Mărturii II
28 —Spiritul lumesc în biserică
Stimați frați și surori din _________, 2M 183.1
pe 12 iunie 1868, mi-a fost arătat că, într-o mare măsură, iubirea de lume a luat locul iubirii față de Dumnezeu. Voi trăiți într-o regiune plăcută, care este favorabilă prosperității în cele lumești. În aceste locuri, vă aflați într-un permanent pericol ca tot interesul vostru să fie absorbit de lume, de dorința de a vă strânge comori pe pământ. Inima voastră va fi acolo unde este comoara voastră. Sunteți așezați acolo unde există ispita de a vă afunda mai adânc și tot mai adânc în lume, de a aduna continuu și, în timp ce sunteți preocupați de lucrul acesta, mintea ajunge să fie absorbită de grijile acestei vieți într-o asemenea măsură, încât să alunge adevărata evlavie. Dar foarte puțini oameni își dau seama de caracterul înșelător al bogăției. Cei care sunt nerăbdători să adune bani sunt atât de preocupați de acest singur obiectiv, încât, pentru ei, religia lui Hristos devine o chestiune secundară. Lucrurile spirituale nu sunt prețuite și căutate, deoarece iubirea de câștig a eclipsat comoara cerească. Dacă răsplata vieții veșnice ar fi evaluată după zelul, după perseverența și după seriozitatea manifestate de cei care mărturisesc a fi creștini, aceasta nu ar valora nici pe jumătate cât averile pământești. Comparați efortul stăruitor depus pentru a obține lucrurile acestui pământ cu efortul slab, lipsit de vlagă și ineficient depus pentru a dobândi spiritualitatea și comoara cerească. Nu este de mirare că experimentăm atât de puțin din influența Sanctuarului ceresc, care aduce lumină. Dorințele noastre nu sunt orientate în această direcție. Ele sunt legate în special de interesele pământești, de căutarea lucrurilor lumești, neglijându-le pe cele veșnice. Prosperitatea orbește ochii și înșală sufletul. Dumnezeu poate să vorbească, dar lucrurile de nimic ale acestui pământ ne împiedică să-I auzim glasul. 2M 183.2
Bătrânul nostru frate T și-a legat inima de acest pământ, când ar fi trebuit să se despartă de el și să secere pentru cer. Acum ar trebui să trăiască prin credința în Fiul lui Dumnezeu; interesul lui ar trebui îndreptat către acea țară mai bună. Ar trebui să fie din ce în ce mai puțin preocupat de comorile pieritoare ale pământului și să se angajeze cu tot interesul în lucrurile veșnice, care au consecințe cu mult mai mari. Timpul lui de probă este aproape pe sfârșite. O, cât de puțin timp i-a mai rămas pentru a se consacra lui Dumnezeu! Puterile îi sunt epuizate, mintea este ruinată și orice slujire pe care ar putea să o ofere probabil că ar fi foarte slabă. Totuși, dacă este oferită din toată inima, este pe deplin acceptată. Odată cu vârsta, frate T, ți-a crescut egoismul și ai dezvoltat o iubire tot mai hotărâtă și mai serioasă pentru comorile acestei sărmane lumi. 2M 184.1
Sora T iubește această lume. Ea este egoistă din fire. Suferă de multe infirmități fizice. Dumnezeu a îngăduit ca acest necaz să vină asupra ei, dar nu i-a îngăduit lui Satana să-i ia viața. Dumnezeu a intenționat ca, prin cuptorul încercărilor, să o desprindă de comorile pământești. Lucrul acesta nu se poate face decât prin suferință. Ea este una dintre acele persoane al căror organism a fost otrăvit de medicamente. Luându-le, ea singură a făcut din sine, fără să știe, ceea ce este acum. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a îngăduit să-i fie luată viața, ci i-a prelungit anii de har și suferința ca să poată fi sfințită prin adevăr, să fie curățită, albită și lămurită și, prin cuptorul încercărilor, zgura să fie îndepărtată și ea să devină mai prețioasă decât aurul curat, chiar și decât aurul din Ofir. Iubirea de lume s-a înrădăcinat atât de mult în inima acestui frate și în inima acestei surori, încât va fi nevoie de o încercare aspră, ca ea să fie îndepărtată. Frate și soră, vă lipsește consacrarea față de Dumnezeu. Sunteți nechibzuiți în ceea ce privește lucrurile lumești. Lumea are puterea de a vă face să vă conformați gândirea după ea, în timp ce lucrurile spirituale și cerești nu au suficientă greutate pentru voi, încât să vă transforme mintea. 2M 184.2
Bărbați și femei din _________, care mărturisiți că sunteți urmași ai lui Hristos, de ce nu Îl urmați? De ce dați dovadă de atâta nebunie, în străduința voastră de a dobândi comoara pământească, pe care nenorocirea o poate distruge atât de ușor, în timp ce neglijați bogățiile cerului, comoara aceea nemuritoare, nepieritoare? 2M 185.1
