Dumnezeu Cu Noi

Traditia

Capitol bazat pe textele din Matei 15:1-20; Marcu 7:1-23

Sperând să-L vadă pe Isus la Paşte, cărturarii şi fariseii Îi pregătiseră o cursă. Dar, ştiind lucrul acesta, Isus a lipsit de la această adunare, „Atunci nişte farisei şi nişte cărturari din Ierusalim au venit la Isus.” Fiindcă n-a mers El la ei, au venit ei la El. Câtva timp, păruse că galileenii aveau să Îl primească pe Isus ca Mesia şi că puterea autorităţilor religioase în ţinutul acela avea să fie sfărâmată. Misiunea celor doisprezece, care a arătat însă întinderea lucrării lui Isus şi i-a adus pe ucenici în conflict direct cu rabinii, a provocat din nou gelozia mai-marilor din Ierusalim. Iscoadele trimise la Capernaum, la începutul lucrării Lui, care încercaseră să-L acuze de călcarea Sabatului fuseseră puse în încurcătură, iar rabinii erau hotărâţi să-şi înfăptuiască planul. De astă dată, a fost trimisă o nouă delegaţie să-I urmărească mişcările şi să găsească vreo acuzaţie împotriva Lui. DCN 65.1

Ca şi mai înainte, motivul plângerii împotriva Lui era că nu lua în seamă tradiţiile care împovărau Legea lui Dumnezeu. După cum se spunea, aceste tradiţii aveau ca scop să susţină păzirea Legii, dar ajunseseră să fie privite ca fiind mai sfinte decât Legea însăşi. Când veneau în conflict cu poruncile date pe Sinai, erau puse mai presus preceptele rabinilor. Între datinile asupra cărora se stăruia mai mult era şi aceea a curăţirii ceremoniale. Neglijarea săvârşirii unor ritualuri înainte de a mânca era socotită un păcat foarte mare, care trebuia pedepsit atât în lumea de acum, cât şi în cea viitoare; omorârea celui care călca datina era privită ca o mare virtute. Rânduielile cu privire la curăţire erau nenumărate. Viaţa întreagă de abia ajungea ca cineva să le cunoască pe toate. Viaţa acelora care încercau să ţină cerinţele rabinice era o luptă neîncetată împotriva unor întinări ceremoniale şi un şir nesfârşit de spălări şi curăţiri. În timp ce oamenii erau ocupaţi cu lucruri şi cu detalii lipsite de importanţă, cu ritualuri pe care Dumnezeu nu le ceruse, atenţia le era îndepărtată de la marile principii ale Legii Sale. DCN 65.2

Hristos şi ucenicii Lui nu respectau aceste spălări ceremoniale şi iscoadele au făcut din aceasta temeiul acuzaţiilor lor. Cu toate acestea, nu L-au atacat direct pe Hristos, ci au veni la El criticându-i pe ucenici. Când au ajuns în faţa mulţimii, au spus: „Pentru ce calcă ucenicii Tăi datina bătrânilor? Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă.” Ori de câte ori solia adevărului cercetează sufletele cu putere deosebită, Satana îşi trimite agenţii pentru a începe o luptă asupra lucrurilor de mică însemnătate. În felul acesta, el caută să îndepărteze mintea de la adevărata problemă. Ori de câte ori începe o lucrare bună, se găsesc şi batjocoritori gata să intre în ceartă cu privire la forme sau amănunte tehnice, pentru a îndepărta gândirea de la realităţile vii. Când se simte că Dumnezeu lucrează în mod deosebit pentru poporul Său, acesta să nu se lase atras în controverse care vor aduce numai ruina sufletelor. Problemele care trebuie să ne preocupe sunt: Am eu credinţă mântuitoare în Fiul lui Dumnezeu? Este viaţa mea în armonie cu Legea divină? „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui” (Ioan 3:36; 1 Ioan 2:3). DCN 66.1

Isus n-a făcut nicio încercare să Se apere pe Sine sau pe ucenici. El n-a făcut nicio referire la acuzaţiile aduse împotriva Sa, ci a căutat să arate spiritul care-i stăpânea pe aceia care se ţineau de ceremonii omeneşti. El le-a dat o pildă despre ceea ce făceau fără încetare şi făcuseră chiar înainte de a veni să-L caute pe El. „Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu” a zis El, „ca să ţineţi datina voastră. Căci Moise a zis: «Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta»; şi «cine va grăi de rău pe tatăl şi pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea». Voi dimpotrivă ziceţi: «Dacă un om va spune tatălui sau mamei sale: ‘Ori cu ce te-aş putea ajuta, este Corban', adică dat lui Dumnezeu, face bine» şi nu-l mai lăsaţi să facă nimic pentru tatăl său sau pentru mama sa.» Ei dădeau la o parte porunca a cincea ca şi cum n-ar fi fost de nicio valoare, dar se ţineau cu multă stăruinţă de tradiţiile bătrânilor. Ei îi învăţau pe oameni că a-şi dedica averea templului era o datorie mai sfântă decât să-şi ajute părinţii şi că, oricât ar fi fost de mare nevoia, era un sacrilegiu să-i dai tatălui sau mamei vreo parte din ceea ce se consacrase în felul acesta. Un copil care nu-şi împlinea datoria putea să pronunţe cuvântul „Corban” asupra proprietăţii sale, consacrând-o în felul acesta lui Dumnezeu, şi putea să o păstreze pentru folosul propriu toată viaţa, iar după moarte o punea în slujba templului. În felul acesta, el era liber ca, atât în viaţă, cât şi la moarte, să nu-i onoreze pe părinţi şi să-i lipsească de drepturile lor sub pretextul unei aşa-zise consacrări faţă de Dumnezeu. DCN 66.2

