The Acts of the Apostles

Chapter 21—In the Regions Beyond

This chapter is based on Acts 16:7-40.

The time had come for the gospel to be proclaimed beyond the confines of Asia Minor. The way was preparing for Paul and his fellow workers to cross over into Europe. At Troas, on the borders of the Mediterranean Sea, “a vision appeared to Paul in the night: There stood a man of Macedonia, and prayed him, saying, Come over into Macedonia, and help us.” AA 211.1

The call was imperative, admitting of no delay. “After he had seen the vision,” declares Luke, who accompanied Paul and Silas and Timothy on the journey across to Europe, “immediately we endeavored to go into Macedonia, assuredly gathering that the Lord had called us for to preach the gospel unto them. Therefore loosing from Troas, we came with a straight course to Samothracia, and the next day to Neapolis; and from thence to Philippi, which is the chief city of that part of Macedonia, and a colony.” AA 211.2

“On the Sabbath,” Luke continues, “we went out of the city by a riverside, where prayer was wont to be made; and we sat down, and spake unto the women which resorted thither. And a certain woman named Lydia, a seller of purple, of the city of Thyatira, which worshiped God, heard us: whose heart the Lord opened.” Lydia received the truth gladly. She and her household were converted and baptized, and she entreated the apostles to make her house their home. AA 212.1

As the messengers of the cross went about their work of teaching, a woman possessed of a spirit of divination followed them, crying, “These men are the servants of the most high God, which show unto us the way of salvation. And this did she many days.” AA 212.2

This woman was a special agent of Satan and had brought to her masters much gain by soothsaying. Her influence had helped to strengthen idolatry. Satan knew that his kingdom was being invaded, and he resorted to this means of opposing the work of God, hoping to mingle his sophistry with the truths taught by those who were proclaiming the gospel message. The words of recommendation uttered by this woman were an injury to the cause of truth, distracting the minds of the people from the teachings of the apostles and bringing disrepute upon the gospel, and by them many were led to believe that the men who spoke with the Spirit and power of God were actuated by the same spirit as this emissary of Satan. AA 212.3

For some time the apostles endured this opposition; then under the inspiration of the Holy Ghost Paul commanded the evil spirit to leave the woman. Her immediate silence testified that the apostles were the servants of God and that the demon had acknowledged them to be such and had obeyed their command. AA 212.4

Dispossessed of the evil spirit and restored to her right mind, the woman chose to become a follower of Christ. Then her masters were alarmed for their craft. They saw that all hope of receiving money from her divinations and soothsayings was at an end and that their source of income would soon be entirely cut off if the apostles were allowed to continue the work of the gospel. AA 213.1

Many others in the city were interested in gaining money through satanic delusions, and these, fearing the influence of a power that could so effectually stop their work, raised a mighty cry against the servants of God. They brought the apostles before the magistrates with the charge: “These men, being Jews, do exceedingly trouble our city, and teach customs, which are not lawful for us to receive, neither to observe, being Romans.” AA 213.2

Stirred by a frenzy of excitement, the multitude rose against the disciples. A mob spirit prevailed and was sanctioned by the authorities, who tore the outer garments from the apostles and commanded that they should be scourged. “And when they had laid many stripes upon them, they cast them into prison, charging the jailer to keep them safely: who, having received such a charge, thrust them into the inner prison, and made their feet fast in the stocks.” AA 213.3

The apostles suffered extreme torture because of the painful position in which they were left, but they did not murmur. Instead, in the utter darkness and desolation of the dungeon, they encouraged each other by words of prayer and sang praises to God because they were found worthy to suffer shame for His sake. Their hearts were cheered by a deep and earnest love for the cause of their Redeemer. Paul thought of the persecution he had been instrumental in bringing upon the disciples of Christ, and he rejoiced that his eyes had been opened to see, and his heart to feel, the power of the glorious truths which once he despised. AA 213.4

With astonishment the other prisoners heard the sound of prayer and singing issuing from the inner prison. They had been accustomed to hear shrieks and moans, cursing and swearing, breaking the silence of the night; but never before had they heard words of prayer and praise ascending from that gloomy cell. Guards and prisoners marveled and asked themselves who these men could be, who, cold, hungry, and tortured, could yet rejoice. AA 214.1

