Dumnezeu Cu Noi

Sabatul

Capitol bazat pe textele din Matei 12:1-14; Marcu 2:23-28; 3:1-6; Luca 6:1-1 1

Sabatul a fost sfinţit la Creaţie. Fiind rânduit pentru om, originea sa este timpul acela când „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38:7). Pacea domnea asupra lumii, deoarece pământul era în armonie cu cerul. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune” şi El S-a odihnit în bucuria lucrării Sale încheiate (Geneza 1:31). Deoarece S-a odihnit în Sabat, „Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” — a pus-o deoparte pentru un scop sfânt. El i-a dat-o lui Adam ca o zi de odihnă. Era un semn de aducere-aminte a lucrării de creaţie şi, în felul acesta, un semn al puterii lui Dumnezeu şi al iubirii Sale. Scriptura zice: „El a lăsat o aducere-aminte a minunilor Lui.”„Însuşirile nevăzute ale Lui [...] se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Geneza 2:3; Psalmii 111:4; Romani 1:20). Toate lucrurile au fost create prin Fiul lui Dumnezeu. „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu. [...] Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:1-3). Şi, deoarece Sabatul este o amintire a lucrării Creaţiei, el este o dovadă a iubirii şi a puterii lui Hristos. DCN 46.1

Sabatul ne îndreaptă gândurile spre natură şi ne aduce în legătură cu Creatorul. În cântecul păsărelelor, în foşnetul pomilor, în muzica mării, putem încă să auzim vocea Aceluia care a vorbit cu Adam în Eden, în răcoarea zilei. Când admirăm puterea Lui în natură, găsim mângâiere, deoarece Cuvântul care a creat toate lucrurile dă viaţă şi fiinţei lăuntrice. El, „care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). Tocmai gândul acesta a făcut să răsune cântecul: „Tu mă înveseleşti cu lucrările Tale, Doamne, şi eu cânt de veselie când văd lucrarea mâinilor Tale. Cât de mari sunt lucrările Tale, Doamne, şi cât de adânci sunt gândurile Tale” (Psalmii 92:4,5). DCN 46.2

Iar Duhul Sfânt, prin profetul Isaia, zice: „Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? [...] Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El sade deasupra cercului pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. [...] «Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el?» zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: «Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului şi dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?» Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, do , a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte [...] El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin.” „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.”„Întoarceţi-vă la Mine şi veţi fi mântuiţi toţi cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu altul.” Solia aceasta este scrisă în natură şi Sabatul are drept scop să o păstreze în memorie. Atunci când Domnul i-a cerut lui Israel să sfinţească Sabatele Sale, El a zis: „Ele sunt un semn între Mine şi voi, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” (Isaia 40:18,21,22,25-29; 41:10; 45:22; Ezechiel 20:20). DCN 47.1

Sabatul a fost încorporat în Legea dată pe Sinai, dar nu atunci a fost făcut cunoscut pentru prima dată ca zi de odihnă. Israeliţii aveau cunoştinţă de el înainte de a veni la Sinai. Până să ajungă acolo, ei au ţinut Sabatul. Când unii l-au profanat, Domnul i-a mustrat şi a zis: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele?” (Exodul 16:28). DCN 48.1

Sabatul n-a fost dat numai pentru Israel, ci a fost dat pentru întreaga lume. El a fost făcut cunoscut omului în Eden şi, asemenea celorlalte precepte ale Decalogului, este obligatoriu pentru totdeauna. „Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Atâta vreme cât există cerul şi pământul, Sabatul va fi şi mai departe un semn al puterii Creatorului. Şi atunci când Edenul va înflori din nou pe pământ, ziua sfântă de odihnă a lui Dumnezeu va fi onorată de toţi cei care sunt sub soare. „În fiecare Sabat”, locuitorii pământului nou, slăvit, vor veni „să se închine înaintea Mea - zice Domnul” (Matei 5:18; Isaia 66:23). DCN 48.2

Nicio altă instituţie încredinţată iudeilor n-a fost menită atât de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a fost Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti”, Domnul a mai spus şi„să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi” (Exodul 20:8; 22:31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu. DCN 48.3

Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu şi n-au mai căutat ca prin credinţă să-şi însuşească neprihănirea lui Hristos, Sabatul şi-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalţe pe sine şi să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerinţe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoişti şi despotici decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L considere un tiran şi să-şi închipuie că ţinerea Sabatului, aşa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri şi plini de cruzime. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greşite. Cu toate că rabinii Îl urmăreau cu o vrăjmăşie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar să se creadă că Se supune pretenţiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul aşa cum cerea Legea lui Dumnezeu. DCN 48.4

