Solii alese 3

22 - ACCENTUL PUS PE SUBIECTUL MÂNTUIRII — 1890-1908

Mijloacele pregătite pentru mântuire. — Penitențele, chinuirea trupului, mărturisirea continuă a păcatului fără o pocăință sinceră, posturile, sărbătorile și respectarea regulilor exterioare fără o consacrare adevărată — toate acestea nu au nicio valoare. Jertfa lui Hristos este suficientă. El a adus o jertfă completă și eficientă înaintea lui Dumnezeu și, fără meritele lui Hristos, orice efort omenesc este fără valoare. Când mergem pe calea aceasta, noi nu numai că Îl dezonorăm pe Dumnezeu, ci ne distrugem capacitatea de a fi folositori în prezent și în viitor. Lipsa de înțelegere a valorii jertfei lui Hristos ne devalorizează. Ea ne întunecă așteptările și ne face să nu beneficiem de privilegiile pe care le avem. Ea ne determină să primim teorii neîntemeiate și periculoase cu privire la mântuirea care a fost cumpărată pentru noi cu un preț infinit. Planul de Mântuire nu este înțeles ca fiind acel plan prin care puterea divină îi este dată omului pentru ca efortul lui să aibă cu adevărat succes. SA3 101.1

A fi iertați așa cum iartă Hristos nu înseamnă doar a fi iertați, ci și a fi înnoiți în duhul minții noastre. Domnul spune: „Vă voi da o inimă nouă.” Chipul lui Hristos trebuie să fie întipărit asupra minții, inimii și sufletului. Apostolul spune: „Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Corinteni 2,16). Fără procesul [191] transformator care vine numai prin puterea divină, înclinațiile naturale spre păcat sunt lăsate în inimă, cu toată puterea lor, să impună sclavia și să făurească lanțuri noi care nu pot fi sfărâmate niciodată de puterea omenească. Totuși oamenii nu pot să intre niciodată în cer cu gusturile, înclinațiile, idolii, ideile și teoriile lor vechi. Cerul nu ar fi un loc al bucuriei pentru ei, deoarece totul ar fi în conflict cu gusturile, poftele și înclinațiile lor și s-ar împotrivi dureros trăsăturilor lor de caracter moștenite sau cultivate. SA3 101.2

Fericirea este rezultatul sfințeniei și al conformării cu voința lui Dumnezeu. Cei care doresc să fie sfinți în cer trebuie să fie sfinți mai întâi pe pământ, deoarece, atunci când vom părăsi pământul acesta, ne vom lua cu noi caracterul, iar faptul acesta va însemna pur și simplu a lua cu noi unele elemente ale cerului, care ne-au fost împărtășite prin neprihănirea lui Hristos. — Review and Herald, 19 august 1890 SA3 101.3

Îndreptățirea și sfințirea realizate prin credință — 1890. — Când, prin pocăință și credință, Îl primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru, Domnul ne iartă păcatele și Își retrage pedeapsa prescrisă pentru călcarea Legii. Ca urmare, cel păcătos stă înaintea lui Dumnezeu ca un om neprihănit, el primește favoarea Cerului și are părtășie cu Tatăl și cu Fiul prin Duhul Sfânt. SA3 101.4

Apoi, mai este încă o lucrare care trebuie să fie îndeplinită, iar aceasta are o natură progresivă. Sufletul trebuie să fie sfințit prin adevăr. Și această lucrare este îndeplinită tot prin credință. Caracterul poate fi schimbat numai prin harul lui Hristos, pe care îl primim prin credință. SA3 101.5

Este important să înțelegem clar natura credinței. Mulți cred că Hristos este Mântuitorul lumii, că Evanghelia este adevărată și descoperă Planul de Mântuire, totuși ei nu au o credință mântuitoare. Ei sunt convinși de adevăr din punct de vedere intelectual, dar nu este suficient. Pentru a fi îndreptățit, cel păcătos trebuie să aibă acea credință care își însușește meritele lui Hristos. Citim că diavolii „cred și [192] se înfioară”, dar credința lor nu le aduce îndreptățirea, tot așa cum nici credința care constă doar într-un asentiment intelectual față de adevărurile Bibliei nu aduce beneficiile mântuirii. Acest fel de credință nu reușește să atingă punctul vital, deoarece adevărul nu angajează inima, nici nu transformă caracterul. SA3 101.6