Meanwhile the magistrates returned to their homes, congratulating themselves that by prompt and decisive measures they had quelled a tumult. But on the way they heard further particulars concerning the character and work of the men they had sentenced to scourging and imprisonment. They saw the woman who had been freed from satanic influence and were struck by the change in her countenance and demeanor. In the past she had caused the city much trouble; now she was quiet and peaceable. As they realized that in all probability they had visited upon two innocent men the rigorous penalty of the Roman law they were indignant with themselves and decided that in the morning they would command that the apostles be privately released and escorted from the city, beyond the danger of violence from the mob. AA 214.2

But while men were cruel and vindictive, or criminally negligent of the solemn responsibilities devolving upon them, God had not forgotten to be gracious to His servants. All heaven was interested in the men who were suffering for Christ's sake, and angels were sent to visit the prison. At their tread the earth trembled. The heavily bolted prison doors were thrown open; the chains and fetters fell from the hands and feet of the prisoners; and a bright light flooded the prison. AA 215.1

The keeper of the jail had heard with amazement the prayers and songs of the imprisoned apostles. When they were led in, he had seen their swollen and bleeding wounds, and had himself caused their feet to be fastened in the stocks. He had expected to hear from them bitter groans and imprecations, but he heard instead songs of joy and praise. With these sounds in his ears the jailer had fallen into a sleep from which he was awakened by the earthquake and the shaking of the prison walls. AA 215.2

Starting up in alarm, he saw with dismay that all the prison doors were open, and the fear flashed upon him that the prisoners had escaped. He remembered with what explicit charge Paul and Silas had been entrusted to his care the night before, and he was certain that death would be the penalty of his apparent unfaithfulness. In the bitterness of his spirit he felt that it was better for him to die by his own hand than to submit to a disgraceful execution. Drawing his sword, he was about to kill himself, when Paul's voice was heard in the words of cheer, “Do thyself no harm: for we are all here.” Every man was in his place, restrained by the power of God exerted through one fellow prisoner. AA 215.3

The severity with which the jailer had treated the apostles had not aroused their resentment. Paul and Silas had the spirit of Christ, not the spirit of revenge. Their hearts, filled with the love of the Saviour, had no room for malice against their persecutors. AA 216.1

The jailer dropped his sword and, calling for lights, hastened into the inner dungeon. He would see what manner of men these were who repaid with kindness the cruelty with which they had been treated. Reaching the place where the apostles were, and casting himself before them, he asked their forgiveness. Then, bringing them out into the open court, he inquired, “Sirs, what must I do to be saved?” AA 216.2

The jailer had trembled as he beheld the wrath of God manifested in the earthquake; when he thought that the prisoners had escaped he had been ready to die by his own hand; but now all these things seemed of little consequence compared with the new, strange dread that agitated his mind, and his desire to possess the tranquillity and cheerfulness shown by the apostles under suffering and abuse. He saw in their countenances the light of heaven; he knew that God had interposed in a miraculous manner to save their lives; and with peculiar force the words of the spirit-possessed woman came to his mind: “These men are the servants of the most high God, which show unto us the way of salvation.” AA 216.3

With deep humility he asked the apostles to show him the way of life. “Believe on the Lord Jesus Christ, and thou shalt be saved, and thy house,” they answered; and “they spake unto him the word of the Lord, and to all that were in his house.” The jailer then washed the wounds of the apostles and ministered to them, after which he was baptized by them, with all his household. A sanctifying influence diffused itself among the inmates of the prison, and the minds of all were opened to listen to the truths spoken by the apostles. They were convinced that the God whom these men served had miraculously released them from bondage. AA 217.1

The citizens of Philippi had been greatly terrified by the earthquake, and when in the morning the officers of the prison told the magistrates of what had occurred during the night, they were alarmed and sent the sergeants to liberate the apostles. But Paul declared, “They have beaten us openly uncondemned, being Romans, and have cast us into prison; and now do they thrust us out privily? nay verily; but let them come themselves and fetch us out.” AA 217.2

The apostles were Roman citizens, and it was unlawful to scourge a Roman, save for the most flagrant crime, or to deprive him of his liberty without a fair trial. Paul and Silas had been publicly imprisoned, and they now refused to be privately released without the proper explanation on the part of the magistrates. AA 217.3

When this word was brought to the authorities, they were alarmed for fear that the apostles would complain to the emperor, and going at once to the prison, they apologized to Paul and Silas for the injustice and cruelty done them and personally conducted them out of the prison, entreating them to depart from the city. The magistrates feared the apostles’ influence over the people, and they also feared the Power that had interposed in behalf of these innocent men. AA 217.4

