HLL 534.2

“Isus S-a înfiorat din nou în Sine și S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese așezat într-o peșteră, în stâncă, și o piatră grea era așezată la intrare. “Dați piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că dorește numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile și intrase deja în descompunere. Declarația aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmașilor lui Hristos să spună că totul nu fusese decât o înșelăciune. Mai înainte, fariseii își spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viață pe fiica lui Iair, Hristos spusese: “Fata n-a murit, ci doarme.” (Marcu 5, 39.) Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp și fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuși spusese că ea numai doarme. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că ceea ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susțină că Lazăr nu era mort. HLL 534.3

Când Domnul e gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. “Dați piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât e cu putință, pregătiți calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă și ambițioasă a Martei s-a arătat și acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înțelege cuvintele lui Hristos și credința Martei nu prinsese adevăratul înțeles al făgăduinței Lui. HLL 535.1

Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioșie: “Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoiești de puterea Mea? De ce te împotrivești cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala și necredința nu sunt umilință. Credința neclintită în cuvântul lui Hristos — iată adevărata umilință, adevărata predare de sine. HLL 535.2

“Dați voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea la o parte și ea ar fi ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omenești. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipsește de ajutorul omului. El îl întărește, lucrând împreună cu acela care folosește puterile și însușirile date lui de Dumnezeu. HLL 535.3

Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe față și cu chibzuință. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înșelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece și tăcut. Strigătele bocitorilor amuțiră. Surprinși și plini de nerăbdare, toți stăteau în jurul mormântului, așteptând să vadă ce va urma. HLL 535.4

Hristos stătea liniștit în fața mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toți cei prezenți. Hristos Se apropie de mormânt. Înălțând privirea spre cer, zise: “Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat”. Nu demult, vrăjmașii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă și luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său și, cu o încredere desăvârșită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu. HLL 535.5

În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Totdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârșise minunile prin credință și rugăciune. Hristos dorea ca toți să cunoască legătura Sa cu Tatăl. “Tată”, spuse El, “Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului și ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos și Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susținerile lui Hristos nu erau false. HLL 536.1

“După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: ‘Lazăre, vino afară!’” Glasul Lui clar și pătrunzător străbătu urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea străfulgeră prin natura omenească. Pe fața Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era ațintit spre intrarea peșterii. Fiecare ureche era atentă să prindă și cel mai slab sunet. Cu interes încordat și dureros, toți așteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susțină pretențiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna. HLL 536.2

În mormântul tăcut se făcu mișcare și cel care fusese mort apăru la intrarea peșterii. Mișcările lui erau împiedicate de îmbrăcămintea cu care fusese înmormântat, iar Isus le-a spus spectatorilor înmărmuriți: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă”. Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunați nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe și tremurânde, ci ca un om în floarea vieții și în puterea unei bărbății nobile. Ochii lui străluceau de inteligență și de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el se aruncă la picioarele lui Isus. HLL 536.3

La început, privitorii au rămas muți de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie și recunoștință ce nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu și, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulțumiri față de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile și prietenii se bucurau de această întâlnire, Isus Se retrase. Când L-au căutat pe Dătătorul vieții, nu L-au mai găsit. HLL 536.4