În credința adevărată, mântuitoare, se află încredere în Dumnezeu, credință în marea jertfă ispășitoare adusă de Fiul lui Dumnezeu pe Golgota. Credinciosul îndreptățit Îl privește pe Hristos ca fiind singura lui nădejde și Eliberatorul lui. Credința poate să existe fără încredere, dar încrederea născută din adevăr nu poate să existe fără credință. Fiecare păcătos care ajunge la o cunoaștere a puterii mântuitoare a lui Hristos va da pe față adevărul acesta într-o măsură tot mai mare, pe măsură ce înaintează în experiență. — Signs of the Times, 3 noiembrie 1890 SA3 102.1

Împotrivirea față de ispită — 1891. — Mulți par să creadă că este imposibil să nu cadă în ispită, că nu au nicio putere de a birui, dar ei păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cu buzele, vorbind despre descurajare și îndoială, în loc să vorbească despre credință și curaj. Domnul Hristos a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, și totuși nu a păcătuit. El a spus: „... Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine.” Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă că stăpânitorul răului nu a putut să găsească în Hristos niciun teren avantajos pentru ispitele lui și la fel poate fi și în cazul nostru. — Review and Herald, 19 mai 1891 SA3 102.2

Desăvârșirea nu este atinsă dintr-odată — 1891. — Privim dincolo de timp, privim spre veșnicie. Încercăm să trăim în așa fel încât Domnul Hristos să poată spune: „Bine, rob bun și credincios.” Fiecare dintre noi trebuie să trăiască astfel. Poate că facem greșeli, dar Dumnezeu nu ne va lăsa în starea aceasta. „Dacă păcătuim, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit.” Există nădejde pentru noi. Noi suntem niște robi ai nădejdii. SA3 102.3

Să înțelegem făgăduințele bogate ale lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este plin de făgăduințe bogate. Oh, veniți să le adunăm, să le ducem în cămin, să arătăm că noi credem în Dumnezeu. Să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt și niciunul dintre noi să nu fie găsit [193] neîncrezător în Dumnezeu sau îndoindu-se de El. SA3 102.4

Să fim niște creștini care cresc. Nu trebuie să rămânem pe loc. Astăzi trebuie să fim mai avansați decât am fost ieri, învățând în fiecare zi să fim mai încrezători și să ne bazăm mai mult pe Isus. Acesta este felul în care creștem. Voi nu atingeți desăvârșirea dintr-odată, căci sfințirea este o lucrare de o viață întreagă. (...) SA3 102.5

Îmi amintesc de un bărbat și soția lui care crezuseră că Domnul va veni în 1844. Era în 1843 și ei vegheau și așteptau. În fiecare zi se rugau lui Dumnezeu și, înainte de a-și spune unul altuia noapte bună, spuneau: „Dacă Domnul va veni în timp ce dormim, vrem să fim pregătiți.” Soțul o întreba pe soție dacă, în timpul zilei, spusese vreun cuvânt care nu a fost în acord cu adevărul și credința pe care le împărtășeau, iar apoi, ea îi punea lui aceeași întrebare. După aceea, îngenuncheau înaintea Domnului și Îi cereau ca, dacă păcătuiseră prin cuvinte sau fapte, să le ierte acea nelegiuire. Noi avem nevoie acum exact de acest fel de simplitate. SA3 102.6

Voi trebuie să fiți asemenea unor copilași, depinzând de meritele unui Mântuitor răstignit și înviat, și atunci veți fi întăriți. Cum? Îngerii lui Dumnezeu vor fi în jurul vostru ca un zid de foc. Neprihănirea lui Hristos, pe care o cereți, merge înaintea voastră, iar slava lui Dumnezeu vă va urma. Dumnezeu sfințește vorbirea, Dumnezeu sfințește gândurile, Dumnezeu sfințește mintea noastră ca să putem medita asupra subiectelor cerești, iar apoi vom putea să le împărtășim celorlalți acea cunoaștere și lumina primită. Ne așteaptă un mare progres și nu trebuie să ne oprim aici. Fie ca Dumnezeu să vă ajute să vă îndepliniți cât mai bine responsabilitățile pe care le aveți. — Manuscrisul 9, 1891 SA3 102.7