Mi-a fost arătat cazul soției fratelui U. Ea are dorința să facă binele, dar are defecte care au adus multe necazuri asupra ei și asupra prietenelor ei. Vorbește prea mult. Îi lipsește experiența în lucrurile lui Dumnezeu și, dacă nu se convertește și nu se transformă prin înnoirea minții, nu va fi în stare să facă față pericolelor zilelor din urmă. Este nevoie de o lucrare asupra inimii. Apoi, limba trebuie să fie sfințită. Există multă vorbărie care este păcătoasă și trebuie evitată. Ea trebuie să-și pună o strajă aspră înaintea ușii buzelor și să-și țină limba în frâu, astfel încât cuvintele ei să nu lucreze nelegiuirea. Trebuie să înceteze să vorbească despre greșelile altora, să insiste asupra ciudățeniilor altora și să le descopere defectele. Astfel de conversații sunt de condamnat la oricine. Nu sunt de folos și sunt chiar un păcat. Îndeamnă numai la rău. Vrăjmașul știe că, dacă aceasta este calea urmată de cei care mărturisesc a fi urmașii lui Hristos, el are ușa deschisă pentru a acționa. 2M 185.2
Am văzut că, atunci când surorile cărora le place să vorbească se întâlnesc, în general, Satana este prezent, pentru că își găsește de lucru. El stă prin preajmă, ca să incite și să profite cât mai mult de avantajul câștigat. Știe că toată această bârfă, această clevetire, această dezvăluire de secrete și disecare de caractere separă sufletul de Dumnezeu. Toate acestea înseamnă moarte pentru spiritualitate și anihilarea influenței religioase. Sora U păcătuiește mult în vorbire. Prin cuvintele ei, ar trebui să exercite o influență spre bine, dar adeseori vorbește fără să gândească. Uneori, cuvintele ei prezintă lucrurile cu totul diferit de cum sunt în realitate. Uneori exagerează. Apoi face afirmații false. Nu are această intenție, dar obiceiul de a vorbi mult și de a discuta despre lucruri nefolositoare a fost cultivat atâta timp, încât a devenit neglijentă și nepăsătoare în vorbire și adeseori nu știe nici ea ce spune. Își distruge singură orice influență spre bine pe care ar putea să o aibă. Este timpul să facă o reformă totală în această privință. Compania ei nu a fost prețuită așa cum ar fi putut fi, dacă nu s-ar fi dedat la această vorbire păcătoasă. 2M 185.3
Creștinii trebuie să fie atenți la cuvintele lor. Nu trebuie să transmită niciodată zvonuri sau rapoarte nefavorabile de la un prieten la altul, mai ales dacă știu că între cei doi nu există o relație prea bună. Este o dovadă de cruzime să faci aluzii și să insinuezi ceva, ca și când ai cunoaște multe în legătură cu un anumit prieten sau o anumită cunoștință despre care ceilalți nu cunosc nimic. Aceste aluzii merg mai departe și creează impresii mai nefavorabile decât relatarea sinceră a faptelor, într-o manieră lipsită de exagerare. Cât de mult a suferit biserica lui Hristos de pe urma acestor lucruri! Purtarea inconsecventă și neglijentă a membrilor ei a făcut-o slabă ca apa. Încrederea a fost trădată de membri ai aceleiași biserici, deși cei vinovați nu au avut intenția de a genera neajunsuri. Lipsa de înțelepciune în alegerea subiectelor de conversație a făcut mult rău. Conversația trebuie să aibă teme spirituale și cerești, dar nu a fost așa. Dacă asocierea cu prieteni creștini va fi consacrată în primul rând îmbunătățirii minții și a inimii, nu vor exista regrete ulterioare, iar cei implicați vor putea să privească în urmă, la discuția purtată, cu deplină satisfacție. Dar, dacă orele sunt petrecute în discuții frivole și fără rost și timpul prețios este irosit în disecarea vieților și a caracterelor altora, relațiile prietenești se vor dovedi o sursă de rău, iar influența voastră va fi o mireasmă de moarte spre moarte. 2M 186.1
Nu-mi pot aminti clar toate persoanele din biserica voastră care mi-au fost arătate, dar am văzut că multe aveau de îndeplinit o lucrare importantă. Aproape toți vorbesc prea mult și există prea puțină meditație și rugăciune. Mulți dintre cei de acolo sunt prea egoiști. Mintea lor este preocupată doar de propria persoană, nu de binele celorlalți. Într-o mare măsură, voi vă aflați sub puterea lui Satana. Cu toate acestea, printre voi sunt lumini prețioase, oameni care caută să trăiască potrivit voinței lui Dumnezeu. Mândria și iubirea de lume sunt capcanele care reprezintă o mare piedică în calea spiritualității și a creșterii în har. 2M 187.1
