Hristos Lumina Lumii

45/87

Capitolul 45 — Umbrele crucii

Capitol bazat pe textele din Matei 16, 13-28; Marcu 8, 27-38; Luca 9, 18-27.

Lucrarea lui Hristos pe pământ înainta cu grabă către sfârșit. În fața Lui, se conturau în mod viu scenele către care se îndreptau pașii Săi. Încă înainte de a lua asupră-și natura omenească, El a văzut în întregime drumul pe care trebuia să meargă pentru a mântui ce era pierdut. Fiecare durere care-I sfâșia inima, fiecare insultă aruncată asupra capului Său, fiecare lipsă pe care era chemat să o îndure fuseseră descoperite în fața Lui, înainte de a lăsa coroana și haina împărătească și a Se coborî de pe tron pentru a îmbrăca dumnezeirea cu natura omenească. Drumul de la staul până la Golgota fusese descoperit înaintea ochilor Săi. Cunoștea groaza care avea să vină asupra Lui. Știa totul și, cu toate acestea, a zis: “Iată-Mă că vin — în sulul cărții este scris despre Mine — vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmii 40, 7.8.) HLL 410.1

El avea fără încetare înaintea Sa rezultatele lucrării Sale. Viața Sa pământească, plină de muncă grea și sacrificiu de sine, era înviorată de gândul că munca aceasta nu va fi în zadar. Dând viața Sa pentru viața oamenilor, El urma să recâștige lumea pentru ascultarea de Dumnezeu. Cu toate că trebuia să primească mai întâi botezul sângelui, cu toate că păcatele lumii aveau să apese asupra sufletului Său nevinovat, cu toate că asupra Lui se lăsase umbra unor suferințe de nedescris, totuși, pentru bucuria ce-I era așezată înainte, a ales să sufere crucea și a disprețuit ocara. HLL 410.2

Pentru cei aleși să-I fie conlucrători în lucrarea Sa, scenele care stăteau în fața Lui erau încă ascunse; dar se apropia vremea când trebuiau să privească agonia Lui. Ei trebuiau să-L vadă pe Acela pe care-L iubeau și în care se încredeau dat în mâinile vrăjmașilor Săi și atârnat pe crucea Calvarului. În curând, El trebuia să-i părăsească și ei aveau să dea piept cu lumea, fără mângâierea prezenței Sale vizibile. El știa cât de grozav urmau să-i persecute ura și necredința și dorea să-i pregătească pentru aceste încercări. HLL 410.3

Isus și ucenicii veniseră acum într-unul din orașele din Cezarea lui Filip. Se aflau acum dincolo de hotarele Galileii, într-o regiune unde predomina idolatria. Aici ucenicii erau scoși de sub influența atotstăpânitoare a iudaismului și puși în situația de a înțelege ce înseamnă închinarea idolatră. În jurul lor erau reprezentate formele de superstiție care existau în toate părțile lumii. Isus dorea ca aceste realități să le aducă simțământul răspunderii față de păgâni. În timpul rămânerii Sale în această regiune, El voia să înceteze să mai învețe mulțimea și să Se devoteze mai mult ucenicilor Săi. HLL 411.1

El voia să le vorbească despre suferințele care Îl așteptau. Dar întâi a mers deoparte singur și S-a rugat ca inima lor să fie pregătită pentru a primi cuvintele Sale. După ce a venit la ei, nu le-a spus îndată tot ce dorea să le împărtășească. Înainte de a face lucrul acesta, le-a dat ocazia de a-și mărturisi credința în El, ca să fie întăriți pentru încercarea viitoare. El a întrebat: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” HLL 411.2

Cu tristețe, ucenicii au fost obligați să recunoască faptul că Israel nu izbutise să-L primească pe Mesia venit la ei. Câțiva, într-adevăr, când au văzut minunile Lui, au declarat că El este Fiul lui David. Mulțimea care fusese hrănită la Betsaida dorise să-L proclame împărat peste Israel. Mulți erau gata să-L accepte ca profet, dar nu credeau că El este Mesia. HLL 411.3

Isus a pus atunci o a doua întrebare, adresându-Se chiar ucenicilor: “Dar voi cine ziceți să sunt?” Petru a răspuns: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” HLL 411.4