Explicarea îndreptățirii — 1891. — Îndreptățirea prin credință este o taină pentru mulți. Un păcătos este îndreptățit de Dumnezeu când se pocăiește de păcatele lui. El Îl vede pe Isus pe crucea de pe Golgota. De ce toată această suferință? Legea lui Iehova a fost călcată. Legea guvernării lui Dumnezeu în cer și pe pământ a fost călcată, iar pedeapsa păcatului este moartea. Totuși „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, [194] că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Oh, ce dragoste, ce dragoste inegalabilă! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a murit pentru omul vinovat! SA3 102.8

Cel păcătos vede spiritualitatea Legii lui Dumnezeu și obligativitatea ei veșnică. El vede dragostea lui Dumnezeu manifestată prin faptul că a oferit un înlocuitor și un garant pentru omul păcătos, iar acel înlocuitor este Acela care este egal cu Dumnezeu. Această manifestare a harului în darul mântuirii oferit lumii îl umple de uimire pe cel păcătos. Dragostea aceasta a lui Dumnezeu față de om dărâmă toate barierele. Cel păcătos vine la crucea care este așezată la mijloc, între divinitate și omenire, și se pocăiește de păcatele lui, pentru că Domnul Hristos l-a atras la Sine. El nu se așteaptă ca Legea să-l curățească de păcat, deoarece Legea nu conține nicio calitate iertătoare pentru a-l mântui pe călcătorul ei. El privește la jertfa ispășitoare ca fiind singura Lui nădejde, prin pocăința față de Dumnezeu — deoarece el a călcat legile guvernării divine — și crede în Domnul nostru Isus Hristos ca fiind Acela care poate să îl mântuiască și să îl curățească de orice nelegiuire. SA3 103.1

Lucrarea de mijlocire a lui Hristos a început odată cu vinovăția, suferința și nenorocirea omului, îndată ce acesta a ajuns un călcător al Legii. Legea nu a fost anulată pentru a-l mântui pe om și a-l aduce la unitate cu Dumnezeu. Totuși Hristos a preluat rolul de garant și eliberator, făcându-Se păcat pentru om, așa încât omul să poată ajunge neprihănirea lui Dumnezeu, în și prin Acela care este una cu Tatăl. Cei păcătoși pot fi îndreptățiți de Dumnezeu numai când El le iartă păcatele, îi scutește de pedeapsa pe care o merită și îi tratează ca și când ar fi cu adevărat drepți și nu ar fi păcătuit niciodată, primindu-i în favoarea divină și tratându-i ca și cum ar fi neprihăniți. Ei sunt îndreptățiți numai prin neprihănirea lui Hristos care le este atribuită. Tatăl Îl primește pe Fiul și, prin jertfa ispășitoare a Fiului Său, îl primește pe păcătos. SA3 103.2

O credință generală nu este suficientă. — Mulți au doar o credință generală și sunt de acord că doar creștinismul este nădejdea pentru sufletele pieritoare. Totuși a crede [195] acest lucru, a-l primi doar cu mintea nu este suficient pentru mântuirea sufletului. (...) SA3 103.3

Este nevoie nu doar de credință, ci de o încredere fermă în Dumnezeu. Aceasta este adevărata credință a lui Avraam, o credință care aduce roade. „Avraam a crezut pe Dumnezeu și i s-a socotit ca neprihănire” (Iacov 2,23). Când Dumnezeu i-a spus să-l aducă pe fiul lui ca jertfă, a fost același glas care îi spusese să plece din țara lui și să meargă într-un loc pe care i-l va arăta Dumnezeu. Avraam a fost mântuit prin credința în Hristos, exact la fel cum cel păcătos este mântuit astăzi prin credința în Hristos. SA3 103.4

Credința care îndreptățește produce întotdeauna mai întâi pocăința, apoi faptele bune care sunt rodul credinței. Nu există credință mântuitoare care să nu producă roade bune. Dumnezeu L-a trimis pe Hristos în lumea noastră ca să fie Înlocuitorul celui păcătos. În momentul în care este exercitată credința adevărată în meritele scumpei jertfe ispășitoare, cerând ca Hristos să fie Mântuitorul său personal, cel păcătos este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu, deoarece este iertat. — Manuscrisul 46, 1891 SA3 103.5

Cum să biruim — 1891. — Ioan a îndreptat atenția oamenilor spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El a spus. „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Expresia „ridică” înseamnă mult. Întrebarea este: Vom continua noi să păcătuim, ca și când biruința ar fi o imposibilitate pentru noi? Cum trebuie să biruim? Așa cum a biruit Hristos, iar aceasta este singura cale. El S-a rugat Tatălui Său ceresc. Noi putem să facem același lucru. (...) Când suntem ispitiți să vorbim și să facem răul, trebuie să ne împotrivim lui Satana și să spunem: „Nu îmi voi supune voința sub conducerea ta. Eu voi conlucra cu puterea divină și, prin har, voi fi biruitor.” — Manuscrisul 83, 1891 SA3 103.6