Lumea aceasta nu este cerul creștinului, ci doar atelierul lui Dumnezeu, unde noi suntem ajustați și pregătiți pentru a ne alătura îngerilor fără de păcat din cerul cel sfânt. Noi ar trebui să ne instruim continuu mintea prin gânduri nobile și neegoiste. Această educație este necesară pentru a pune la lucru puterile pe care Dumnezeu ni le-a dat, pentru ca Numele Său să fie slăvit pe pământ. Noi suntem răspunzători pentru toate calitățile nobile pe care ni le-a încredințat Dumnezeu, iar a folosi aceste aptitudini într-un mod în care El nu a intenționat niciodată să le folosim înseamnă a manifesta o josnică lipsă de recunoștință față de El. Slujirea față de Dumnezeu cere toate puterile ființei noastre și, dacă nu ne cultivăm aceste puteri în cel mai înalt grad, dacă nu ne educăm mintea să-i placă să contemple lucrurile cerești și nu ne întărim și nu ne înnobilăm energiile sufletului prin acțiuni drepte, care să-I aducă slavă lui Dumnezeu, noi nu împlinim planul lui Dumnezeu pentru noi. 2M 187.2
Unele femei care susțin că sunt evlavioase nu reușesc, în general, să-și educe mintea. Ele nu o țin sub control, ci o lasă să cutreiere încotro vrea. Aceasta este o mare greșeală. Multe par să fie lipsite de orice putere mentală. Ele nu și-au educat mintea să gândească și, pentru că nu au făcut acest lucru, presupun că nici nu pot să-l facă. Pentru a crește în har este nevoie de meditație și de rugăciune. Motivul pentru care nu există o mai mare stabilitate în rândul femeilor este lipsa cultivării minții și a meditației. Ținându-și mintea într-o stare de inactivitate, ele lasă pe seama altora activitatea intelectuală, se bazează pe alții să gândească, să facă planuri și să țină minte în locul lor și, în felul acesta, devin din ce în ce mai lipsite de eficiență. Unele au nevoie să-și disciplineze mintea prin exercițiu. Ele ar trebui să o forțeze să gândească. Atâta timp cât vor depinde mereu de altcineva, ca să gândească în locul lor și să le rezolve problemele, și vor refuza să-și solicite mintea să gândească, incapacitatea lor de a ține minte, de a privi lucrurile în perspectivă și de a discerne va continua. Fiecare, în mod individual, trebuie să facă eforturi pentru a-și educa mintea. 2M 187.3
Mi-a fost arătat că fratele V trebuie să caute să progreseze în ceea ce privește spiritualitatea. Tu nu ai acea încredere liniștită în Dumnezeu, pe care El îți cere să o ai. Nu îți instruiești mintea în direcția spiritualității. Te implici în prea multe discuții fără rost, inutile, care fac rău sufletului tău și îți distrug influența. Tu trebuie să încurajezi liniștea și tăria sufletească. Ești irascibil; ai simțăminte puternice și îți exprimi în termeni tari simpatiile și antipatiile. Ai nevoie de mai multă religie adevărată, care să aibă o influență domolitoare asupra ta. Ești îndemnat să înveți de la Hristos, care este blând și smerit cu inima. Ce lecție prețioasă! Dacă este bine învățată, ea îți va transforma întreaga viață. Vorbirea ușuratică și lipsită de valoare îți împiedică progresul spiritual. Ar trebui să cauți desăvârșirea caracterului și să faci în așa fel, încât influența ta să vorbească în favoarea lui Dumnezeu, atât prin cuvintele, cât și prin faptele tale. Trebuie să-L cauți cu stăruință pe Domnul și să sorbi mai adânc din fântâna adevărului, pentru ca influența lui să-ți sfințească viața. Mintea ta este prea mult preocupată de lume. Ar trebui să fii preocupat de viața care este mai bună decât aceasta. Nu ai timp de pierdut; grăbește-te și folosește în mod eficient cele câteva ceasuri de probă care ți-au mai rămas. 2M 188.1
Soția ta are prea multă mândrie și este prea egoistă. Dumnezeu o trece prin cuptorul suferinței pentru a îndepărta aceste pete din caracterul ei. Ea trebuie să fie foarte atentă ca focul suferinței să nu se fi aprins asupra ei în zadar. Acesta trebuie să-i îndepărteze zgura și să o aducă mai aproape de Dumnezeu, să o facă mai spirituală. Iubirea ei de lume trebuie să moară. Iubirea de sine trebuie să fie biruită și voința ei trebuie să fie subordonată voinței lui Dumnezeu. 2M 188.2
