Solii alese 2

REFACEREA LUI JAMES WHITE ^49*

Cu mulți ani în urmă [1865], când soțul meu purta răspunderi grele la Battle Creek, efortul a început să aibă efecte asupra lui. Sănătatea lui a slăbit repede. În cele din urmă, mintea și trupul lui au fost doborâte și nu a fost în stare să facă nimic. Prietenii mei mi-au zis: „Doamnă White, soțul tău nu poate să trăiască.” M-am hotărât să-l duc într-un loc mai favorabil pentru vindecare. Mama lui a zis: „Ellen, tu trebuie să rămâi și să îngrijești de familie.” SA2 173.1

„Mamă”, am răspuns, „nu voi îngădui niciodată ca o minte așa de iscusită să cadă întru totul. Voi lucra cu Dumnezeu, iar Dumnezeu va lucra cu mine pentru a salva mintea soțului meu.” SA2 173.2

Ca să obțin bani pentru călătorie, am scos covoarele și le-am vândut. (…) Cu banii obținuți din vânzarea covoarelor, am cumpărat o trăsură acoperită și m-am pregătit pentru călătorie, punând în trăsură o saltea pe care să stea tata. Însoțită de Willie, care era doar un băiat de unsprezece ani, am plecat spre Wright, Michigan. SA2 173.3

În timpul călătoriei, Willie a încercat să pună zăbalele la unul dintre cai, dar și-a dat seama că nu putea. I-am spus soțului meu: „Pune-ți mâna pe umărul meu și hai să punem zăbalele.” SA2 173.4

El a spus că nu vede cum ar putea. „Da, poți”, i-am răspuns eu. „Ridică-te și vino!” El s-a ridicat și a reușit să pună zăbalele. Atunci a știut că va trebui să facă lucrul acesta și data următoare. SA2 173.5

L-am pus continuu pe soțul meu să facă lucruri mici. Nu i-am îngăduit să rămână tăcut, ci am încercat să-l țin activ. Acesta este planul pe care medicii și ajutoarele de la sanatoriile noastre trebuie să-l urmeze. Să-i conducă pe pacienți pas cu pas, pas cu pas, menținându-le mintea atât de ocupată, încât să nu aibă timp să se gândească la starea lor. SA2 173.6