Hristos acoperă defectele noastre inevitabile — 1891. — Domnul Isus îi iubește pe copiii Săi, chiar dacă greșesc. Ei Îi aparțin lui Isus, iar noi trebuie să-i tratăm ca pe unii care au fost răscumpărați cu sângele lui Isus Hristos. Orice comportament necuvenit față de ei este scris în cărți, ca și cum ar fi fost manifestat față de Isus Hristos. El Își are privirile ațintite asupra lor, iar când ei fac tot ce pot mai bine, chemându-L pe Dumnezeu pentru a-i ajuta, [196] fiți siguri că lucrarea lor va fi acceptată, chiar dacă este nedesăvârșită. SA3 103.7

Isus este desăvârșit. Neprihănirea lui Hristos le este atribuită, iar El va spune: „Dezbrăcați-l de hainele murdare și îmbrăcați-l cu haine de sărbătoare.” Isus acoperă lipsurile noastre inevitabile. Când sunt credincioși unii față de alții și când sunt loiali față de Căpetenia oștirii Domnului, netrădându-I niciodată încrederea, creștinii vor fi schimbați după chipul caracterului lui Hristos. Isus va rămâne în inima lor prin credință. — Scrisoarea 17a, 1891 (vezi, de asemenea, o declarație similară făcută în 1885, în Credința și faptele, p. 50) SA3 104.1

Alergați la Hristos îndată ce este săvârșit păcatul — 1892. — Mulți nu se roagă. Ei se simt apăsați de condamnarea păcatului și cred că nu trebuie să vină la Dumnezeu până când nu au făcut ceva pentru a merita favoarea Lui sau până când Dumnezeu nu a uitat de păcatele lor. Ei spun: „Nu pot să înalț mâini curate înaintea lui Dumnezeu, fără mânie și fără îndoieli, prin urmare, nu pot să vin la El.” Așadar, ei rămân departe de Hristos și, din acest motiv, continuă să păcătuiască, deoarece fără El nu pot să facă nimic altceva, decât răul. SA3 104.2

Îndată ce săvârșiți păcatul, ar trebui să alergați la tronul harului și să-I spuneți lui Isus totul despre El. Ar trebui să fiți plini de întristare pentru păcat, deoarece, prin păcat, v-ați slăbit propria spiritualitate, i-ați întristat pe îngeri și ați rănit inima iubitoare a Răscumpărătorului vostru. Dacă I-ați cerut iertare lui Isus, cu sufletul smerit, să credeți că El v-a iertat. Nu vă îndoiți de mila Sa divină și nu refuzați mângâierea dragostei Sale infinite. — Bible Echo, 1 februarie 1892 (predică ținută la Melbourne, Australia, 19 decembrie 1891) SA3 104.3

Ce se întâmplă dacă păcătuim după ce am fost iertați? — 1892. — Duhul Sfânt este Acela care ne dă pocăința. Domnul Isus ne atrage la Sine prin intermediul Duhului Său divin și, prin credința în sângele Său, suntem curățiți de păcat, deoarece: „sângele lui Isus Hristos, [197] Fiul Lui, ne curățește de orice păcat” (1 Ioan 1,7). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire” (versetul 9). SA3 104.4

Totuși să presupunem că păcătuim după ce am fost iertați, după ce am ajuns copii ai lui Dumnezeu. Ar trebui să disperăm? Nu. Pentru că apostolul Ioan scrie: „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor — pe Isus Hristos, Cel neprihănit” (1 Ioan 2,1). Domnul Isus Se află în curțile cerești, mijlocind pentru noi înaintea Tatălui. El prezintă rugăciunile noastre, amestecându-le cu tămâia prețioasă a meritelor Sale, pentru ca rugăciunile noastre să poată fi primite de Tatăl. El pune mireasma plăcută în rugăciunile noastre, iar Tatăl ne ascultă, pentru că noi cerem tocmai lucrurile de care avem nevoie și devenim o mireasmă de viață spre viață pentru alții. SA3 104.5