Acting upon the instruction given by Christ, the apostles would not urge their presence where it was not desired. “They went out of the prison, and entered into the house of Lydia: and when they had seen the brethren, they comforted them, and departed.” AA 218.1

The apostles did not regard as in vain their labors in Philippi. They had met much opposition and persecution; but the intervention of Providence in their behalf, and the conversion of the jailer and his household, more than atoned for the disgrace and suffering they had endured. The news of their unjust imprisonment and miraculous deliverance became known through all that region, and this brought the work of the apostles to the notice of a large number who otherwise would not have been reached. AA 218.2

Paul's labors at Philippi resulted in the establishment of a church whose membership steadily increased. His zeal and devotion, and, above all, his willingness to suffer for Christ's sake, exerted a deep and lasting influence upon the converts. They prized the precious truths for which the apostles had sacrificed so much, and gave themselves with wholehearted devotion to the cause of their Redeemer. AA 218.3

That this church did not escape persecution is shown by an expression in Paul's letter to them. He says, “Unto you it is given in the behalf of Christ, not only to believe on Him, but also to suffer for His sake; having the same conflict which ye saw in me.” Yet such was their steadfastness in the faith that he declares, “I thank my God upon every remembrance of you, always in every prayer of mine for you all making request with joy, for your fellowship in the gospel from the first day until now.” Philippians 1:29, 30, 3-5. AA 218.4

Terrible is the struggle that takes place between the forces of good and of evil in important centers where the messengers of truth are called upon to labor. “We wrestle not against flesh and blood,” declares Paul, “but against principalities, against powers, against the rulers of the darkness of this world.” Ephesians 6:12. Till the close of time there will be a conflict between the church of God and those who are under the control of evil angels. AA 219.1

The early Christians were often called to meet the powers of darkness face to face. By sophistry and by persecution the enemy endeavored to turn them from the true faith. At the present time, when the end of all things earthly is rapidly approaching, Satan is putting forth desperate efforts to ensnare the world. He is devising many plans to occupy minds and to divert attention from the truths essential to salvation. In every city his agencies are busily organizing into parties those who are opposed to the law of God. The archdeceiver is at work to introduce elements of confusion and rebellion, and men are being fired with a zeal that is not according to knowledge. AA 219.2

Wickedness is reaching a height never before attained, and yet many ministers of the gospel are crying, “Peace and safety.” But God's faithful messengers are to go steadily forward with their work. Clothed with the panoply of heaven, they are to advance fearlessly and victoriously, never ceasing their warfare until every soul within their reach shall have received the message of truth for this time. AA 220.1

Capitolul 21 — În ținuturile mai depărtate

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 16, 7-40.

Sosise vremea ca Evanghelia să fie vestită și dincolo de hotarele Asiei Mici. Calea era pregătită ca Pavel și conlucrătorii lui să treacă în Europa. La Troa, pe țărmurile Mării Mediterane, “noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare și i-a făcut următoarea rugăminte: ‘Treci în Macedonia, și ajută-ne!’” FA 211.1

Chemarea era hotărâtă, neîngăduind nici o zăbavă. “După vedenia aceasta”, spune Luca, apostolul care i-a însoțit pe Pavel, Sila și pe Timotei în călătoria lor în Europa, “am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înțelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, și a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ținut al Macedoniei, și o colonie romană”. FA 211.2

“În ziua Sabatului”, continuă Luca, “am ieșit afară pe poarta cetății, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am șezut jos și am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu și asculta. Domnul i-a deschis inima.” Lidia a primit cu bucurie adevărul. Ea și casa ei s-au convertit și au fost botezați și Lidia a stăruit de apostoli să facă din casa ei un cămin al lor. FA 212.1

Când solii crucii au pornit în lucrarea lor de învățare a oamenilor, o femeie stăpânită de un duh de ghicire s-a luat după ei și a început să strige: “Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii. Așa a făcut ea timp de mai multe zile.” FA 212.2

Femeia aceasta era o unealtă deosebită a lui Satana și prin ghicire adusese mult câștig stăpânilor ei. Influența ei ajutase la întărirea idolatriei. Satana știa că împărăția lui fusese invadată și a recurs la acest mijloc prin care să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu, sperând să amestece sofisticăriile ei cu adevărurile învățate de aceia care vesteau solia Evangheliei. Cuvintele de recomandare rostite de această femeie erau o insultă la adresa cauzei adevărului, abătând mințile oamenilor de la învățăturile apostolilor și aducând dispreț asupra Evangheliei; și prin ele mulți erau făcuți să creadă că aceia care vorbeau mânați de Duhul și prin puterea lui Dumnezeu erau mânați de același spirit ca și acest emisar al lui Satana. FA 212.3