Într-o zi de Sabat, când Mântuitorul şi ucenicii Lui se întorceau de la locul de rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Isus lucrase până târziu şi, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice şi să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuţie, deoarece un om care trece pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia şi să mănânce după dorinţă (vezi Deuteronomul 23:24,25). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriş, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat. Aşadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat. Iscoadele I s-au plâns îndată lui Isus, zicând: „Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului.” Când a fost acuzat că a călcat Sabatul, la Betesda, Isus Se apărase, susţinând că este Fiul lui Dumnezeu şi declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacaţi, El le aminteşte acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu. DCN 49.1

Învăţătorii iudei se lăudau cu propriile cunoştinţe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoaşterea Scripturilor sfinte.„Oare n-aţi citit ce a făcut David”, zise El, „când a flămânzit el şi cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a mâncat din ele şi a dat şi celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoţii?” Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”. „N-aţi citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoţii calcă Sabatul în templu şi totuşi sunt nevinovaţi? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul.” „Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului” (Luca 6:3,4; Marcu 2:27,28; Matei 12:5,6). DCN 49.2

Dacă era drept ca David să-şi astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă deoparte pentru un scop sfânt, atunci era drept şi pentru ucenici să-şi împlinească nevoile de hrană rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Şi preoţii în templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeaşi lucrare în alte scopuri pământeşti ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoţilor era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârşeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui Hristos şi munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul. Dar acum venise Hristos Însuşi. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu şi tot ce era necesar pentru săvârşirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat. DCN 49.3

Hristos voia să-i înveţe pe ucenici şi pe vrăjmaşii Lui că primul loc trebuie să-l ocupe slujirea lui Dumnezeu. Ţinta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârşirea acestei lucrări este în acord cu legea privitoare la Sabat. Isus a încununat apoi argumentaţia Sa, declarându-Se „Domn al Sabatului” — Unul care era mai presus de orice discuţie şi mai presus de orice lege. Acest Judecător veşnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la Legea pe care ei erau acuzaţi că o calcă. Isus n-a lăsat ca lucrul acesta să treacă fără să-i mustre pe vrăjmaşii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înţelegeau greşit rostul Sabatului. El a zis: „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfe», n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi” (Matei 12:7). Ritualurile lor reci nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei credincioase şi duioase iubiri, care îi va caracteriza totdeauna pe adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu. DCN 50.1

Hristos a repetat adevărul că sacrificiile nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, şi nu un scop. Ţinta lor era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul şi în felul acesta să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. El preţuieşte numai un serviciu făcut din iubire. Dacă aceasta lipseşte, tot şirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot aşa este şi cu Sabatul. El avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu Dumnezeu, dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul rost al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură. DCN 50.2

Intr-un alt Sabat, când Isus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată. Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul ştia bine că, dacă va vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al legii, dar El nu a ezitat să dărâme zidul restricţiilor tradiţionale care împresurau Sabatul. Isus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc şi apoi a întrebat: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau să o pierzi?” Printre iudei circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce trebuia ca să scape o viaţă, însemna că a ucis. În felul acesta, Isus i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-Şi privirile cu mânie peste ei şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: «Întinde-ţi mâna!” El a întins-o şi mâna i s-a făcut sănătoasă» (Marcu 3:4,5). DCN 50.3

Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?”, Isus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o oaie şi-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce şi s-o scoată afară? Cu cât mai de preţ este deci un om decât o oaie? De aceea este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12:10-12). Fariseii care-L urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Isus în faţa mulţimii, de teamă să nu intre în vreo încurcătură. Ştiau că El spusese adevărul. Ca să nu calce vreo tradiţie, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină. Astfel, arătau mai multă grijă pentru un animal necuvântător decât pentru un om, care este făcut după chipul lui Dumnezeu. Aceasta ilustrează lucrarea tuturor religiilor neadevă-rate. Ele îşi au obârşia în dorinţa omului de a se înălţa mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuieşte pe om de slava pe care a avut-o la Creaţie şi care trebuie să fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi învaţă pe adepţii ei să fie nepăsători faţă de nevoile, suferinţele şi drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preţ mare, pentru că este răscumpărată cu sângele lui Hristos şi promovează o grijă duioasă faţă de nevoile şi suferinţele omului. Domnul zice: „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir” (Isaia 13:12). DCN 51.1

Când S-a îndreptat către farisei cu întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viaţă sau să o piardă, Isus le-a pus în faţă planurile lor nelegiuite. Ei Îi vânau viaţa cu o ură înverşunată, în timp ce El scăpa viaţa oamenilor şi aducea fericire mulţimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să-i vindeci pe bolnavi, aşa cum făcuse El? Era mai drept ca, în sfânta zi a lui Dumnezeu, să ai în inimă dorinţa de crimă decât iubirea pentru toţi oamenii, iubire care îşi găseşte expresia în fapte de mila? Vindecându-1 pe omul cu mâna uscată, Isus a condamnat tradiţia iudeilor şi a făcut ca porunca a patra să rămână aşa cum o dăduse Dumnezeu. „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”, a declarat El. Îndepărtând restricţiile fără rost ale iudeilor, Hristos a onorat Sabatul, în timp ce aceia care se plângeau de El dezonorau sfânta zi a lui Dumnezeu. DCN 51.2

