Hristos Lumina Lumii

Capitolul 53 — Ultima călătorie din Galilea

Capitol bazat pe textele din Luca 9, 51-56; Luca 10, 1-24.

Când se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său de a lucra. Până aici, El căutase să evite agitația și publicitatea. El refuzase omagiul oamenilor și trecuse repede dintr-un loc în altul, atunci când entuziasmul poporului în favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul. HLL 485.1

În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede și pe neobservate. Când a fost îndemnat de frații Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: “Timpul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 7, 6.) A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate și a intrat în oraș neanunțat și fără să fie onorat de mulțime. Dar nu tot așa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru câtva timp din cauza răutății preoților și a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung și anunțându-și pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către scena jertfei celei mari și atenția oamenilor trebuia să fie ațintită asupra acestui act. HLL 485.2

“După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa trebuia să fie înălțat și Fiul omului.” (Ioan 3, 14.) După cum întregul Israel și-a îndreptat privirea către șarpele înălțat, simbolul vindecării lor, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atrași către Hristos, jertfa care a adus mântuirea lumii pierdute. HLL 485.3

Motivul care îi determinase pe frații Săi să-L îndemne să Se prezinte pe față la Sărbătoarea Corturilor era o greșită concepție despre lucrarea lui Mesia și o lipsă de credință în caracterul divin al lui Isus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice să facă această călătorie la Ierusalim. Ei își aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase ce-L aștepta acolo, cunoșteau vrăjmășia de moarte a conducătorilor religioși și cu bucurie L-ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo. HLL 485.4

Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-și croi drum prin temerile, dezamăgirile și necredința ucenicilor Săi iubiți. Îi era greu să-i conducă spre groaza și disperarea care-i aștepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieții. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care așteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereți. Pentru ce să nu meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har și atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a da lumină și fericire acelor milioane de oameni care zăceau în întuneric și necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor atât de slabi în credință, atât de greoi în înțelegere, atât de înceți la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum și să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmașul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari și viclene. Dacă Isus ar fi cedat o singură clipă, dacă, pentru a-și salva viața, și-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, agenții lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută. HLL 486.1

Dar Isus și-a “îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim”. Singura lege a vieții Sale era voința Tatălui. Cu ocazia vizitei făcute la templu în copilărie, El îi spusese Mariei: “Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2, 49.) La Cana, când Maria dorise ca El să-și desfășoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: “Ceasul Meu încă n-a sosit.” (Ioan 2, 4.) Cu aceleași cuvinte le-a răspuns fraților Săi, când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar în planul cel mare al lui Dumnezeu fusese precizat un timp anume, când El trebuia să Se jertfească pentru păcatele oamenilor, și ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea greș, nici să Se lase înfrânt. Pașii Lui erau îndreptați spre Ierusalim, unde vrăjmașii Lui uneltiseră timp îndelungat să-I ia viața; acum El voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la persecuție, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare și moarte. HLL 486.2

“A trimis înainte niște soli, care s-au dus și au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca și cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor și să Se închine pe Muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim și de aceea nu voiau să-L găzduiască. Nu și-au dat seama că îndepărtează de la ușa lor cel mai bun dar al cerului. Isus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia de ei și să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere făcută față de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăților și bigotismului lor, samaritenii au pierdut totul. HLL 486.3

Iacov și Ioan, trimișii lui Hristos, se simțeau adânc jigniți de insulta adusă Domnului lor. Ei erau plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe care îi onora cu prezența Sa. Nu demult, acești ucenici fuseseră cu El pe muntele schimbării la față și Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu și onorat de Moise și Ilie. Și acum considerau că această fățișă lipsă de respect din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară. HLL 487.1

Venind la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceștia n-au vrut să-L găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate și, văzând în depărtare Muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeții mincinoși, au spus: “Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea văzând că pe Isus Îl dureau cuvintele lor și uimirea lor a crescut și mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-au auzit: “Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. Și a mers într-alt sat. HLL 487.2

Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana și oamenii stăpâniți de duhul lui caută să forțeze conștiința. Sub pretenția râvnei pentru neprihănire, oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferință asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată totdeauna plin de îndurare, căutând totdeauna să câștige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe jumătate; El dorește o slujire de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că avem duhul lui Satana, decât tendința de a-i răni și a-i distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine. HLL 487.3