De la început, Petru a crezut că Isus e Mesia. Mulți alții, care fuseseră convinși de predicarea lui Ioan Botezătorul și-L primiseră pe Hristos, începuseră să se îndoiască de misiunea lui Ioan atunci când a fost închis și omorât și acum se îndoiau că Isus e Mesia, pe care-L așteptaseră atâta vreme. Mulți dintre ucenicii care așteptaseră cu mare înfrigurare ca Hristos să-și ocupe locul pe tronul lui David L-au părăsit când au înțeles că El nu are această intenție. Dar Petru și tovarășii lui nu s-au îndepărtat de credința lor. Purtarea nesigură a celor care ieri proslăveau și azi condamnau nu a distrus credința adevăraților urmași ai Mântuitorului. Petru a declarat: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. El n-a așteptat ca onorurile împărătești să-L încoroneze pe Domnul său și L-a primit când era în umilință. HLL 411.5

Petru a exprimat credința celor doisprezece. Dar ucenicii erau încă departe de a înțelege misiunea lui Hristos. Împotrivirea și greșita interpretare provenite de la preoți și conducători, deși nu-i puteau îndepărta de la Hristos, totuși îi puneau într-o mare dilemă. Ei nu vedeau lămurit calea lor. Influența educației primite din copilărie, învățăturile rabinilor, puterea tradiției încă îi împiedicau să vadă adevărul. Din timp în timp, raze prețioase de lumină pornite de la Isus străluceau asupra lor, dar adesea ei erau asemenea unor oameni care bâjbâie prin întuneric. Dar în ziua aceasta, înainte ca ei să fie puși față în față cu încercarea cea mare a credinței lor, Duhul Sfânt a venit cu putere asupra lor. Pentru un scurt timp, ochii lor au fost îndepărtați de la “lucrurile văzute”, pentru a privi “lucrurile nevăzute.” (2 Corinteni 4, 18.) Sub veșmântul naturii omenești, ei au zărit slava Fiului lui Dumnezeu. HLL 412.1

Isus i-a răspuns lui Petru, zicând: “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri”. HLL 412.2

Adevărul mărturisit de Petru este temelia credinței credincioșilor. Hristos Însuși a zis că în aceasta constă viața veșnică. Dar faptul că cineva avea această cunoștință nu era un motiv de proslăvire de sine. Petru nu primise această descoperire datorită înțelepciunii sau datorită bunătății sale. Niciodată natura omenească nu poate, de la sine, să ajungă să cunoască cele dumnezeiești. “Cât cerurile-i de înaltă; ce poți face? Mai adâncă decât locuința morților; ce poți ști?” (Iov 11, 8.) Numai Duhul înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, “pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit”. “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2, 9.10.) “Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” și faptul că Petru a priceput slava lui Hristos era o dovadă că el fusese “învățat de Dumnezeu.” (Psalmii 25, 14; Ioan 6, 45.) Ah, cu adevărat, “ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea și sângele ți-au descoperit lucrul acesta”. HLL 412.3

Isus a vorbit mai departe: “Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea; și porțile locuinței morților nu o vor birui”. Cuvântul Petru înseamnă piatră — o piatră care se rostogolește. Petru nu a fost stânca pe care biserica a fost întemeiată. Porțile iadului l-au biruit când L-a tăgăduit pe Domnul Său cu jurământ. Biserica a fost clădită pe Acela pe care nu-L putea birui locuința morților. HLL 412.4

Cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, Moise îi îndreptase pe oameni către Stânca de mântuire a lui Israel. Psalmistul cântase despre “Stânca puterii mele”. Isaia a scris: “Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‘Iată, pun ca temelie în Sion o piatră încercată, o piatră de preț, piatră din capul unghiului clădirii, o temelie puternică.’” (Deuteronom 32, 4; Psalmii 62, 7; Isaia 28, 16.) Petru însuși, scriind prin inspirație, aplică această profeție la Isus. El zice: “Dacă ați gustat în adevăr că bun este Domnul, apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească.” (1 Petru 2, 3-5.) HLL 413.1

“Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Isus.” (1 Corinteni 3, 11.) “Pe această piatră”, a zis Isus, “voi zidi biserica Mea.” În prezența lui Dumnezeu și a tuturor ființelor cerești, în prezența oștilor nevăzute ale locuinței morților, Hristos a întemeiat biserica Sa pe Stânca cea vie. Stânca aceasta este El Însuși — corpul Său, frânt și zdrobit pentru noi. Porțile locuinței morților nu pot să biruie o biserică ridicată pe această temelie. HLL 413.2