Aceia care susţin că Hristos a desfiinţat Legea învaţă că El a călcat Sabatul şi i-a îndreptăţit pe ucenicii Lui să facă la fel. În felul acesta, ei iau aceeaşi poziţie ca iudeii care Îl calomniau pe Isus. În această privinţă, ei contrazic mărturia dată de Hristos Însuşi, care a zis: „Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui” (Ioan 15:10). Nici Mântuitorul, nici urmaşii Lui n-au călcat legea cu privire la Sabat. Hristos era un reprezentant viu al Legii. În viaţa Lui nu s-a găsit nicio călcare a preceptelor ei sfinte. Privind o întreagă naţiune de martori care căutau ocazia să-L condamne, El putea spune fără ca cineva să-L poată contrazice:„Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). DCN 52.1

Mântuitorul nu venise să dea la o parte cele spuse de patriarhi şi de profeţi, deoarece El Însuşi vorbise prin aceşti oameni reprezentativi. Toate adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu erau de la El. Dar aceste pietre preţioase fuseseră greşit zidite. Lumina lor preţioasă fusese mistificată pentru a servi rătăcirii. Dumnezeu dorea ca ele să fie scoase din templul rătăcirii şi să fie aşezate din nou în edificiul adevărului. Lucrul acesta putea să-l facă numai o mână dumnezeiască. Pus în legătură cu rătăcirea, adevărul fusese făcut să ajute lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al omului. Hristos venise să-l aşeze în poziţia aceea de unde să dea slavă lui Dumnezeu şi să lucreze la mântuirea omenirii. „Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru Sabat”, a zis Isus. Instituţiile pe care le-a rânduit Dumnezeu sunt pentru binele omenirii. „Toate aceste lucrări se petrec în folosul vostru.” „Fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:15; 1 Corinteni 3:22,23). DCN 52.2

Legea Celor Zece Porunci, din care Sabatul face parte, a fost dată de Dumnezeu poporului Său ca o binecuvântare.„Domnul ne-a poruncit atunci”, a zis Moise, „să împlinim toate aceste legi, să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să fim totdeauna fericiţi şi să ne ţină în viaţă” (Deuteronomul 6:24). Iar prin psalmist, s-a dat această solie lui Israel: „Slujiţi Domnului cu bucurie, veniţi cu veselie înaintea Lui. Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunii Lui. Intraţi cu laude pe porţile Lui, intraţi cu cântări în curţile Lui!” (Psalmii 100:2-4). Şi despre „toţi cei ce vor păzi Sabatul ca să nu-l pângărească”, Domnul zice: „Îl voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-l voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune” (Isaia 56:6,7). DCN 52.3

„De aceea Fiul omului este Domn chiar şi al Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de învăţătură şi mângâiere. Deoarece a fost făcut pentru om, Sabatul este ziua Domnului. El aparţine lui Hristos, pentru că „toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3) Deoarece El a făcut toate lucrurile, El a făcut şi Sabatul. El l-a pus deoparte, ca un semn de amintire al lucrării Creaţiei. Sabatul arată spre El, dovedindu-L că este Creator şi Sfinţitor. El declară că Acela care a creat toate lucrurile în cer şi pe pământ şi prin care sunt ţinute toate lucrurile este conducătorul bisericii şi că prin puterea Lui noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. Căci, vorbind către Israel, El a zis: „Le-am dat şi Sabatele Mele să fie un semn între Mine şi ei, pentru ca să ştie că Eu sunt Domnul care-i sfinţesc” - îi fac sfinţi (Ezechiel 20:12). Prin urmare, Sabatul este un semn al puterii lui Hristos de a ne sfinţi. El le este dat tuturor acelora pe care îi sfinţeşte Hristos. Ca semn al puterii Sale sfinţitoare, Sabatul este dat tuturor acelora care, prin Hristos, devin o parte a Israelului lui Dumnezeu. DCN 53.1

Domnul mai zice: „Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă, dacă Sabatul va fi desfătarea ta ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, [...] atunci te vei putea desfăta în Domnul” (Isaia 58:13,14). Pentru toţi aceia care primesc Sabatul ca un semn al puterii creatoare şi răscumpărătoare a lui Hristos, el va fi o desfătare. Văzându-L pe Hristos în Sabat, ei se desfată în El. Sabatul îi îndrumă către lucrările Creaţiei, ca o dovadă a marii Lui puteri de a mântui. În timp ce ne atrage atenţia către pacea Edenului, care a fost pierdută, el ne vorbeşte şi despre pacea restabilită prin Mântuitorul. Fiecare lucru din natură repetă chemarea Lui: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). DCN 53.2