Mi-a fost arătat că iubirea de lume L-a îndepărtat într-o mare măsură pe Isus din biserică. Dumnezeu cere o schimbare, o supunere a tuturor față de El. Dacă nu este educată să mediteze asupra temelor religioase, mintea va fi slabă și lipsită de putere în această privință. Dar când va fi solicitată să se gândească la interese lumești, ea se va dovedi puternică, deoarece în această direcție a fost cultivată și a fost întărită prin exercițiu. Motivul pentru care oamenilor le este atât de greu să ducă o viață religioasă este acela că nu-și antrenează mintea către evlavie. Aceasta este instruită să se îndrepte exact în direcția opusă. Dacă nu este în mod continuu solicitată pentru a obține cunoștințe spirituale și pentru a căuta să înțeleagă taina evlaviei, ea va fi incapabilă să aprecieze lucrurile veșnice, deoarece nu are nicio experiență în această direcție. Acesta este motivul pentru care aproape toți consideră că este greu să-I slujească Domnului. 2M 189.1
Când inima este împărțită, fiind preocupată în special de lucrurile acestei lumi și prea puțin de cele cerești, nu poate să existe o creștere specială a puterii spirituale. Planurile și proiectele lumești pretind participarea mai mare a minții, solicitând-o să-și exercite puterile. Astfel în această direcție există tărie și puterea de a atrage tot mai mult din interesul și din afecțiunea noastră, în timp ce lui Dumnezeu Îi este dedicat tot mai puțin. Este imposibil ca sufletul să prospere, în timp ce rugăciunea nu reprezintă un exercițiu special al minții. Nu este suficientă rugăciunea în familie sau în public. Rugăciunea în taină, personală, este foarte importantă; atunci când rămâne singur, sufletul se dezvăluie ochiului cercetător al lui Dumnezeu și fiecare motiv este analizat. Rugăciunea tainică! O, cât de prețioasă este! Sufletul în comuniune cu Dumnezeu! Rugăciunea tainică nu va fi auzită decât de Dumnezeul care ascultă rugăciunile. Nicio ureche curioasă nu va primi povara unor astfel de cereri. În rugăciunea tainică, sufletul este eliberat de influențele din jur, de orice tulburare. Ea se înalță către Dumnezeu liniștită, și totuși fierbinte. Rugăciunea în taină este adesea denaturată și scopul ei plăcut se pierde prin rugăciune cu voce tare. În loc de acea încredere calmă și tăcută în Dumnezeu, în loc ca sufletul să se exprime cu glas încet și smerit, vocea este mult ridicată, apare surescitarea și rugăciunea tainică își pierde influența ei sfântă, liniștitoare. Există o furtună de sentimente, o furtună de cuvinte, ceea ce face imposibil să se discearnă glasul bând și liniștit care vorbește sufletului, în timp ce acesta este angajat într-o consacrare tainică, autentică și sinceră. Dacă este înălțată în mod adecvat, rugăciunea în taină aduce cu sine mult bine. Dar rugăciunea care este făcută cunoscută întregii familii și oamenilor din jur nu este rugăciune tainică, deși este considerată astfel, și prin ea nu se primește puterea divină. Dulce și durabilă va fi influența care emană de la Acela care vede în taină, a Cărui ureche este deschisă ca să răspundă rugăciunii înălțate din inimă. În credință simplă, liniștită, sufletul păstrează legătura cu Dumnezeu și adună raze de lumină, care îl vor susține și îl vor întări pentru a rezista în luptele cu Satana. Dumnezeu este turnul tăriei noastre. 2M 189.2
Isus ne-a lăsat îndemnul: „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: ‘Vegheați’!” Noi veghem și așteptăm întoarcerea Stăpânului, care urmează să aducă dimineața, ca nu cumva, venind pe neașteptate, să ne găsească dormind. La ce timp se face referire aici? Nu la arătarea lui Hristos pe norii cerului, ca să găsească un popor adormit. Nu, ci la întoarcerea Sa de la slujirea în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, atunci când Își va dezbrăca haina preoțească și va îmbrăca haina răzbunării și când se va da porunca: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” 2M 190.1