Orice făptură umană, cu trup, suflet și spirit, este proprietatea lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toți oamenii. Nimic nu poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu, decât atunci când oamenii îi fac pe cei răscumpărați prin sângele Mântuitorului să sufere din cauza bigotismului religios. HLL 488.1

“Isus a plecat de acolo și a venit în ținutul Iudeii, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El; și, după obiceiul Său, a început iarăși să-i învețe.” (Marcu 10, 1.) HLL 488.2

Mare parte din lunile de la încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Perea, o provincie a Iudeii, care se afla “dincolo de Iordan”. Aici mulțimea s-a adunat în jurul Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galilea, și au fost repetate multe dintre învățăturile Sale de mai înainte. HLL 488.3

După cum îi trimisese pe cei doisprezece, tot astfel “a mai rânduit alți șaptezeci și i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetățile și în toate locurile pe unde avea să treacă El.” (Luca 10, 1.) Acești ucenici stătuseră câtva timp cu El și se pregătiseră pentru această lucrare. Când au fost trimiși cei doisprezece în prima lor lucrare misionară separată, Isus a fost însoțit de alți ucenici în călătoria Sa prin Galilea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături cu El și al unei învățături personale directe. Acum, aceștia, mai mulți la număr, trebuiau să meargă în lucrare. HLL 488.4

Îndrumările date celor șaptezeci erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei doisprezece de a nu intra în vreun oraș al neamurilor sau al samaritenilor n-a fost dată și celor șaptezeci. Deși Hristos fusese de curând respins de samariteni, iubirea Lui față de ei nu se schimbase. Când au pornit în Numele Său, cei șaptezeci au vizitat în primul rând orașele Samariei. HLL 488.5

Însăși vizita Mântuitorului în Samaria și, mai târziu, aprecierea samariteanului milos și marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul, dintre cei zece leproși vindecați, care a venit să-I mulțumească lui Hristos, erau pline de însemnătate pentru ucenici. Învățătura s-a înfipt adânc în inima lor. În însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte în înălțare, Isus a menționat Samaria, împreună cu Ierusalimul și Iudea, ca locuri unde să predice în primul rând Evanghelia. Învățătura Sa îi pregătise să îndeplinească această însărcinare. Când au mers în Numele Învățătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos și cunoșteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră față de El, Domnul avea numai gânduri de iubire față de ei și inima lor a fost câștigată. După înălțare, ei i-au primit bine pe solii Mântuitorului, și ucenicii au adunat o recoltă prețioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmași ai lor. “Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă nu-l stinge; va vesti judecata după adevăr.” “Și neamurile vor nădăjdui în Numele Lui.” (Isaia 42, 3; Matei 12, 21.) HLL 488.6

Trimițându-i pe cei șaptezeci, Isus le-a poruncit, ca și celor doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo unde nu erau bine primiți. “În orice cetate veți intra, și nu vă vor primi”, a zis El, “să vă duceți pe ulițele ei și să ziceți: ‘Scuturăm împotriva voastră chiar și praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuși să știți că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.’” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem solia Domnului sau pe solii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos. HLL 489.1

“Vă spun”, a adăugat Isus, “că în ziua judecății va fi mai ușor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la orașele din Galilea, unde săvârșise o mare parte din lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: “Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac și cenușă. De aceea, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la cer? Vei fi pogorât până în locuința morților”. HLL 489.2

Acelor orașe aglomerate din jurul Mării Galileii li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale cerului. Zi după zi, Domnul vieții umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeții și împărații doriseră să o vadă, strălucise asupra mulțimilor care se adunau pe urmele Mântuitorului. Totuși oamenii refuzaseră Darul ceresc. HLL 489.3

Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile învățături aduse de acest Învățător, deoarece teoriile și practicile Lui nu se potriveau cu învățăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoții și fariseii, în loc să caute să înțeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoți și conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, și lepădau adevărul, ca să poată ține propriile tradiții. Mulți fuseseră impresionați și aproape convinși, dar n-au lucrat după aceste convingeri și n-au fost socotiți ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta mulți au lepădat adevărul, care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor. HLL 489.4

Martorul Credincios zice: “Iată, Eu stau la ușă și bat.” (Apocalipsa 3, 20.) Fiecare avertizare, fiecare mustrare și fiecare îndemnare, care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimișii Săi, reprezintă o bătaie la ușa inimii. Este glasul lui Isus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziția de a deschide slăbește. Dacă impresiile din partea Duhului Sfânt sunt disprețuite astăzi, ele nu vor mai fi așa de puternice mâine. Inima devine mai puțin sensibilă și cade într-o inconștiență primejdioasă cu privire la scurtimea vieții și la durata veșniciei. Condamnarea noastră la judecată nu se va datora faptului că am fost duși în rătăcire, ci că am neglijat ocaziile trimise de cer pentru a cunoaște adevărul. HLL 489.5