Domnul Isus a venit să sufere în locul nostru, ca să ne poată împărtăși neprihănirea Sa. Nu există decât o singură cale de scăpare pentru noi — să ajungem părtași ai naturii divine. SA3 104.6

Mulți spun că Isus nu a fost asemenea nouă, că El nu a fost ca noi în lume, că El a fost divin și că noi nu putem să biruim cum a biruit El. Totuși apostolul Pavel scrie: „Căci, negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraților Săi în toate lucrurile ca să poată fi, în ce privește legăturile cu Dumnezeu, un Mare-Preot milos și vrednic de încredere, ca să facă ispășire pentru păcatele norodului. Și, prin faptul că El însuși a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Evrei 2,16-18). „Căci n-avem un Mare-Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4,15.16). Domnul Isus spune: „Celui ce va birui, îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut [198] cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21). SA3 104.7

Domnul Isus a înconjurat neamul omenesc cu natura Sa omenească și a unit Divinitatea cu omenirea, prin urmare, puterea morală îi este adusă omului prin meritele lui Isus. Cei care mărturisesc Numele Său, prin harul Său, trebuie să se sfințească pentru a putea să exercite o influență sfințitoare asupra tuturor celor cu care vin în contact. — Review and Herald, 1 martie 1892 SA3 104.8

Nu este timpul să stăm cu mâinile încrucișate — 1892. — Când ajungem să simțim dependența noastră deplină de Hristos pentru mântuire, oare trebuie să stăm cu mâinile încrucișate și să spunem: „Eu nu am nimic de făcut; sunt mântuit; Isus a făcut totul”? Nu, ci trebuie să depunem toate eforturile, să ne folosim toate energiile ca să putem ajunge părtași ai naturii divine. Trebuie să veghem, să așteptăm, să ne rugăm și să lucrăm fără încetare. SA3 105.1

Totuși, chiar dacă facem tot ce ne stă în putință, nu putem să plătim răscumpărarea pentru sufletul nostru. Noi nu putem să facem nimic pentru a genera credința, deoarece credința este darul lui Hristos; nici nu putem să o desăvârșim, deoarece Hristos este Desăvârșitorul credinței noastre. Totul vine de la Hristos. Orice dorință după o viață mai bună vine de la Hristos și constituie o dovadă că El vă atrage la Sine și că voi răspundeți puterii Sale de atracție. — Bible Echo, 15 mai 1892 SA3 105.2

Natura lui Hristos, sădită în noi — 1894. — Adevărul cel prețios are o influență sfințitoare. Sfințirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii lui Hristos în natura omenească. Este harul Domnului nostru Isus Hristos dat pe față în caracter și harul lui Hristos pus în aplicare prin faptele bune. În felul acesta, caracterul este schimbat din ce în ce mai mult în asemănare cu chipul lui Hristos, din punct de vedere al neprihănirii și al adevăratei sfințiri. În adevărul divin se află cerințe vaste, mergând de la un capăt la altul, cu privire la faptele bune. Adevărurile Evangheliei nu sunt izolate între ele, ci sunt unite ca un șirag de mărgăritare cerești, așa cum au fost în lucrarea personală a lui Hristos, și niște fire de aur care străbat întreaga lucrare și experiență creștină. SA3 105.3

Hristos constituie un sistem complet al adevărului. El spune: „Eu [199] sunt Calea, Adevărul și Viața.” Toți credincioșii adevărați au privirea ațintită asupra lui Hristos, iar caracterul lor este iluminat de Hristos; toți se întâlnesc în Hristos și se învârtesc în jurul lui Hristos. Adevărul vine din cer pentru a-l curăți pe om de orice întinare morală. El conduce la fapte de bunătate, la duioșie și dragoste atentă față de cei nevoiași, descurajați și suferinzi. Aceasta este ascultarea practică de cuvintele lui Hristos. — Manuscrisul 34, 1894 SA3 105.4

Satana a pretins că este sfânt — 1894. — Satana a pretins că este sfânt și s-a înălțat mai presus de Dumnezeu, chiar în curțile cerului. Atât de mare a fost puterea lui amăgitoare, încât a corupt un mare număr de îngeri și a atras simpatia lor în interesul lui egoist. Când L-a ispitit pe Hristos în pustie, el a pretins că era sfânt, că era un înger curat din curțile cerului, dar Isus nu a fost înșelat de pretențiile lui și nici aceia care trăiesc prin fiecare cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu nu vor fi înșelați. SA3 105.5