Când Isus încetează să mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul când El le va cere socoteală slujitorilor Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea în curăție și sfințenie, care să-i facă în stare să Îl aștepte și să Îl întâmpine pe Domnul lor, soarele va apune în negură și în întuneric și nu va mai răsări niciodată. Timpul de har se încheie; mijlocirea lui Hristos din cer încetează. În cele din urmă, acest timp vine pe neașteptate asupra tuturor, iar cei care au neglijat să-și curățească sufletul prin ascultare de adevăr sunt găsiți dormind. Ei au obosit să aștepte și să vegheze și au devenit indiferenți față de venirea Stăpânului. Nu au mai dorit cu ardoare după întoarcerea Lui și au considerat că nu mai este nevoie să continue să vegheze cu stăruință. Au fost dezamăgiți în așteptările lor și s-ar putea să fie din nou. Au ajuns la concluzia că mai aveau timp suficient pentru a se trezi. Ei voiau să se asigure că nu vor pierde ocazia de a-și aduna o comoară pământească. Li se părea mai important să obțină cât puteau mai mult din această lume și, în urmărirea acestui obiectiv, și-au pierdut toată nerăbdarea și tot interesul pentru venirea Stăpânului. Au devenit indiferenți și nepăsători, ca și când venirea Lui ar fi fost foarte îndepărtată. În timp ce interesul lor era cu totul absorbit de câștigurile lumești, lucrarea din Sanctuarul ceresc s-a încheiat și i-a surprins nepregătiți. 2M 191.1
Dacă acești oameni ar fi știut că lucrarea Domnului Hristos din Sanctuarul ceresc se va încheia atât de curând, cât de diferită ar fi fost purtarea lor, cu câtă stăruință ar fi vegheat! Stăpânul, prevăzând lucrul acesta, le-a dat avertizări la vreme, poruncindu-le să vegheze. El le spune clar despre caracterul neașteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă și, în indolența noastră, să privim departe în viitor, către momentul când credem noi că va veni, și să ne amânăm pregătirea. „Vegheați, deci; pentru că nu știți.” Totuși, această nesiguranță prezisă și acest caracter neașteptat nu reușesc să ne trezească din amorțeală la o veghere serioasă și să ne încurajeze să veghem în așteptarea Stăpânului nostru. În cele din urmă, cei care nu sunt găsiți așteptând și veghind sunt surprinși în necredincioșia lor. Stăpânul vine și ei, în loc să fie gata să Îi deschidă imediat și să-L întâmpine, rămân adormiți în ațipeala lor lumească și, în final, sunt pierduți. 2M 191.2
Mi-a fost prezentat un grup de oameni cu totul diferit de cel descris mai sus. Aceștia așteptau și vegheau. Ochii lor erau îndreptați spre cer și pe buzele lor se aflau cuvintele Stăpânului lor: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: ‘Vegheați!’” „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.” Domnul sugerează o întârziere înainte ca, în cele din urmă, să se arate zorii dimineții. Dar El nu vrea ca ei să cedeze de oboseală și nici să-și slăbească seriozitatea vegherii, pentru că dimineața nu se arată atât de repede cum se așteptaseră. Cei care așteptau mi-au fost arătați ca privind în sus. Ei se încurajau unul pe altul repetând aceste cuvinte: „Prima și a doua strajă au trecut. Acum suntem la straja a treia, așteptând și veghind întoarcerea Stăpânului. Acum a mai rămas doar puțin de așteptat”. Am văzut că unii începeau să obosească, privirea lor era îndreptată în jos, erau absorbiți de lucrurile pământești și nu mai vegheau cu credincioșie. Ei spuneau: „L-am așteptat pe Stăpânul nostru la prima strajă, dar am fost dezamăgiți. Am crezut că sigur va veni la cea de-a doua strajă, dar a trecut și aceasta și El nu a venit. Poate că vom fi din nou dezamăgiți. Nu ar trebui să fim atât de scrupuloși. Poate că nu va veni nici la straja următoare. Ne aflăm în timpul celei de-a treia străji și credem că acum este mai bine să ne adunăm o comoară pe pământ, ca să ne asigurăm că nu vom duce lipsă”. Mulți dormeau, amețiți de grijile vieții și amăgiți de înșelăciunea bogățiilor să-și părăsească poziția de așteptare și de veghere. 2M 192.1
Mi-au fost prezentați îngeri care priveau cu interes să observe înfățișarea veghetorilor obosiți, dar credincioși, ca nu cumva aceștia să fie prea epuizați și să se prăbușească sub povara și sub dificultățile devenite de două ori mai greu de suportat, din cauza fraților lor care renunțaseră la veghere și se lăsaseră amețiți de grijile lumii și amăgiți de prosperitatea lumească. Acești îngeri cerești erau îndurerați de faptul că aceia care vegheaseră cândva acum sporeau, prin indolența și necredincioșia lor, încercările și poverile celor care se străduiau, în mod serios și stăruitor, să-și păstreze poziția de așteptare și de veghere. 2M 192.2
