Hristos Lumina Lumii

Capitolul 8 — Suirea la Ierusalim

Capitol bazat pe textele din Luca 2, 41-51.

Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie și tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii și de asemenea fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase și se aștepta de la el să participe la sărbătorile și ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, Isus, în copilăria Sa, a făcut vizita de Paște la Ierusalim. Ca toți israeliții devotați, Iosif și Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paștelor; și când Isus a atins vârsta cerută, L-au luat și pe El cu ei. HLL 75.1

Erau trei sărbători anuale: Paștele, Ziua Cincizecimii și Sărbătoarea Corturilor, la care toți bărbații lui Israel erau obligați să se înfățișeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulți luau parte la cea a Paștelor. Mulți erau prezenți din toate țările, pe unde erau răspândiți iudeii. Din toată părțile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galilea ținea mai multe zile și călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărășii și protecții. Femeile și bătrânii mergeau călare pe măgari sau pe boi, străbătând drumurile prăpăstioase și stâncoase. Bărbații mai puternici și tinerii mergeau pe jos. Timpul Paștelor era la sfârșitul lui Martie sau începutul lui Aprilie, când toată țara era plină de flori și înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar tații și mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece și muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf: HLL 75.2

“Picioarele mi se opresc
În porțile tale, Ierusalime....
Pacea să fie între zidurile tale,
Și liniștea în casele tale domnești!” (Psalmii 122, 2.7) HLL 76.1

Ținerea Paștelor a început o dată cu nașterea națiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor din Egipt, când nu se întrezărea nici un semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor și le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuințele lor. După ce au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. “Când îl veți mânca”, a zis El, “să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă; căci sunt Paștele Domnului.” (Exod 12, 11.) La miezul nopții, au fost uciși toți întâii născuți ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: “Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu. Duceți-vă de slujiți Domnului cum ați zis.” (Exod 12, 31.) Evreii au ieșit din Egipt ca o națiune independentă. Domnul le poruncise ca Paștele să fie ținut în fiecare an. “Și când vă vor întreba copiii voștri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’ Să răspundeți: ‘Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul’.” În felul acesta, din generație în generație, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări. HLL 76.2

Paștele era urmat de cele șapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în fața Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paștele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade Îl reprezentau pe Mântuitorul. HLL 77.1

Pentru cea mai mare parte dintre oamenii din vremea lui Hristos, ținerea acestei sărbători degenerase în formalism. Dar câtă însemnătate avea ea pentru Fiul lui Dumnezeu! HLL 77.2

Pentru prima dată, copilul Isus privea templul. El i-a văzut pe preoții îmbrăcați în veșminte albe îndeplinindu-și slujba solemnă. A privit la victima însângerată de pe altarul de jertfă. Împreună cu credincioșii a îngenuncheat în rugăciune, în timp ce norul de fum de tămâie se înălța spre Dumnezeu. A asistat la toată slujba pascală atât de impresionantă. Zi de zi, El vedea însemnătatea ei tot mai clar. Fiecare act era văzut în strânsa legătură pe care o avea cu viața Sa. Noi îndemnuri se nășteau înăuntrul Său. Tăcut și adâncit în cugetare, părea că studiază o mare problemă. Atunci I se descoperea Mântuitorului taina misiunii Sale. HLL 78.1

Răpit de contemplarea acestor scene, nu a rămas lângă părinții Săi. El căuta să fie singur. Când serviciile pascale s-au sfârșit, El a mai zăbovit prin curțile templului, iar atunci când credincioșii au plecat din Ierusalim, El a rămas în urmă. HLL 78.2

Cu prilejul acestei vizite la Ierusalim, părinții lui Isus doriseră să-L pună în legătură cu marii învățători din Israel. Deși era ascultător în totul de Cuvântul lui Dumnezeu, El nu Se ținea de obiceiurile și de formele rabinice. Iosif și Maria sperau că Isus va ajunge să-i respecte pe acești rabini erudiți și să ia seama cu mai multă râvnă la cerințele lor. Dar Isus fusese învățat în templu de Dumnezeu. Ceea ce primise, El a început îndată să împartă. HLL 78.3

În ziua aceea, o sală din incinta templului era consacrată pentru învățământul sacru, după modelul școlilor profeților. Aici s-au adunat rabinii cei mai de seamă cu elevii lor și aici a venit și copilul Isus. Așezându-Se la picioarele acestor oameni învățați și cu autoritate, El asculta învățătura lor. Ca Unul care căuta înțelepciune, le-a pus întrebări acestor învățători cu privire la profeții și la evenimentele ce aveau loc atunci și care arătau spre venirea lui Mesia. HLL 78.4