Hristos n-a diminuat niciodată prin cuvânt sau faptă obligaţia omului de a-I aduce daruri sau jertfe lui Dumnezeu. Hristos Însuşi a dat îndrumări în Lege cu privire la zecimi şi daruri. Când era pe pământ, a lăudat-o înaintea oamenilor pe femeia sărmană, care a dat în tezaurul templului tot ce avea. Dar zelul făţarnic pentru Dumnezeu al preoţilor şi rabinilor era o aparenţă cu care să-şi acopere dorinţa de înălţare. Oamenii erau înşelaţi. Ei purtau sarcini grele, pe care Dumnezeu nu le impusese. Nici chiar ucenicii lui Hristos nu erau liberi cu totul de jugul care fusese pus asupra lor prin prejudecăţile moştenite şi prin autoritatea rabinică. Acum, dezvăluind adevăratul spirit al rabinilor, Isus a căutat să-i elibereze din sclavia tradiţiei pe toţi aceia care doreau din toată inima să-L slujească pe Dumnezeu. „Făţarnicilor”, a zis El, adresându-Se iscoadelor şirete,” bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: «Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.»” Cuvintele lui Hristos erau o acuzaţie pentru întregul sistem fariseic. El declară că, aşezând pretenţiile lor mai presus de principiile divine, rabinii se aşezau mai presus de Dumnezeu. DCN 67.1

Delegaţii de la Ierusalim s-au umplut de mânie. Nu puteau să-L acuze pe Hristos că a călcat Legea dată pe Sinai, din moment ce El vorbea ca apărător al ei împotriva tradiţiilor. Marile precepte ale Legii, pe care El le prezentase, erau într-un contrast izbitor cu rânduielile meschine inventate de om. Atât faţă de mulţime, cât şi, mai târziu şi mai detaliat, faţă de ucenici, Isus a arătat că întinarea nu vine din afară, ci dinăuntru. Atât curăţia, cât şi necurăţia aparţin inimii. Fapta rea, cuvântul rău, gândul rău, călcarea Legii lui Dumnezeu îl întinează pe om, şi nu neglijarea lucrurilor din afară. DCN 67.2

Ucenicii au observat mânia manifestată de iscoade, când a fost demascată învăţătura lor rătăcită. Ei au văzut privirile lor încruntate şi au auzit cuvintele spuse printre dinţi prin care îşi arătau nemulţumirea şi dorinţa de răzbunare. Uitând de câte ori Isus dăduse dovadă că El citea în inimă ca într-o carte deschisă, ei I-au vorbit despre efectele cuvintelor Sale. Sperând că ar putea să îi împace pe aceşti funcţionari de stat înfuriaţi, ei I-au spus lui Hristos: „Ştii că fariseii au găsit pricină de poticnire în cuvintele pe care le-au auzit?” El a răspuns: „Orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” Obiceiurile şi tradiţiile atât de mult apreciate de rabini erau din lumea aceasta, nu din cer. Oricât de mare era autoritatea lor faţă de popor, ele nu puteau să reziste, dacă erau puse la probă de Dumnezeu. Orice invenţie omenească pusă în locul poruncilor lui Dumne-zeu va fi socotită ca fiind fără valoare în ziua aceea când „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14). DCN 67.3

Înlocuirea poruncilor lui Dumnezeu cu precepte omeneşti n-a încetat. Chiar şi între creştini se găsesc aşezăminte şi practici care n-au o temelie mai bună decât tradiţiile părinţilor. Asemenea întocmiri, întemeiate pe autoritatea omenească, le-au înlocuit pe cele dumnezeieşti. Oamenii se agaţă de tradiţiile lor, onorează obiceiurile şi cultivă ura împotriva acelora care caută să le arate greşeala. Astăzi, când suntem invitaţi să atragem atenţia asupra poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus, vedem aceeaşi vrăjmăşie care s-a manifestat şi în zilele lui Hristos. Despre poporul lui Dumnezeu din timpul sfârşitului, stă scris: „Balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apocalipsa 12:17). DCN 68.1

„Dar orice răsad pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină,” În locul autorităţii aşa-numiţilor părinţi ai bisericii, Dumnezeu ne porunceşte să primim cuvântul Părintelui veşnic, Domnul cerului şi al pământului. Numai aici se află adevărul neamestecat cu rătăcirea. David spune: „Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale. Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale” (Psalmii 119:99, 100). Toţi cei care primesc autoritatea omenească, obiceiurile bisericii sau tradiţiile părinţilor să ia aminte la avertizarea cuprinsă în cuvintele lui Hristos: „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.” DCN 68.2