Pentru o vreme, apostolii au răbdat această împotrivire; dar, după aceea, sub inspirația Duhului Sfânt, Pavel a poruncit spiritului rău o să părăsească pe femeie. Tăcerea ei imediată a mărturisit că apostolii erau slujitorii lui Dumnezeu și că demonul i-a recunoscut ca atare și a ascultat de porunca lor. FA 212.4

Nemaifiind stăpânită de spiritul cel rău și revenită la normal, cu o judecată chibzuită, femeia a ales să devină o urmașă a lui Hristos. Stăpânii ei însă s-au alarmat din pricina pierderii câștigului adus de aceasta. Ei au văzut că se spulberase orice nădejde de a mai primi bani de pe urma prezicerilor și ghicirilor ei și că izvorul lor de venituri va seca cu totul în curând, dacă apostolilor li s-ar mai fi îngăduit să continue lucrarea Evangheliei. FA 213.1

Mulți alții din oraș erau interesați în câștigarea de bani, folosindu-se de amăgirile satanice; și aceștia, temându-se de influența unei puteri care ar putea face să înceteze cu totul lucrarea lor, au strigat cu putere împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Ei i-au dus pe apostoli înaintea dregătorilor cu învinuirea aceasta: “Oamenii aceștia ne tulbură cetatea; sunt niște iudei care vestesc niște obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm.” FA 213.2

Împinși de furia ațâțătorilor, mulțimea s-a ridicat împotriva ucenicilor. Un spirit ostil a pus stăpânire pe mulțime, o atitudine aprobată de autorități, care au rupt veșmintele apostolilor și au poruncit să fie biciuiți. “După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniță, și au dat în grija temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temnița dinăuntru și le-a băgat picioarele în butuci”. FA 213.3

Apostolii au avut de suferit chinuri groaznice din pricina poziției dureroase în care fuseseră lăsați, însă nu au murmurat. Dimpotrivă, în întunericul acela dens și al apăsării izolării din închisoare, ei s-au încurajat unul pe altul prin rugăciuni și au cântat laude la adresa lui Dumnezeu, fiindcă au fost găsiți vrednici să sufere rușine pentru El. Inimile lor erau însuflețite de o adâncă și sinceră iubire pentru cauza Răscumpărătorului lor. Pavel cugeta la persecuția pe care el o adusese asupra ucenicilor lui Hristos și se bucura acum că ochii săi fuseseră deschiși ca să vadă și inima lui să simtă puterea glorioaselor adevăruri pe care altădată le disprețuise. FA 213.4

Plini de uimire, ceilalți întemnițați au auzit sunetul rugăciunii și al cântecului venind din temnița cea dinăuntru. Ei fuseseră obișnuiți să audă urlete și gemete, blesteme și înjurături spărgând liniștea nopții; dar niciodată mai înainte ei n-au auzit cuvinte de rugăciune și cântări de laudă înălțându-se din celula aceea întunecoasă. Gardienii și întemnițații se mirau și se întrebau cine ar putea fi oamenii aceștia care, înghețați, flămânzi și chinuiți, puteau totuși să se bucure. FA 214.1

În timpul acesta, dregătorii s-au întors spre casele lor, felicitându-se că, prin măsuri luate la timp și hotărâte, au stins o răzvrătire. Însă pe drum ei au mai aflat unele amănunte cu privire la caracterul și lucrarea oamenilor pe care hotărâseră să fie biciuiți și întemnițați. Ei au văzut femeia care fusese eliberată de sub influența satanică și au fost șocați de schimbarea înfățișării și purtării ei. În trecut, ea pricinuise multe necazuri în cetate; acum era liniștită și tăcută. Când și-au dat seama că, mai mult ca sigur, aplicaseră la doi nevinovați pedeapsa cea aspră a legii romane, s-au mâniat pe ei înșiși și au hotărât ca dimineața să poruncească ca apostolii să fie eliberați pe ascuns și, însoțiți de străjeri, să fie conduși afară din cetate, dincolo de orice primejdie sau violență din partea gloatei. FA 214.2