Isus Se prezentă ca Unul care era însetat după o cunoaștere a lui Dumnezeu. Întrebările Sale aduceau la lumină adevărurile adânci, care multă vreme fuseseră ținute în întuneric, dar care erau vitale pentru mântuire. Deși dovedea cât de mărginită și superficială era înțelepciunea acestor oameni înțelepți, fiecare întrebare le aducea în față câte o învățătură dumnezeiască și așeza adevărul într-o lumină nouă. Rabinii vorbeau de minunata înălțare pe care venirea lui Mesia trebuia să o aducă națiunii iudaice; dar Isus le prezentă profeția lui Isaia și îi întrebă despre însemnătatea acelor versete biblice, care se refereau la suferința și moartea Mielului lui Dumnezeu. HLL 78.5

Cărturarii au început atunci să-I pună ei întrebări și au rămas uimiți de răspunsurile Sale. Cu umilință de copil, El repeta cuvintele Scripturii, explicând și însemnătatea lor adâncă, pe care acei oameni învățați nu o pricepuseră. Dacă ei ar fi primit aceste principii ale adevărului, pe care El le-a arătat, ar fi dat naștere la o reformă în religia de atunci. S-ar fi trezit un viu interes pentru lucrurile spirituale și, atunci când Isus și-ar fi început lucrarea, mulți ar fi fost pregătiți să-L primească. HLL 78.6

Rabinii știau că Isus nu fusese instruit în școlile lor; cu toate acestea, El înțelegea profețiile cu mult mai bine decât ei. În acest copil galilean, profund gânditor, ei întrezăreau o mare speranță. Ei doreau să-L câștige ca elev, pentru ca să poată deveni un învățat în Israel. Doreau ca ei să-I facă educația, deoarece simțeau că mintea Sa așa de deosebită trebuie să fie modelată de ei. HLL 80.1

Cuvintele lui Isus le mișcaseră inimile așa cum nu fuseseră niciodată mișcate de cuvinte ieșite de pe buze omenești. Dumnezeu căuta să dea lumină acelor conducători în Israel și folosea pentru aceasta singura cale prin care se putea ajunge la inima lor. În îngâmfarea lor, li se părea un lucru înjositor să admită că poate să-i învețe cineva. Dacă Isus ar fi arătat că încearcă să-i învețe, ei nu ar fi fost binevoitori să asculte. Dar se măguleau cu faptul că ei Îl învățau sau cel puțin că ei Îi verificau cunoștințele din Sfânta Scriptură. Buna-cuviința lui Isus și modestia Sa de tânăr au biruit prejudecățile lor. Fără a-și da seama, mintea lor s-a deschis în fața Cuvântului lui Dumnezeu și Duhul Sfânt a vorbit inimii lor. HLL 80.2

Era imposibil să nu vadă că speranțele nutrite de ei cu privire la Mesia nu erau susținute de profeție; dar ei nu voiau să renunțe la teoriile care-i legănau cu speranțe înșelătoare, în setea lor după mărire. Nu voiau să admită faptul că au înțeles greșit Sfintele Scripturi, din care pretindeau că numai ei au dreptul să-i învețe pe alții. De la unul la altul a trecut întrebarea: De unde are tânărul acesta cunoștințe, dacă niciodată n-a învățat? “Lumina luminează în întuneric” (Ioan 1, 5), dar întunericul nu a primit lumina. HLL 80.3

În timpul acesta, Iosif și Maria erau cât se poate de tulburați și îngrijorați. La plecarea din Ierusalim, Îl pierduseră din vedere pe Isus și nu știau că El rămăsese acolo. ținutul era atunci locuit de foarte multă lume, iar caravanele din Galilea erau foarte numeroase. Multă învălmășeală s-a produs la plecarea lor din cetate. Pe drum, plăcerea de a călători împreună cu prieteni și cunoștințe le-a absorbit atenția, iar ei n-au observat absența Lui până la sosirea nopții. Atunci când s-au oprit pentru odihnă, ei au simțit lipsa ajutorului dat de fiul lor. Crezând că El Se află împreună cu ceilalți tovarăși de călătorie, ei nu s-au neliniștit. Chiar dacă era doar un copil, ei se bizuiau pe El, așteptându-se ca, atunci când vor avea nevoie, El să fie gata să-i ajute, anticipându-le nevoile, așa cum făcuse totdeauna. Dar acum a început să-i cuprindă frica. L-au căutat printre tovarășii Lui de călătorie, dar în zadar. Cu groază își amintiră cum încercase Irod să-L omoare, când era prunc. Presentimente întunecate le umpleau inima. Se căinau acum cu amar. HLL 80.4