Am văzut că era imposibil ca sentimentele și preocupările să-ți fie absorbite de grijile lumești, să-ți înmulțești bogățiile pământești și totuși să te afli în poziția de așteptare și de veghere, așa cum a poruncit Mântuitorul nostru. Îngerul a spus: „Ei nu își pot asigura decât o lume. Ca să poată obține comoara cerească, trebuie să o sacrifice pe cea pământească. Nu pot avea ambele lumi”. Am văzut cât de necesară este o veghere continuă, cu credincioșie, pentru a scăpa de cursele înșelătoare ale lui Satana. Pe cei care ar trebui să aștepte și să vegheze, el îi conduce să facă un pas către lume; ei nu au intenția de a merge mai departe, dar acest singur pas i-a îndepărtat mult de Isus și a făcut să le fie mai ușor să-l facă pe următorul. Și astfel, pas după pas este făcut către lume, până când singura diferență dintre ei și lume este o declarație de credință, un simplu nume. Ei își pierd caracterul deosebit, sfânt, și, în afară de mărturisirea lor, nu mai este nimic prin care să se deosebească de iubitorii de lume din jurul lor. 2M 193.1
Am văzut că a trecut strajă după strajă. Oare din această cauză ar trebui să apară lipsa de vigilență? O, nu! Dimpotrivă, este mult mai necesară o veghere neîncetată, pentru că acum clipele sunt mai puține decât înainte de a fi trecut prima strajă. Acum, perioada de așteptare este evident mai scurtă decât la început. Dacă atunci am vegheat cu o atenție neabătută, cu cât mai mult este nevoie de o îndoită veghere la a doua strajă. Trecerea străjii a doua ne-a adus la straja a treia și acum este de neiertat ca vegherea noastră să fie diminuată. Straja a treia necesită o veghere întreită. Să devenim nerăbdători acum înseamnă să ne pierdem vegherea serioasă și stăruitoare de mai înainte. Noaptea cea lungă și întunecoasă este greu de suportat, dar dimineața întârzie din îndurare, deoarece, dacă Stăpânul ar veni, atât de mulți ar fi găsiți nepregătiți. Motivul acestei îndelungate întârzieri este dorința lui Dumnezeu ca poporul Său să nu piară. Dar venirea dimineții pentru cei credincioși și a nopții pentru cei necredincioși este iminentă. Așteptând și veghind, poporul lui Dumnezeu trebuie să-și manifeste caracterul deosebit, să arate că este despărțit de lume. Prin atitudinea noastră de veghere, noi trebuie să arătăm că suntem cu adevărat străini și călători pe pământ. Deosebirea dintre cei care iubesc lumea și cei care Îl iubesc pe Hristos este atât de clară, încât nu poate trece neobservată. În timp ce oamenii lumești sunt stăruitori și stăpâniți de ambiție să-și asigure comoara pământească, cei care sunt poporul lui Dumnezeu nu se conformează lumii, ci arată, prin atitudinea lor serioasă, de veghere și de așteptare, că sunt transformați, că ei nu își au căminul în această lume, ci sunt în căutarea unei patrii mai bune, chiar a celei cerești. 2M 193.2
Sper, dragii mei frați și surori, că nu veți trece cu vederea aceste cuvinte, fără să țineți seama întru totul de importanța lor. În timp ce acei bărbați galileeni stăteau cu privirea ațintită spre cer, ca să surprindă, dacă era posibil, orice imagine a Mântuitorului lor înălțându-Se la cer, doi bărbați îmbrăcați în alb, îngeri cerești trimiși să-i mângâie pentru pierderea prezenței Mântuitorului lor, s-au arătat lângă ei și i-au întrebat: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer”. 2M 194.1
Dumnezeu dorește ca poporul Său să-și ațintească privirea spre cer, așteptând glorioasa venire a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. În timp ce atenția celor lumești este îndreptată către diferite acțiuni și preocupări, atenția noastră trebuie să fie îndreptată spre cer; credința noastră trebuie să pătrundă mai departe și tot mai departe, prin mărețele taine ale comorii cerești, atrăgând prețioasele raze de lumină din Sanctuarul ceresc, care strălucesc de pe chipul lui Isus, să ne lumineze inima. Batjocoritorii râd de cei care așteaptă și veghează și întreabă: „Unde este făgăduința venirii Lui? Ați fost dezamăgiți. Alăturați-vă nouă în preocupările noastre și veți prospera în lucrurile pământești. Obțineți câștig, obțineți bani, și veți fi onorați de lume”. Așteptătorii privesc în sus și răspund: „Noi veghem”. Și, întorcându-se de la plăcerile pământești, de la faima lumească și de la înșelăciunea bogățiilor, ei arată că se află, într-adevăr, în această poziție. Veghind, ei devin puternici, își înving indolența, egoismul și comoditatea. Focul suferinței se aprinde asupra lor, iar timpul de așteptare pare lung. Uneori, se întristează și credința li se clatină; dar își revin, își înving temerile și îndoielile și, în timp ce ochii le sunt îndreptați spre cer, ei le spun adversarilor lor: „Eu veghez, eu aștept întoarcerea Domnului meu. Mă voi bucura în necazuri, în suferință și în lipsuri”. 2M 194.2
