Mărturii pentru biserică 9

19 —Unitate în Hristos Isus

Loma Linda, California,

24 august 1905

Fraților noștri care au legătură cu lucrarea editorială de la College View

În timp ce participam la Adunarea Consiliului Comitetului Conferinței Generale, ținută în septembrie 1904, mintea mea a fost profund preocupată de unitatea care ar trebui să caracterizeze lucrarea noastră. Nu am putut participa la toate întâlnirile, dar, în timpul nopții, au trecut pe dinaintea mea scenă după scenă și am simțit că am o solie de transmis frățietății noastre din multe locuri. 9M 184.1

Inima mea este îndurerată când văd că, având astfel de îndemnuri și de încurajări minunate pentru a ne aduce puterile și capacitățile la cel mai înalt nivel de dezvoltare, noi ne mulțumim să rămânem niște piperniciți în lucrarea lui Hristos. Dorința lui Dumnezeu este ca toți lucrătorii Săi să crească până la statura deplină de bărbați și femei în Hristos. Unde există viață, există creștere; creșterea dovedește că există viață. Cuvintele și faptele dau o mărturie vie înaintea lumii despre ceea ce face creștinismul pentru urmașii lui Hristos. 9M 184.2

Atunci când împliniți lucrarea care v-a fost desemnată fără să-i combateți sau să-i criticați pe alții, o libertate, o lumină și o putere o vor însoți, dând o distincție și o influență instituțiilor și proiectelor cu care sunteți în legătură. 9M 184.3

Amintiți-vă că nu sunteți niciodată într-o poziție favorabilă, atunci când sunteți puși pe ceartă și când vă asumați singuri povara de a corecta orice suflet care se apropie de voi. Dacă cedați ispitei de a-i critica pe alții, de a le scoate în evidență greșelile și de a dărâma tot ce fac ei, puteți fi siguri că nu veți reuși să vă faceți partea voastră în mod nobil și bine. 9M 184.4

Acesta este un timp când fiecare om care se află într-o poziție de răspundere și fiecare membru al bisericii trebuie să aducă orice aspect al lucrării lui în armonie cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu. Printr-o vigilență neobosită, prin rugăciune stăruitoare, prin cuvinte și fapte creștinești, noi trebuie să arătăm lumii ce dorește Dumnezeu să fie biserica Sa. 9M 185.1

Din înalta Sa poziție, Hristos, Împăratul slavei, Maiestatea cerului, a văzut starea oamenilor. I S-a făcut milă de ființele omenești, în slăbiciunea și în păcătoșenia lor, și a venit pe acest pământ ca să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu. Părăsind curțile cerești și îmbrăcând natura Sa divină cu natura omenească, El a venit personal în lume, ca să lucreze, în folosul nostru, un caracter desăvârșit. El nu a ales să locuiască printre bogații pământului. S-a născut în sărăcie, din părinți modești, și a trăit în Nazaret, un sat disprețuit. Imediat ce a ajuns suficient de mare ca să poată mânui uneltele, El a început să ia parte la purtarea poverii pentru grijile familiei. 9M 185.2

Hristos S-a smerit, ca să stea în fruntea omenirii, ca să facă față ispitelor și să îndure încercările cărora trebuie să le facă față și pe care trebuie să le îndure și neamul omenesc. El trebuia să cunoască ce are de întâmpinat omenirea din partea vrăjmașului căzut, astfel încât să știe cum să-i ajute pe cei care sunt ispitiți. 9M 185.3

Și Hristos a fost făcut Judecătorul nostru. Nu Tatăl este Judecătorul. Nici îngerii, ci Acela care a luat asupra Sa natura omenească și a trăit în această lume o viață desăvârșită, El urmează să ne judece. Doar El poate fi Judecătorul nostru. Vă veți aduce aminte de aceasta, fraților? Vă veți aduce aminte de aceasta, pastorilor? Vă veți aduce aminte de aceasta, tați și mame? Hristos a luat asupra Sa natura omenească pentru a putea fi Judecătorul nostru. Niciunul dintre voi nu a fost desemnat să fie judecătorul celorlalți. Tot ce puteți face este să vă disciplinați pe voi înșivă. În Numele lui Hristos, vă îndemn să luați în seamă porunca pe care v-o dă, aceea de a nu vă așeza niciodată pe scaunul de judecată. Zi după zi, solia aceasta a răsunat în urechile mele: „Dați-vă jos de pe scaunul de judecată. Dați-vă jos în smerenie.” 9M 185.4

Nu a existat niciodată un timp când să fi fost mai important să ne tăgăduim pe noi înșine și să ne luăm crucea, decât este acum. Cât de multă tăgăduire de noi înșine suntem dispuși să practicăm? 9M 186.1