S-au întors la Ierusalim și au continuat să caute. A doua zi, pe când se găseau printre cei care se închinau în templu, o voce cunoscută le atrase atenția. Nu se puteau înșela; nici o altă voce nu era ca a Lui, așa de serioasă și de hotărâtă și totuși așa de melodioasă. HLL 81.1

L-au găsit pe Isus în școala rabinilor. Deși erau bucuroși, nu puteau să uite necazul și îngrijorarea. Când El era din nou cu ei, mama a zis în cuvinte de mustrare: “Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare”. HLL 81.2

“De ce M-ați căutat?” a răspuns Isus. “Oare nu știați că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Și, pentru că părea că ei nu înțeleg cuvintele Lui, arătă spre cer. Pe fața Sa strălucea o lumină de care se mirau. Dumnezeirea strălucea prin corp omenesc. Găsindu-L în templu, ei au ascultat ce vorbea El cu rabinii și au rămas uimiți la întrebările și răspunsurile Sale. Cuvintele Sale au stârnit o mulțime de gânduri, care niciodată nu aveau să fie uitate. HLL 81.3

Întrebarea pe care El le-a pus-o cuprindea o învățătură. “Oare nu știați”, spuse El, “că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” Isus Se angajase în lucrarea pentru care venise în lume; dar Iosif și Maria neglijaseră partea lor. Dumnezeu le arătase mare cinste prin aceea că le încredințase pe Fiul Său. Îngerii sfinți Îl ajutaseră pe Iosif în drumul lui, ca să apere viața lui Isus. Dar o zi întreagă ei pierduseră cu totul din vedere pe Acela pe care nu ar fi trebuit să-L uite nici măcar o clipă. Iar acum, după ce temerile le fuseseră liniștite, nu se mustrau pe ei înșiși, ci aruncau vina asupra Sa. HLL 81.4

Era natural pentru părinții lui Isus să-L considere ca fiul lor. El era zilnic cu ei, viața Sa era aproape la fel ca viața altor copii și era greu pentru ei să priceapă că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei erau în primejdia de a nu prețui binecuvântarea ce li s-a acordat, prin prezența Mântuitorului lumii. Durerea despărțirii lor de El și duioasa mustrare exprimată prin cuvintele Sale aveau drept scop să-i determine să se gândească mult la sfânta lor răspundere. HLL 81.5

În răspunsul dat mamei Sale, Isus dovedea pentru prima dată că știa care este adevărata relație dintre El și Dumnezeu. Înainte de nașterea Sa, îngerul îi spusese Mariei: “El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci.” (Luca 1, 32.33.) Maria cugetase la cuvintele acestea în inima ei, dar, deși credea că fiul ei urma să fie Mesia pentru Israel, nu înțelegea misiunea Lui. Nici de data aceasta nu înțelegea cuvintele Lui, dar își dădea seama că El nega legăturile de sânge cu Iosif și Se înfățișa ca Fiu al lui Dumnezeu. HLL 81.6

Isus nu a neglijat legătura cu părinții Săi pământești. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei și i-a ajutat în viața lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, așteptând cu supunere timpul hotărât pentru El de a-și începe lucrarea. Timp de optsprezece ani, de când înțelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret și și-a îndeplinit obligațiile de fiu, de frate, de prieten și de cetățean. HLL 82.1

De îndată ce I se descoperise în templu misiunea pe care o avea, Isus S-a ferit de legăturile cu mulțimea. A dorit ca de la Ierusalim să Se întoarcă în liniște împreună cu cei care cunoșteau taina vieții Lui. La serviciul pascal, Dumnezeu căuta să-i scoată pe credincioșii Săi din grijile lor pământești și să le reamintească de minunata Sa intervenție pentru eliberarea lor din Egipt. În această acțiune, El dorea ca ei să vadă o făgăduință a eliberării din păcat. După cum sângele mielului junghiat a ocrotit casele lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos avea să salveze sufletele lor; dar ei puteau fi mântuiți prin Hristos numai dacă, prin credință, primeau ca viață a lor viața Sa. În serviciul închipuitor al simbolurilor, exista putere numai atunci când acesta îi îndruma pe închinători la Hristos, ca Mântuitor al lor personal. Dumnezeu dorea ca ei să fie conduși la studiu plin de rugăciune și meditație cu privire la misiunea lui Hristos. Dar, la plecarea mulțimilor de oameni din Ierusalim, freamătul călătoriei și diverse discuții, mai puțin însemnate, absorbeau prea adesea atenția lor, iar slujba închinării la care participaseră era dată uitării. Mântuitorul nu era atras de o astfel de tovărășie. HLL 82.2