Dumnezeu nu va accepta o ascultare nedesăvârșită, în care omul își respectă voința lui. Cei care pretind că sunt sfinți, și totuși își astupă urechile ca să nu audă Legea, dovedesc că sunt copii ai neascultării și că inima lor nu este supusă Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să fie supusă. — Manuscrisul 40, 1894 SA3 105.6

Credința și faptele bune — 1895. — Acceptarea noastră de către Dumnezeu este sigură numai prin Fiul Său iubit, iar faptele bune sunt doar urmarea lucrării dragostei Sale care iartă păcatul. Ele nu ne conferă niciun merit și nimic din ce primim nu ne este dat pentru faptele noastre bune, în virtutea cărora am putea să pretindem că avem vreo contribuție la mântuirea noastră. Mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu, dat celui credincios numai datorită lui Hristos. Sufletul tulburat poate să găsească pace prin credința în Hristos, iar pacea va fi proporțională cu credința lui. El nu poate să-și prezinte propriile fapte bune ca pe un merit pe baza căruia să primească mântuirea. SA3 105.7

Și atunci faptele bune nu au nicio valoare reală? Oare păcătosul care săvârșește păcatul în fiecare zi fără teama de consecințe este privit cu aceeași bunăvoință cu care este privit acela care se străduiește, prin credința în Hristos, să lucreze pentru propria integritate? [200] Scriptura răspunde: „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” SA3 105.8

În rânduiala Sa divină, prin favoarea Sa nemeritată de noi, Domnul a stabilit ca faptele bune să fie răsplătite. Noi suntem primiți numai prin meritele lui Hristos, iar faptele de milă și de bunătate pe care le săvârșim sunt roadele credinței, totuși ele ajung să fie o binecuvântare pentru noi, deoarece oamenii urmează să fie răsplătiți după faptele lor. SA3 105.9

Parfumul meritelor lui Hristos este acela care face ca faptele noastre să fie vrednice de a fi primite de Dumnezeu, iar harul Său este acela care ne face în stare să facem faptele pentru care El ne răsplătește. În ele însele, faptele noastre nu au niciun merit. După ce am făcut tot ce ne-a fost cu putință, noi trebuie să ne considerăm niște robi netrebnici. Noi nu merităm mulțumiri din partea lui Dumnezeu. Noi nu am făcut nimic altceva decât ce era datoria noastră să facem, iar faptele noastre nu ar fi putut fi săvârșite prin puterea naturii noastre păcătoase. SA3 106.1

Domnul ne-a îndemnat să ne apropiem de El și El Se va apropia de noi, iar apropiindu-ne de El, noi primim harul prin care facem acele fapte care vor fi răsplătite de El. — Review and Herald, 29 ianuarie 1895 SA3 106.2

Înconjurați de atmosfera cerului — 1898. — „Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4,19). Adevărata convertire și adevărata sfințire vor fi cauza schimbării concepțiilor și sentimentelor pe care le avem unii față de alții și față de Dumnezeu. „Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el” (versetul 16). Credința noastră trebuie să crească. Trebuie să cunoaștem sfințirea Duhului. Să-L căutăm pe Dumnezeu în rugăciune stăruitoare, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra în noi. Atunci, Dumnezeu va fi slăvit prin exemplul dat de slujitorul omenesc. Noi vom fi conlucrători cu Dumnezeu. SA3 106.3

Sfințirea sufletului, a trupului și a spiritului ne va înconjura cu atmosfera cerului. Dumnezeu ne-a ales [201] din veșnicie să putem fi sfinți, conștiința noastră să fie curățită de faptele moarte pentru a-I sluji Dumnezeului celui viu. Să nu facem în niciun fel ca eul să fie dumnezeul nostru. Dumnezeu S-a dat pe Sine să moară pentru noi pentru a ne putea curăți de orice nelegiuire. Domnul va duce mai departe lucrarea desăvârșirii pentru noi, dacă Îi vom îngădui să aibă stăpânire asupra noastră. El duce mai departe lucrarea aceasta pentru binele nostru și pentru slava Numelui Său. SA3 106.4

