Lucrarea pastorală

Câștigați-i!

În parabolele cu oaia pierdută și banul pierdut, Isus ilustrează atitudinea cerului față de cel rătăcit. — [Nou-convertiții] ar trebui să fie călăuziți cu grijă și atenție și educați ca niște copii la școală. Mulți trebuie să dea uitării teoriile cu care le-au fost impregnate viețile. Pe măsură ce se conving că modul lor de înțelegere a diverse subiecte din Biblie era greșit, sunt cuprinși de confuzie și îndoieli. Atunci au nevoie de cea mai blândă compasiune și de cel mai înțelept ajutor; ar trebui să-i învățați cu atenție, să vă rugați pentru ei și împreună cu ei, să vegheați asupra lor și să-i păziți cu cea mai amabilă grijă. Cei ce au fost învinși de ispită și s-au îndepărtat de Dumnezeu au nevoie de ajutor. Această categorie de oameni este reprezentată, în parabolele lui Hristos, de oaia pierdută. Păstorul le-a lăsat pe celelalte 99 de oi în pustie și a căutat-o pe cea pierdută până când a găsit-o; apoi s-a întors cu bucurie, purtând-o pe umeri. De asemenea, întâlnim aceeași categorie de credincioși și în parabola femeii care a căutat banul de argint pierdut până când l-a găsit; atunci și-a chemat vecinele să se bucure împreună cu ea pentru că a găsit ceea ce fusese pierdut. Aici este arătată clar legătura dintre îngerii cerești și lucrarea creștinului. Este mai multă plăcere printre îngeri pentru un singur păcătos care se pocăiește decât pentru 99 de oameni care nu au nevoie de pocăință. Tatăl și Fiul Se bucură. Întregul cer este interesat de mântuirea omului. Cel ce joacă un rol esențial în mântuirea unui suflet e liber să se bucure, căci îngerii lui Dumnezeu i-au urmărit eforturile cu cel mai mare interes și se bucură de succesul său alături de el. — 4T 263, 264. LP 128.2

Dragostea lui Hristos să vă constrângă să aveți compasiune față de cei rătăciți. — Slujitorii crucii scumpului nostru Mântuitor să nu uite experiența lor în aceste lucruri, ci să-și aducă aminte totdeauna că nu sunt decât oameni supuși greșelii, cu aceleași patimi ca și frații lor; dacă îi ajută pe frații lor, atunci trebuie să fie perseverenți în eforturile de a le face bine, având inimile umplute cu milă și dragoste. Ei trebuie să ajungă la inimile fraților lor și să-i ajute în punctele în care sunt slabi și unde au nevoie de cel mai mare ajutor. Cei ce trudesc în Cuvânt și învățătură ar trebui să-și zdrobească inimile împietrite, mândre și necredincioase dacă vor ca frații lor să facă același lucru. Hristos a făcut totul pentru noi fiindcă eram neputincioși, prinși în lanțurile întunericului, ale păcatului și ale disperării, și pentru că nu puteam face nimic pentru noi înșine. Exercitându-ne credința, speranța și dragostea, ne apropiem tot mai mult de standardul de perfectă sfințenie. Frații noștri au aceeași nevoie disperată de ajutor pe care am avut-o și noi. Nu ar trebui să-i împovărăm cu o cenzură inutilă, ci să lăsăm ca dragostea lui Hristos să ne constrângă să fim plini de compasiune și blânzi, astfel încât să plângem pentru cei care greșesc și care s-au îndepărtat de Dumnezeu. Sufletul are o valoare infinită. Valoarea lui poate fi judecată numai prin prisma prețului plătit pentru răscumpărarea lui. Calvarul! Calvarul! Calvarul! El ne arată adevărata valoare a unui suflet. — 3T 187, 188. LP 128.3

Cei rătăciți ar putea să se ridice împotriva pastorilor care se preocupă de ei cu credincioșie. — Unii sunt atât de reci și de rătăciți, încât nu-și dau seama că iubesc comorile pământești, care, curând, vor fi măturate pentru totdeauna. Dragostea lumii îi înconjoară ca o haină groasă și, dacă nu-și vor schimba comportamentul, nu vor ști cât de mult valorează să ne sacrificăm de dragul lui Hristos. Trebuie să alungăm din suflet toți idolii, toată dragostea pentru lume. Sunt pastori și prieteni credincioși ce văd pericolul care înconjoară aceste suflete înrobite de eu și care le prezintă cu credincioșie erorile căii pe care o urmează, dar, cei mustrați, în loc să primească admonestările în spiritul în care sunt făcute și în loc să ia aminte la ele, se ridică împotriva celor ce se preocupă de ei cu credincioșie. O, dacă s-ar ridica din această letargie spirituală și s-ar împrieteni cu Dumnezeu! Lumea le orbește ochii și nu-L pot vedea pe Cel ce este invizibil. Nu sunt în stare să discearnă prețioasele lucruri de interes veșnic, ci văd adevărul lui Dumnezeu într-o lumină atât de slabă, încât li se pare de mică valoare. — RH, 31 octombrie 1893. LP 128.4