Însă, în timp ce oamenii erau cruzi și răzbunători sau vinovați de moarte, fiindcă-și neglijaseră răspunderile solemne puse asupra lor, Dumnezeu n-a uitat să fie îndurător față de slujitorii Săi. Întreg cerul se interesa de aceia care sufereau din pricina lui Hristos și îngeri au fost trimiși să viziteze închisoarea. La sosirea lor, pământul s-a cutremurat. Ușile cele grele și ferecate ale închisorii s-au dat în lături; lanțurile și cătușele au căzut de la mâinile și picioarele întemnițaților; și închisoarea a fost inundată de o lumină strălucitoare. FA 215.1

Cu surprindere temnicerul auzise rugăciunile și cântecele apostolilor întemnițați. Când ei au fost aduși acolo, el a văzut rănile lor umflate și sângerânde și totuși chiar el a poruncit ca să le strângă picioarele în butuci. Se așteptase să audă din partea lor gemete și blesteme; dar, în loc de acestea, el a auzit cântece de bucurie și laudă. Temnicerul adormise cu aceste sunete în urechi, dar a fost trezit de cutremur și de zgâlțâirea zidurilor închisorii. FA 215.2

Sărind îngrozit în picioare, el a văzut cu spaimă că toate ușile închisorii erau deschise și deodată îl străfulgeră teama că întemnițații au scăpat. El își aminti cu ce poruncă hotărâtă fuseseră încredințați Pavel și Sila în grija lui în seara trecută și era sigur că moartea avea să fie pedeapsa pentru aparenta neîmplinire credincioasă a datoriei. În amărăciunea sufletului său, a crezut că era mai bine să moară chiar de mâna sa decât să fie supus unei osândiri rușinoase. Trăgând sabia, era tocmai să se omoare, când glasul lui Pavel s-a auzit în cuvinte pline de îmbărbătare: “Să nu-ți faci nici un rău, căci toți suntem aici”. Fiecare era la locul său, reținuți de puterea lui Dumnezeu, exercitată printr-unul dintre întemnițați. FA 215.3

Asprimea cu care temnicerul se purtase față de apostoli nu trezise nici un resentiment. Pavel și Sila aveau spiritul lui Hristos și nu spiritul răzbunării. Inimile lor, pline de iubirea Mântuitorului, nu aveau nici un colțișor pentru răutate împotriva prigonitorilor lor. FA 216.1

Temnicerul a azvârlit sabia și, cerând o lumină, s-a grăbit să ajungă în închisoarea dinăuntru. El avea să vadă ce fel de oameni erau aceștia, care răsplăteau cu bunătate cruzimea cu care ei fuseseră tratați. Ajungând acolo unde erau apostolii și aruncându-se înaintea lor, el le-a cerut iertare. După aceea, scoțându-i afară, i-a întrebat: “Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” FA 216.2

Temnicerul s-a cutremurat când a văzut mânia lui Dumnezeu manifestată prin cutremur; la gândul că cei închiși ar fi scăpat, el fusese gata să moară de propria sa mână; dar acum toate aceste lucruri păreau de mică importanță în comparație cu temerea cea nouă și ciudată care îi frământa mintea, precum și dorința de a avea liniștea și voioșia arătate de apostoli în suferință și ocară. Pe fețele lor, el a văzut lumina cerului; el a înțeles că Dumnezeu intervenise într-un chip minunat spre a le salva viața; și, cu o putere deosebită, cuvintele femeii posedate i-au venit în minte: “Oamenii aceștia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii”. FA 216.3

Cu deplină umilință, el le-a cerut apostolilor să-i arate calea vieții. “Crede în Domnul Isus și vei fi mântuit tu și casa ta”, au răspuns ei; “și i-au vestit Cuvântul Domnului atât lui, cât și tuturor celor din casa lui”. Apoi, temnicerul a spălat rănile apostolilor, iar după aceea a fost botezat de ei împreună cu toată casa lui. O influență sfințitoare s-a răspândit printre cei întemnițați și mințile tuturor au fost deschise să asculte adevărurile rostite de apostoli. Ei erau convinși că Dumnezeul cărora Îi slujeau acești oameni îi scăpase din robie. FA 217.1

Locuitorii din Filipi fuseseră foarte înspăimântați de cutremur și când, dimineața, slujbașii închisorii au spus dregătorilor ce se întâmplase peste noapte, aceștia s-au speriat și au trimis pe lictori să dea drumul apostolilor. Dar Pavel a spus: “După ce ne-au bătut cu nuiele în fața tuturor, fără să fim judecați, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniță și acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge așa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!” FA 217.2