Deoarece Iosif și Maria trebuiau să se întoarcă de la Ierusalim împreună cu Isus, El spera să-i facă să se gândească la cele spuse de profeți cu privire la suferințele Mântuitorului. Pe Golgota, El a căutat să aline durerea mamei Sale. El Se gândea la ea în aceste momente. Maria avea să fie martoră la ultimele Lui chinuri de moarte, iar Isus dorea ca ea să înțeleagă misiunea Lui, pentru ca să primească tăria necesară să poată răbda când sufletul ei urma să fie străpuns de sabie. După cum Isus fusese despărțit de ea și ea Îl căutase plină de întristare trei zile, tot așa, atunci când El urma să fie adus ca jertfă pentru păcatele lumii, avea să fie pierdut de ea timp de trei zile. Și, când avea să învie din mormânt, întristarea ei avea să se preschimbe iarăși în bucurie. Însă cu cât mai bine ar fi suportat ea durerea morții Lui, dacă ar fi înțeles cuvintele biblice către care El Se străduia să-i întoarcă acum cugetările! HLL 82.3

Dacă și-ar fi îndreptat mintea spre Dumnezeu prin meditație și rugăciune, Iosif și Maria ar fi înțeles sfințenia răspunderii lor și nu L-ar fi pierdut din vedere pe Isus. Prin neglijența lor de o zi, L-au pierdut pe Mântuitorul; și aceasta i-a costat trei zile de căutare înfrigurată ca să-L găsească. Și noi putem ajunge la fel; prin vorbe deșarte, prin clevetiri sau prin neglijarea rugăciunii, putem pierde într-o singură zi prezența Mântuitorului și va fi poate nevoie de multe zile de cercetare deznădăjduită pentru a-L găsi și a recâștiga pacea pe care am pierdut-o. HLL 83.1

Trebuie să fim atenți ca, în legăturile pe care le avem unii cu alții, să nu-L uităm pe Isus și, fără să ne dăm seama, să rămânem fără El. Când ne lăsăm absorbiți de lucrurile pământești, încât nu ne mai gândim la Acela în care se adună toată nădejdea noastră de viață veșnică, noi ne despărțim de Isus și de îngerii sfinți. Aceste ființe sfinte nu pot rămâne acolo unde prezența lui Isus nu este dorită și unde absența Sa nu este observată. Tocmai din cauza aceasta, deseori există descurajare printre cei ce se declară urmași ai lui Hristos. HLL 83.2

Mulți iau parte la serviciile religioase și sunt reînviorați și mângâiați de Cuvântul lui Dumnezeu; dar, prin neglijarea meditației, vegherii și rugăciunii, pierd binecuvântarea și se simt mai nenorociți decât înainte de a o fi primit. Deseori, ei consideră că Dumnezeu Se poartă aspru cu ei. Nu văd că greșeala este a lor. Despărțindu-se de Isus, ei îndepărtează lumina prezenței Sale. HLL 83.3

Ar fi bine pentru noi ca în fiecare zi să petrecem o oră de meditație asupra vieții lui Hristos. Să cercetăm viața Sa punct cu punct și să ne lăsăm imaginația să prindă fiecare scenă și în special pe cele din partea finală. Când ne ocupăm în felul acesta de jertfa Lui cea mare, pe care a adus-o pentru noi, încrederea noastră în El va fi statornică, iubirea noastră față de El va fi stimulată și noi vom fi tot mai mult pătrunși de Spiritul Său. Dacă vrem ca, în cele din urmă, să fim mântuiți, trebuie să învățăm lecția răbdării și umilinței la piciorul crucii. HLL 83.4

Când ne adunăm, putem fi o binecuvântare unii pentru alții. Dacă suntem ai lui Hristos, gândurile noastre cele mai plăcute se vor ocupa numai de El; și, când vorbim unii cu alții despre iubirea Lui, inima noastră va fi îmblânzită de puterile dumnezeiești. Privind la frumusețea caracterului Său, vom fi “schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2 Corinteni 3, 18.) HLL 83.5