Cât de slabă părea biserica în vremea când Hristos a spus aceste cuvinte! Era numai o mână de credincioși, împotriva cărora urma să se ridice toată puterea demonilor și a oamenilor răi; cu toate acestea, urmașii lui Hristos nu trebuiau să se teamă. Întemeiați și clădiți pe Stânca puterii lor, ei nu puteau să fie doborâți. HLL 413.3

Timp de șase mii de ani, credința s-a zidit pe Hristos. Timp de șase mii de ani, torentele și furtunile mâniei satanice au lovit în Stânca mântuirii noastre, dar ea a stat neclintită. HLL 413.4

Petru a exprimat adevărul care este temelia credinței bisericii și Isus l-a onorat acum ca pe un reprezentant al întregului corp al celor ce cred. El a zis: “Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri”. HLL 413.5

Expresia “cheile Împărăției cerurilor” se referă la cuvintele rostite de Hristos. Toate cuvintele din Sfânta Scriptură sunt ale Sale și sunt cuprinse aici. Cuvintele acestea au putere să închidă și să deschidă cerul. Ele fac cunoscute condițiile în care oamenii sunt primiți sau lepădați. În felul acesta, lucrarea acelora care vestesc Cuvântul lui Dumnezeu e un miros de viață spre viață sau de moarte spre moarte. Lucrarea lor aduce după sine rezultate veșnice. HLL 413.6

Mântuitorul nu a încredințat lucrarea Evangheliei numai lui Petru. Mai târziu, repetând cuvintele spuse lui Petru, El le-a aplicat direct la biserică. Și același lucru l-a spus în fond și celor doisprezece, ca reprezentanți ai corpului credincioșilor. Dacă Isus ar fi dat o putere specială unuia dintre ucenici mai mult decât altora, nu i-am fi găsit așa de des certându-se cine să fie mai mare. Ei s-ar fi supus dorinței Domnului lor și l-ar fi onorat pe acela pe care El îl alesese. HLL 414.1

În loc de a rândui pe unul ca să fie mai mare peste ceilalți, Hristos le-a zis ucenicilor: “Voi să nu vă numiți Rabi”; “să nu vă numiți ‘Dascăli’; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.” (Matei 23, 8.10.) HLL 414.2

“Hristos este Capul oricărui bărbat.” Dumnezeu, care a pus totul sub picioarele Mântuitorului, “L-a dat căpetenie peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” (1 Corinteni 11, 3; Efeseni 1, 22.23.) Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om și nici să depindă de om. Mulți pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă și ce trebuie să facă ceilalți oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenție. Mântuitorul declară: “Voi toți sunteți frați”. Toți sunteți expuși ispitei și supuși greșelii. Nu ne putem încrede în nici o ființă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinței este prezența vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă și cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor. “Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor.” Domnul “este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite”. “Ferice de toți câți se încred în El.” (Ieremia 17, 5; Deuteronom 32, 4; Psalmii 2, 12.) HLL 414.3

După mărturisirea lui Petru, Isus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El era Hristosul. Porunca aceasta a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor și a fariseilor. Mai mult încă, oamenii, chiar și ucenicii, aveau o părere greșită despre Mesia, astfel că o vestire a Lui în mod public nu le-ar fi dat o idee adevărată despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar zi după zi El li Se descoperea ca Mântuitor și, în felul acesta, dorea să le dea o concepție adevărată despre Sine ca Mesia. HLL 414.4

Ucenicii încă mai așteptau ca Hristos să guverneze ca un domnitor vremelnic. Deși Își ascunsese atâta vreme intențiile, ei credeau că El nu va rămâne totdeauna în sărăcie și în umbră; se apropia timpul când El trebuia să-și întemeieze Împărăția. Că ura preoților și rabinilor nu va fi niciodată biruită, că Hristos va fi lepădat de propria națiune, condamnat ca înșelător și răstignit ca răufăcător — gândurile acestea nu încăpuseră niciodată în mintea ucenicilor. Dar ceasul puterii întunericului se apropia și Isus trebuia să le dezvăluie ucenicilor lupta ce trebuia să vină. El era trist atunci când vestea mai dinainte încercarea. HLL 415.1