Importanța unei credințe simple, necondiționate. — Noi trebuie să le dăm oamenilor o mărturie vie, prezentându-le simplitatea credinței. Trebuie să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt și să credem că El va face exact ce a spus. Dacă El ne mustră, este pentru ca noi să putem fi părtași ai naturii Sale divine. Scopurile și planurile Sale sunt acelea de a duce mai departe o lucrare zilnică a sfințirii în noi. Oare nu vom înțelege noi care este lucrarea noastră? Oare nu le vom arăta altora care este datoria lor, privilegiul pe care îl au de a crește în har și în cunoașterea lui Isus Hristos? SA3 106.5

„Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră” (1 Tesaloniceni 4,3). Noi nu am alergat spre țintă pentru premiul înaltei noastre chemări. Eul a găsit prea mult loc. Oh, îngăduiți ca lucrarea să fie făcută sub conducerea specială a Duhului Sfânt! Domnul cere toate puterile minții și ale ființei noastre. Voia Sa este ca noi să fim asemenea Lui în exercitarea voinței, a temperamentului, a spiritului nostru și în meditațiile noastre. Lucrarea neprihănirii nu poate fi dusă mai departe dacă nu exercităm o credință necondiționată. SA3 106.6

Acționați în fiecare zi sub influența puterii lucrătoare a lui Dumnezeu. Roadele neprihănirii sunt o liniște și o siguranță continue. Dacă am fi exercitat mai multă credință în Dumnezeu și ne-am fi încrezut mai puțin în ideile și înțelepciunea noastră, Dumnezeu Și-ar fi manifestat mai mult puterea asupra inimilor omenești. Dacă suntem una cu El printr-o credință vie, avem privilegiul de a ne bucura de meritele și eficiența mijlocirii Sale. De aceea, suntem răstigniți cu Hristos, morți împreună cu Hristos, înviați împreună cu Hristos, pentru a umbla cu El în înnoirea vieții. — Scrisoarea 105, 1898 SA3 106.7

Nevoia de o adevărată sfințire — 1902. — Cu două nopți în urmă, [202] m-am trezit la ora zece, având în suflet o povară grea cu privire la lipsa lucrării Duhului Sfânt între noi. M-am trezit și am umblat prin cameră, rugându-L pe Domnul să vină mai aproape, mult mai aproape de cei din poporul Său, și să-i înzestreze cu o asemenea putere, încât să îndeplinească bine lucrarea Sa, ca prin ei să poată fi descoperit harul îmbelșugat al lui Hristos. (...) În Predica de pe Munte, Domnul Hristos a prezentat definiția adevăratei sfințiri. El a trăit o viață sfântă. El a fost o pildă, arătând cum trebuie să fie urmașii Săi. Noi trebuie să fim răstigniți împreună cu Hristos, înmormântați împreună cu El, iar apoi înviați prin Duhul Său. Atunci vom fi plini de viața Sa. SA3 106.8

Lucrarea unei vieți întregi. — Scopul lui Dumnezeu în toate lucrările Sale cu noi este sfințirea noastră. El ne-a ales din veșnicie să fim sfinți. Hristos Însuși S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea noastră așa încât, prin credința în puterea Sa de a elibera de păcat, noi să putem fi făcuți desăvârșiți în El. Când ne-a dat Cuvântul Său, El ne-a dat pâinea din cer. El declară că, dacă mâncăm trupul Său și bem sângele Său, vom primi viața veșnică. SA3 107.1

De ce nu stăruim mai mult asupra acestui subiect? De ce nu ne străduim să îl facem mai ușor de înțeles, dacă înseamnă atât de mult? De ce creștinii nu își deschid ochii pentru a vedea lucrarea pe care Dumnezeu o cere de la ei? Sfințirea este o lucrare progresivă, care durează o viață întreagă. Domnul declară: „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră” (1 Tesaloniceni 4,3). Vreți voi ca dorințele și înclinațiile voastre să fie aduse în armonie cu voința divină? SA3 107.2

În calitate de creștini, noi ne-am angajat să înțelegem și să ne împlinim responsabilitățile, să-i arătăm lumii că avem o legătură strânsă cu Dumnezeu. Hristos trebuie să fie reprezentat prin faptele și cuvintele evlavioase ale ucenicilor Săi. SA3 107.3

Dumnezeu ne cere o ascultare desăvârșită de Legea Sa — expresia caracterului Său. „Deci, prin credință, desființăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea” (Romani 3,31). Această Lege este ecoul vocii lui Dumnezeu, care ne spune: Mai sfânt, da, tot mai sfânt. Trebuie să doriți plinătatea [203] harului lui Hristos; da, să flămânziți și să însetați după neprihănire. Făgăduința este: „Veți fi umpluți.” Îngăduiți ca inima voastră să fie umplută cu o dorință puternică după această neprihănire, după lucrarea despre care Cuvântul lui Dumnezeu declară că este pace și că are ca rezultat o liniște și o siguranță neîncetate. SA3 107.4