Asemenea apostolilor, cei șaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când și-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: “Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău”. Isus a zis: “Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer”. HLL 490.1

Lui Isus I-au venit în minte scenele trecutului și ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cerești. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înșelătorului trebuia să se descopere în fața tuturor lumilor. A auzit strigătul: “S-a sfârșit” (Ioan 19, 30), anunțând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veșnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzațiilor, amăgirilor și pretențiilor pe care le-ar fi născocit Satana. HLL 490.2

Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferința și ocara ei, Isus a privit la ziua finală, ziua cea mare, când prințul puterii văzduhului va fi distrus o dată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme prin revolta lui. Isus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna și pacea lui Dumnezeu umplând cerul și pământul. HLL 490.3

De aici înainte, urmașii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaș înfrânt. Pe cruce, Isus urma să câștige biruința pentru ei; El dorea ca ei să primească biruința aceasta ca fiind a lor. “Iată”, a zis El, “că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpii, și peste toată puterea vrăjmașului, și nimic nu vă poate vătăma.” HLL 490.4

Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleșit de greutăți. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăință și credință, au cerut protecția Sa să treacă sub puterea vrăjmașului. Mântuitorul este alături de cei ispitiți și încercați. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere; noi putem totul prin Acela care ne întărește. Când vin ispitele și încercările, nu aștepta ca mai întâi să birui toate greutățile, ci privește la Isus, ajutorul tău. HLL 490.5

Există creștini care gândesc și vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc la vrăjmașul lor, se roagă în privința lui, vorbesc despre el și, în închipuirea lor, el crește fără încetare. Este adevărat că Satana este o ființă puternică, dar, mulțumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rău din cer. Satana simte plăcere când îi preamărim puterea. De ce să nu vorbim de Isus? De ce să nu preamărim puterea și iubirea Lui? HLL 493.1

Curcubeul făgăduinței care înconjoară tronul de sus este o veșnică mărturie că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) El mărturisește universului că Dumnezeu nu va părăsi niciodată pe poporul Său în lupta cu cel rău. Aceasta este pentru noi o asigurare că vom primi putere și ocrotire atâta timp cât va dura stăpânirea Sa. HLL 493.2

Isus a adăugat: “Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse; ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri”. Nu vă bucurați că aveți putere, ca să nu pierdeți cumva din vedere dependența voastră de Dumnezeu. Fiți cu băgare de seamă, ca să nu se apropie de voi mulțumirea de sine și să ajungeți să lucrați în propria putere mai degrabă decât în spiritul și tăria Domnului vostru. Eul este totdeauna gata să se laude dacă într-o măsură oarecare lucrarea are succes. Eul se îngâmfă și se înalță și cei din jur rămân cu o impresie greșită și nu înțeleg că Dumnezeu este totul în tot. Apostolul Pavel zice: “Când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12, 10.) Când ne dăm seama de slăbiciunea noastră, înțelegem că trebuie să ne sprijinim pe o putere care nu este în noi. Nimic nu poate să pună așa de mult stăpânire pe inimă ca simțământul neclintit al răspunderii noastre față de Dumnezeu. Nimic nu pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca simțământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Dacă avem părtășie cu Dumnezeu, atunci suntem umpluți cu Duhul Său cel Sfânt, care ne face în stare să avem părtășie și cu semenii noștri. Bucurați-vă atunci când, prin Hristos, ați devenit legați cu Dumnezeu, membri ai familiei cerești. Dacă priviți totdeauna în sus, veți avea simțământul continuu al slăbiciunii firii voastre omenești. Cu cât veți cultiva mai puțin eul, cu atât veți înțelege mai clar și mai pe deplin măreția Mântuitorului vostru. Cu cât vă veți lega mai strâns de izvorul luminii și al puterii, cu atât va străluci mai multă lumină asupra voastră și cu atât veți avea mai multă putere de a lucra pentru Dumnezeu. Bucurați-vă că sunteți una cu Dumnezeu, una cu Hristos și cu întreaga familie cerească. HLL 493.3