Apostolii erau cetățeni romani și era împotriva legii să bați pe un roman, afară de cazul unei vine mari și, de asemenea, să-l lipsești de libertate fără o judecată în toată regula. Pavel și Sila fuseseră întemnițați în văzul lumii și acum ei refuzau să fie eliberați pe ascuns fără de cuvenita lămurire din partea dregătorilor. FA 217.3

Când cuvintele acestea au fost aduse la cunoștința autorităților, acestea s-au îngrozit de teama ca nu cumva apostolii să se plângă împăratului și au mers de îndată la închisoare, s-au scuzat față de Pavel și Sila pentru nedreptatea și cruzimea cu care au fost tratați și dregătorii înșiși i-au scos din închisoare, stăruind de ei să plece din cetate. Aceștia se temeau de influența apostolilor asupra oamenilor și, de asemenea, ei se temeau de Puterea care intervenise în favoarea acestor oameni nevinovați. FA 217.4

Potrivit îndrumării date de Hristos, apostolii nu voiau să stăruie cu prezența lor acolo unde aceasta nu era dorită. “Ei au ieșit din temniță, și au intrat în casa Lidiei; și, după ce au văzut și mângâiat pe frați, au plecat”. FA 218.1

Apostolii n-au considerat ca fiind zadarnică lucrarea lor în Filipi. Ei întâmpinaseră multă împotrivire și prigoană; dar intervenția Providenței în favoarea lor și convertirea temnicerului și a casei lui au răsplătit din belșug batjocura și suferința pe care o înduraseră. Vestea despre nedreapta întemnițare și minunata eliberare a ajuns să fie cunoscută în toată regiunea aceea, și aceasta a făcut ca lucrarea apostolilor să fie cunoscută de un mare număr de oameni la care altfel nu s-ar fi putut ajunge. FA 218.2

Lucrarea lui Pavel la Filipia a avut ca urmare întemeierea unei biserici ai cărei membri se înmulțeau mereu. Zelul și devotamentul lui și, mai presus de toate, spiritul lui gata de a suferi pentru Hristos au exercitat o influență profundă și dăinuitoare asupra convertiților. Ei au prețuit adevărurile cele scumpe pentru care apostolii jertfiseră atât de mult și s-au predat într-o deplină consacrare lucrării Mântuitorului lor. FA 218.3

Că această biserică nu a scăpat de prigoniri este arătat de unele cuvinte din epistola lui Pavel către ei. El spune: “Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El, și să și duceți, cum și faceți, aceeași luptă, pe care ați văzut-o la mine”. Totuși, atât de mare era statornicia lor în credință, încât el spunea: “Mulțumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez pentru voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toți, cu bucurie pentru partea pe care o luați la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum”. (Filipeni 1, 29.30.3-5.) FA 218.4

Grozavă este lupta ce are loc între puterile binelui și ale răului în centrele importante unde solii adevărului sunt chemați să lucreze. “Noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui”, spunea Pavel, “ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac”. (Efeseni 6, 12.) Până la încheierea vremii va dăinui conflictul dintre biserica lui Dumnezeu și aceia care se găsesc sub stăpânirea îngerilor răi. FA 219.1

Primii creștini erau deseori chemați să întâmpine puterile întunericului față către față. Prin amăgiri meșteșugite și prin prigoană, vrăjmașul s-a străduit să-i abată de la dreapta credință. În vremea de acum, când sfârșitul tuturor lucrurilor pământești se apropie cu pași iuți, Satana depune sforțări disperate să prindă lumea în cursă. El născocește multe planuri pentru a ocupa mințile și a abate atenția de la adevărurile absolut trebuincioase mântuirii. În fiecare loc, uneltele lui se grupează cu sârguință alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu. Arhiamăgitorul este la lucru spre a introduce elemente de confuzie și răscoală și oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu cunoștința ce o au. FA 219.2

Păcătoșenia atinge o culme nemaiatinsă vreodată mai înainte și totuși mulți slujitori ai Evangheliei strigă: “Pace și siguranță”. Dar solii cei credincioși ai lui Dumnezeu trebuie să meargă înainte cu lucrarea lor. Îmbrăcați cu întreaga armură a cerului, ei trebuie să înainteze fără teamă și biruitori, neîncetând niciodată lupta lor până când solia adevărului pentru timpul acesta n-a ajuns până la ultimul suflet la care se putea ajunge. FA 220.1