Părtași ai naturii divine. — Noi avem privilegiul de a fi părtași ai naturii divine, după ce am fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte. Dumnezeu a declarat clar că ne cere să fim desăvârșiți și, pentru că ne cere lucrul acesta, El a pregătit și mijloacele prin care să putem fi părtași ai naturii divine. Numai în felul acesta putem să avem succes în lupta noastră pentru viața veșnică. Puterea este dată de Hristos. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). SA3 107.5

Dumnezeu cere de la noi conformarea cu chipul Său. Sfințenia constituie reflectarea razelor strălucitoare ale slavei Sale de către poporul Său. Totuși, pentru a reflecta slava aceasta, omul trebuie să conlucreze cu Dumnezeu. Inima și mintea trebuie să fie golite de tot ce duce la rău. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie citit și studiat cu o dorință stăruitoare de a obține putere spirituală din el. Pâinea vieții trebuie să fie mâncată și asimilată pentru a putea să ajungă o parte a vieții. În felul acesta, noi obținem viața veșnică. Atunci, rugăciunea Mântuitorului, „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul”, primește răspuns. — Scrisoarea 153, 1902 SA3 107.6

Părerile și practicile trebuie să fie în conformitate cu Scripturile. — Mulți pretind că au fost sfințiți pentru Dumnezeu, și totuși, când le este prezentat marele standard al neprihănirii, se agită foarte mult și manifestă un spirit care dovedește că ei nu știu nimic despre ce înseamnă a fi sfințit. Ei nu au gândul lui Hristos, deoarece aceia care sunt sfințiți cu adevărat vor respecta și vor asculta Cuvântul lui Dumnezeu îndată ce le este explicat și vor exprima o dorință puternică de a cunoaște adevărul cu privire la fiecare punct de doctrină. Un sentiment de exaltare nu este dovada sfințirii. Afirmația: „Sunt mântuit, sunt mântuit!” nu dovedește că sufletul este mântuit sau sfințit. SA3 107.7

[204] Multora care se află într-o stare de exaltare li se spune că sunt sfințiți, deși ei nu au nicio idee clară cu privire la semnificația acestui termen, deoarece nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei se flatează că sunt în armonie cu voința lui Dumnezeu, fiindcă se simt fericiți, dar, când sunt puși la încercare, când Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat pentru a le verifica experiența, ei își astupă urechile ca să nu audă adevărul și spun: „Sunt sfințit” și, în felul acesta, pun capăt controversei. Ei nu doresc să aibă nicio legătură cu cercetarea Scripturilor, pentru a cunoaște adevărul și pentru a dovedi că se înșală pe ei înșiși în mod înspăimântător. Sfințirea înseamnă cu mult mai mult decât un val de sentimente. SA3 107.8

Exaltarea nu este sfințire. Numai conformarea deplină cu voia Tatălui nostru care este în cer înseamnă sfințire, iar voia lui Dumnezeu este explicată în Legea Sa sfântă. Respectarea tuturor poruncilor lui Dumnezeu este sfințire. A vă dovedi pe voi înșivă ca fiind niște copii ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu este sfințire. Călăuza noastră trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu, nu părerile sau ideile oamenilor. — Review and Herald, 25 martie 1902 SA3 108.1

Sfințirea este experiența unei creșteri continue — 1908. — Dacă ne păstrăm gândurile îndreptate asupra lui Hristos, El va veni la noi ca ploaia timpurie și cea târzie care cad pe pământ. Asemenea Soarelui Neprihănirii, El va răsări cu vindecarea sub aripile Lui. Noi putem să creștem cum crește crinul, putem să reînviem ca grăuntele pus în pământ și să creștem ca vița-de-vie. SA3 108.2

Când privim fără încetare spre Hristos ca Mântuitor personal și căutăm să urmăm exemplul Său, vom crește în El în toate privințele. Credința noastră va crește, conștiința noastră va fi sfințită. Vom fi din ce în ce mai mult asemenea lui Hristos în toate faptele și cuvintele noastre. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi vom crede Cuvântul Său. „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” — Scrisoarea 106, 1908 SA3 108.3