Atunci când cei șaptezeci ascultau cuvintele lui Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor realitățile vii și scria adevărul pe tablele inimii lor. Deși erau înconjurați de o mulțime de oameni, li se părea că sunt singuri cu Dumnezeu. HLL 494.1

Văzând că ei înțeleg spiritul învățăturii date atunci, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: “Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; și nimeni nu știe cine este Fiul, afară de Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.” HLL 494.2

Oamenii onorați ai lumii, considerați oameni mari și înțelepți, cu toată înțelepciunea cu care se mândreau că o au, n-au putut să înțeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau după înfățișare, după umilința la care era supus ca ființă omenească. Dar pescarilor și vameșilor le fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii nu ajunseseră să înțeleagă tot ce dorea Isus să le descopere, dar puțin câte puțin, atunci când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor era luminată. Ei își dădeau seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veșmântul trupului omenesc, Se afla între ei. Isus S-a bucurat că, deși cei înțelepți și pricepuți nu aveau această cunoștință, ea fusese descoperită acestor oameni umili. Adesea, când prezentase textele Scripturilor Vechiul Testament și arătase aplicația lor la Sine și la lucrarea Sa de ispășire, oamenii fuseseră treziți de către Duhul Său cel Sfânt și înălțați într-o atmosferă cerească. Ei înțelegeau adevărurile spirituale vorbite prin profeți, mai bine chiar decât înșiși scriitorii lor. De aici înainte ei urmau să citească scrierile Vechiului Testament nu ca pe doctrinele cărturarilor și fariseilor, nici ca pe niște cuvinte ale unor oameni înțelepți care muriseră, ci ca pe o nouă descoperire de la Dumnezeu. Ei au văzut pe Acela “pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi.” (Ioan 14, 17.) HLL 494.3

Singura cale prin care putem câștiga o cunoștință desăvârșită a adevărului este să ne păstrăm inima plină de iubire și supusă față de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie curățită de îngâmfare și mândrie și eliberată de tot ce a ținut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să poată fi întronat în ea. Știința omenească este prea mărginită ca să înțeleagă lucrarea de ispășire. Planul de Mântuire este așa de larg cuprinzător, încât filozofia nu-l poate explica. Va rămâne totdeauna o taină, pe care cugetarea cea mai adâncă nu o poate cuprinde. Știința mântuirii nu poate fi explicată, dar poate fi cunoscută prin experiență. Numai acela care își vede păcătoșenia poate aprecia valoarea cea nemărginită a Mântuitorului. HLL 494.4

Îndrumările date de Hristos, când Își croia drum încet din Galilea către Ierusalim, erau pline de învățături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenție. În Perea și în Galilea, oamenii erau mai puțin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în Iudea, și învățăturile Sale au găsit un ecou în inimile lor. HLL 495.1

În aceste ultime cuvinte ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabolele lui Hristos. Preoții și rabinii Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă și El a învăluit în simboluri avertizările pe care le dădea. Ei nu puteau înțelege greșit ce voia El să spună, însă nu puteau să găsească în cuvintele Lui nimic pe care să întemeieze o acuzație împotriva Lui. În parabola cu vameșul și fariseul, rugăciunea arogantă: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinței: “Ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18, 11.13.) În felul acesta, Hristos a mustrat fățărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor și al cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit cuvintele sale de avertizare: “Vă spun că nici unul dintre cei poftiți nu va gusta din cina Mea.” (Luca 14, 24.) HLL 495.2

Învățătura dată ucenicilor a fost foarte prețioasă. Parabola cu văduva stăruitoare și prietenul care cerea pâine la miezul nopții dădea o nouă putere cuvintelor Sale: “Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide.” (Luca 11, 9.) Și adesea, când credința lor se clătina, era întărită prin amintirea că Hristos spusese: “Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând.” (Luca 18, 7.8.) HLL 495.3

Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a dezvoltat mai departe învățătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut și prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu puteau atunci să înțeleagă pe deplin aceste învățături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt, când au văzut cum vin neamurile la credință și mânia aprinsă a iudeilor, au înțeles mai bine învățătura despre fiul risipitor și au putut pătrunde în bucuria cuvintelor lui Hristos: “Trebuie să ne veselim și să ne bucurăm; căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut, și a fost găsit.” (Luca 15, 32.24.) Și când au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de rău, sărăcia și persecuția, adesea și-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le rostise. El în această ultimă călătorie: “Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăția. Vindeți ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoțul, și unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră, acolo este și inima voastră.” (Luca 12, 32-34.) HLL 495.4