Dorința Domnului nostru este ca noi să veghem, astfel încât, atunci când El va veni și va bate la ușă, să-I putem deschide imediat. În dreptul acelor slujitori care sunt găsiți veghind este rostită o binecuvântare: „El Se va încinge, îi va pune să șadă la masă și Se va apropia să le slujească”. Care dintre noi, în aceste zile din urmă, vor fi astfel onorați de Stăpânul adunării? Suntem noi pregătiți să-I deschidem fără întârziere și să-L invităm să intre? Vegheați, vegheați, vegheați! Aproape toți și-au încetat vegherea și așteptarea. Nu suntem gata să-I deschidem imediat. Iubirea de lume ne ocupă în așa măsură gândurile, încât ochii noștri nu sunt îndreptați în sus, ci în jos, spre pământ. Suntem grăbiți, angajați cu zel și stăruință în diferite activități, iar Dumnezeu este uitat și comoara cerească nu este prețuită. Nu ne aflăm într-o poziție de așteptare, de veghere. Iubirea de lume și înșelăciunea bogățiilor ne eclipsează credința și nu mai tânjim după venirea Mântuitorului nostru, nu o mai iubim. Suntem prea preocupați să ne purtăm de grijă nouă înșine. Suntem neliniștiți și ne lipsește, în mare măsură, o încredere fermă în Dumnezeu. Mulți se îngrijorează și lucrează, născocesc și plănuiesc, de teamă ca nu cumva să sufere lipsuri. Ei nu au timp să se roage sau să participe la adunări religioase și, în grija lor pentru ei înșiși, nu-I oferă lui Dumnezeu nicio șansă să Se îngrijească El de ei. Domnul nu face prea mult pentru ei, deoarece ei nu-I dau nicio ocazie. Se ocupă prea mult de ei înșiși și cred și se încred în Dumnezeu prea puțin. 2M 195.1
Iubirea de lume are o putere teribilă de a-i ține legați pe aceia cărora Domnul le-a poruncit să vegheze și să se roage continuu, ca nu cumva El să vină pe neașteptate și să-i găsească dormind. „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu sunt de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” 2M 196.1
Mi s-a arătat că poporul lui Dumnezeu, care mărturisește a crede adevărul prezent, nu așteaptă și nici nu veghează. Credincioșii își sporesc bogățiile și își adună comori pe pământ. Ei ajung bogați în lucrurile acestei lumi, dar nu bogați față de Dumnezeu. Ei nu cred în scurtimea timpului, nu cred că sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape, că Hristos este chiar la ușă. Ei pot să declare că au multă credință, dar își înșală propriul suflet, deoarece în faptele lor își dovedesc toată credința pe care o au în realitate. Faptele lor arată caracterul credinței și le transmit celor din jur convingerea lor că venirea lui Hristos nu va avea loc în această generație. Faptele lor sunt în armonie cu credința pe care o au. Ei se pregătesc pentru a rămâne în această lume. Adaugă casă lângă casă și teren lângă teren și sunt cetățeni ai acestei lumi. 2M 196.2
Starea în care se afla sărmanul Lazăr, hrănindu-se cu firimiturile de la masa bogatului, este de preferat aceleia în care se află acești credincioși doar cu numele. Dacă ar avea o credință autentică, în loc să-și sporească bogățiile de pe pământ, ei le-ar vinde, eliberându-se de lucrurile împovărătoare ale acestei lumi și și-ar transfera comoara înaintea lor, în cer. Atunci, interesul și inima lor ar fi acolo, pentru că inima omului este acolo unde îi este comoara. Majoritatea celor care susțin a crede adevărul mărturisesc prin faptele lor că ceea ce prețuiesc ei cel mai mult se află în această lume. Pentru aceasta poartă de grijă, se neliniștesc și trudesc. Principala preocupare a vieții lor este cum să-și păstreze și să-și înmulțească averea pe care o au. Și-au transferat în cer atât de puțin, au strâns atât de puțin în vistieria cerului, încât mintea lor nu este atrasă în mod special către acea țară mai bună. Au investit mult în proiectele acestei lumi și aceste investiții, asemenea magnetului, le atrag mintea de la cele cerești și nepieritoare către cele pământești și pieritoare. „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” 2M 197.1