Până aici, El Se reținuse să le spună ceva cu privire la suferințele și moartea Sa. În convorbirea cu Nicodim, spusese: “După cum a înălțat Moise șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 14.15.) Dar ucenicii nu auziseră lucrul acesta și, chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi înțeles. Acum însă fuseseră cu Isus, ascultaseră cuvintele Lui, văzuseră faptele Lui până când, neținând seama de împrejurările umile în care Se afla sau de împotrivirea preoților și a poporului, s-au putut uni să mărturisească împreună cu Petru: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Venise timpul să fie tras vălul care acoperea viitorul. “De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă și de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.” HLL 415.2

Nefiind în stare din cauza durerii și uimirii să mai spună ceva, ucenicii ascultară. Hristos acceptase cuvintele prin care Petru Îl recunoscuse ca Fiul lui Dumnezeu și acum cuvintele Sale, prin care le vestea suferința și moartea Sa, li se păreau cu neputință de înțeles. Petru n-a putut să tacă. El s-a agățat de Domnul său, voind parcă să-L tragă înapoi de la ce avea să I se întâmple în curând, și a zis: “Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” HLL 415.3

Petru Îl iubea pe Domnul, dar Isus nu l-a lăudat pentru faptul că dădea pe față în felul acesta dorința să-L apere de suferință. Cuvintele lui Petru nu erau de natură să-L ajute și să-L mângâie pe Isus în greutățile și încercările de față. Ele nu erau în armonie cu planurile pline de har ale lui Dumnezeu pentru o lume pierdută și nici cu lecția de jertfire de sine pe care Isus venise să o dea prin exemplul Său. Petru nu voia să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Cuvintele lui puteau să creeze o impresie cu totul opusă aceleia pe care dorea Hristos să o facă în mintea urmașilor Săi și Mântuitorul a trebuit să rostească una dintre cele mai aspre mustrări care au pornit de pe buzele Sale: “Înapoia Mea, Satano; tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor”. HLL 415.4

Satana încerca să-L descurajeze pe Isus și să-L întoarcă de la lucrarea Lui; iar Petru, în iubirea lui oarbă, dădea glas ispitei. Domnul răutății era autorul acestui gând. Înapoia acestui apel stăruitor, era provocarea venită de la el. În pustie, Satana Îi oferise lui Hristos stăpânirea lumii, cu condiția de a părăsi cărarea sacrificiului și umilinței. Acum înfățișa ucenicului lui Hristos aceeași ispită. El căuta să fixeze atenția lui Petru asupra măririi pământești, pentru ca el să nu poată privi crucea spre care voia Isus să-i îndrepte privirea. Prin Petru, Satana arunca din nou ispita asupra lui Isus. Dar Mântuitorul nu a luat seama la ea; gândul Îi era la ucenicul Său. Satana se așezase între Petru și Domnul lui, pentru ca inima ucenicului să nu fie mișcată la vederea umilirii lui Hristos pentru mântuirea lui. Cuvintele lui Hristos nu au fost rostite către Petru, ci către acela care încerca să-l despartă pe Petru de Răscumpărătorul lui. “Înapoia Mea, Satano.” Nu te mai așeza între Mine și servul Meu rătăcit. Lasă-Mă să stau față în față cu Petru, ca să-i pot descoperi taina iubirii Mele. HLL 416.1

Petru a înțeles cu greu această învățătură amară, și anume că drumul lui Hristos pe pământ trecea prin luptă și umilință. Ucenicul se dădea înapoi în fața părtășiei cu Domnul său în suferință. Dar, în văpaia focului din cuptor, el trebuia să învețe binecuvântarea adusă de aceasta. Multă vreme după aceea, când ființa lui atât de activă era aplecată sub povara anilor și a muncii, a scris: “Preaiubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui.” (1 Petru 4, 12.13.) HLL 416.2

Isus le-a explicat acum ucenicilor Săi că viața Lui de abnegație era un exemplu pentru ceea ce trebuia să fie viața lor. Chemând în jurul Său, împreună cu ucenicii, pe oamenii care se apropiaseră, El a zis: “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze”. Crucea era asociată cu puterea Romei. Era instrumentul celei mai crude și mai umilitoare forme de moarte. Criminalii cei mai decăzuți erau puși să-și poarte crucea până la locul de execuție și adesea, când urma să le fie pusă în spinare, se împotriveau cu disperare până când erau biruiți și instrumentul de tortură le era legat în spinare. Dar Isus le-a poruncit urmașilor Săi să-și ia crucea și să o poarte după El. Pentru ucenici, cuvintele Lui, deși slab înțelese, arătau că trebuie să fie supuși până la cea mai mare umilință — supunere până la moarte pentru Numele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos n-ar fi putut să descrie mai bine ce înseamnă o totală predare de sine. Pe toate acestea El le primise pentru binele lor. Isus nu socotise cerul un loc de dorit, atâta timp cât noi eram pierduți. El părăsise curțile cerești pentru o viață de înjosire și insultă și o moarte rușinoasă. El, care era bogat în comorile neprețuite ale cerului, S-a făcut sărac, ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogățiți. Noi trebuie să mergem pe cărarea pe care a mers El. HLL 416.3