Pe mulți, egoismul îi înfășoară asemenea unei centuri din fier. „Ferma mea”, „bunurile mele”, „afacerea mea”, „marfa mea”. Ei neglijează chiar și gesturile obișnuite de omenie. Bărbați și femei care susțin că așteaptă și iubesc venirea Domnului lor sunt preocupați doar de ei înșiși. Ei s-au despărțit de tot ce este nobil și divin. Iubirea de lume, pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții i-au luat atât de mult în stăpânire, încât sunt orbiți. Lumea i-a corupt și ei nu-și dau seama de lucrul acesta. Vorbesc despre iubirea de Dumnezeu, dar nu aduc roade care să arate această iubire. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu în zecimi și daruri și atrag blestemul Său asupra lor. Adevărul le-a luminat calea pe fiecare parte. Dumnezeu a lucrat în mod minunat la mântuirea sufletelor din casa lor, dar unde sunt darurile pe care ar fi trebuit să I le aducă, drept mulțumire și recunoștință pentru toată îndurarea pe care le-a arătat-o? Mulți dintre ei sunt la fel de nerecunoscători ca și creaturile necuvântătoare. Sacrificiul făcut pentru om a fost infinit, mai presus de capacitatea de a înțelege a celui mai puternic intelect; cu toate acestea, oameni care pretind că sunt beneficiari ai acestor privilegii cerești, cumpărate pentru ei cu un preț atât de mare, sunt mult prea egoiști ca să facă vreun sacrificiu real pentru Dumnezeu. Gândurile lor sunt îndreptate doar spre lume, spre lume, spre lume. În Psalmul 49, citim: „Ei se încred în avuțiile lor și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului lor este așa de scumpă, că nu se va face niciodată.” Dacă toți ar putea să-și aducă aminte și să aprecieze, într-o cât de mică măsură, imensul sacrificiu făcut de Hristos, atunci s-ar simți mustrați pentru teama și pentru egoismul lor extrem. „Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor și împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul Său: ‘Strângeți-Mi pe credincioșii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă’.” Din cauza egoismului și a iubirii de lume, Dumnezeu este uitat și mulți au sufletul sărac și strigă: „Sunt lipsit, sunt lipsit!” Domnul le-a împrumutat mijloace celor care fac parte din poporul Său ca să-i pună la probă, să încerce profunzimea dragostei pe care ei mărturisesc a I-o purta. Unii vor prefera să renunțe la El și la comoara cerească, decât să piardă din averile lor pământești și să încheie legământ cu El prin jertfă. El îi cheamă la sacrificiu, dar iubirea de lume le astupă urechile, astfel că nu aud. 2M 197.2
M-am uitat să văd care dintre cei care mărturiseau că așteaptă venirea lui Hristos erau binevoitori să-I jertfească daruri lui Dumnezeu din belșugul lor. Am văzut câțiva dintre cei umili și sărmani care, asemenea văduvei sărace, s-au restrâns la maximum și și-au dăruit ultimul bănuț. Fiecare dar de felul acesta este considerat de Dumnezeu o comoară prețioasă. Dar cei care obțin venituri și își sporesc averea sunt mult rămași în urmă. Ei nu fac nimic, în comparație cu ceea ce ar putea face. Sunt zgârciți și Îl jefuiesc pe Dumnezeu, pentru că se tem că vor ajunge să ducă lipsă. Nu îndrăznesc să se încreadă în Dumnezeu. Acesta este unul dintre motivele pentru care noi, ca popor, suntem atât de bolnavi și atât de mulți din rândurile noastre coboară în mormânt. Printre noi sunt oameni lacomi, iubitori de lume, care opresc plata lucrătorului. Cei care nu au nimic în această lume, care sunt săraci și dependenți de munca lor, au fost tratați cu zgârcenie și cu nedreptate. Cel iubitor de lume, cu chipul aspru și cu inima împietrită, a plătit în silă, cu zgârcenie, mica suma câștigată prin trudă grea. Așa se poartă ei cu Stăpânul lor, ai Cărui slujitori pretind că sunt. Exact în această manieră, cu părere de rău, pun și în vistieria lui Dumnezeu. Omul din parabolă nu mai avea unde să-și depoziteze bunurile, și Domnul a pus capăt vieții lui nefolositoare. În același fel Se va purta cu mulți. Cât de greu este, în acest veac atât de corupt, să te ferești să devii lumesc și egoist! Cât de ușor este să fii nerecunoscător față de Dătătorul oricărei îndurări! Este nevoie de multă veghere și de multă rugăciune, ca să-ți păzești sufletul cu stăruință. „Luați seama, vegheați și rugați-vă; căci nu știți când va veni vremea aceea.” 2M 198.1