Iubirea față de sufletele pentru care a murit Hristos înseamnă răstignirea eului. De aici înainte, cel care este copil al lui Dumnezeu va privi la persoana sa ca la un inel de legătură în lanțul aruncat pentru salvarea lumii, una cu Hristos în planul milei Sale, mergând înainte cu El pentru a căuta și salva pe cei pierduți. Creștinul trebuie să-și dea totdeauna seama că s-a consacrat lui Dumnezeu și că trebuie să descopere lumii pe Hristos în caracter. Sacrificiul de sine, simpatia, iubirea, date pe față în viața lui Hristos, trebuie să se arate din nou în viața celui care lucrează pentru Dumnezeu. HLL 417.1

“Oricine va vrea să-și scape viața o va pierde; dar oricine își va pierde viața pentru Mine și pentru Evanghelie o va câștiga.” Egoismul înseamnă moarte. Nici un organ al corpului nu poate să trăiască, dacă își mărginește activitatea numai la sine. Dacă inima nu va trimite sângele dătător de viață la mână și la cap, în curând își va pierde puterea. Asemenea sângelui dătător de viață, iubirea lui Hristos este difuzată în toate părțile corpului spiritual al lui Hristos. Noi suntem membre unii pentru alții și cel care nu vrea să dea va pieri. “Și ce-ar folosi”, zice Hristos, “unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” HLL 417.2

Trecând peste umilința și sărăcia timpului de față, El a îndreptat privirea ucenicilor către venirea Sa în slavă, nu în strălucirea unui tron pământesc, ci în slava lui Dumnezeu și a oștilor cerului. Și apoi a zis: “Atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”. După aceea, pentru încurajarea lor, a dat făgăduința: “Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăția Sa”. Dar ucenicii n-au înțeles cuvintele Lui. Slava părea prea îndepărtată. Ochii lor erau ațintiți la cele ce se vedeau mai aproape: sărăcia vieții pământești, umilința și suferința. Să renunțe ei la strălucitoarele lor așteptări cu privire la domnia mesianică? Să nu vadă ei pe Domnul lor înălțat pe tronul lui David? Să admită ei ca Hristos să ducă o viață de peregrin umil, fără adăpost, pentru a fi disprețuit, lepădat și omorât? Întristarea le apăsa inima, deoarece ei Îl iubeau pe Domnul. De asemenea, îndoiala se zbătea în gândurile lor, deoarece părea de neînțeles ca Fiul lui Dumnezeu să fie supus la o asemenea crudă umilință. Ei se întrebau de ce să meargă de bunăvoie la Ierusalim, ca să suporte suferințele despre care El le vorbise. Cum putea să Se resemneze cu o soartă ca aceasta și să-i lase într-un întuneric mai mare decât acela în care bâjbâiseră înainte de a li Se descoperi? HLL 417.3

În ținutul Cezareii lui Filip, gândeau ucenicii, Hristos era dincolo de limitele puterii lui Irod și Caiafa. N-avea să Se teamă de ura iudeilor sau de puterea romanilor. Pentru ce să nu lucreze acolo, mai departe de farisei? Pentru ce era nevoie să Se dea morții? Dacă avea să moară, cum putea să se întemeieze Împărăția Sa așa de bine, încât porțile iadului să n-o biruie? Pentru ucenici, lucrul acesta era cu adevărat o taină. HLL 418.1

Chiar acum călătoreau de-a lungul țărmului Mării Galileii, către orașul în care toate speranțele lor aveau să se sfărâme. Ei nu îndrăzneau să discute cu Isus, ci vorbeau între ei încet și plini de întristare despre viitorul lor. Chiar în mijlocul îndoielilor, s-au agățat de gândul că o împrejurare neprevăzută ar putea să împiedice soarta tristă care părea să-L aștepte pe Domnul lor. Astfel, ei au fost străpunși de îndoieli, speranțe și temeri timp de șase zile lungi, pline de mâhnire. HLL 418.2