The Acts of the Apostles
Chapter 18—Preaching Among the Heathen
This chapter is based on Acts 14:1-26.
From Antioch in Pisidia, Paul and Barnabas went to Iconium. In this place, as at Antioch, they began their labors in the synagogue of their own people. They met with marked success; “a great multitude both of the Jews and also of the Greeks believed.” But in Iconium, as in other places where the apostles labored, “the unbelieving Jews stirred up the Gentiles, and made their minds evil affected against the brethren.” AA 177.1
The apostles, however, were not turned aside from their mission, for many were accepting the gospel of Christ. In the face of opposition, envy, and prejudice they went on with their work, “speaking boldly in the Lord,” and God “gave testimony unto the word of His grace, and granted signs and wonders to be done by their hands.” These evidences of divine approval had a powerful influence on those whose minds were open to conviction, and converts to the gospel multiplied. AA 177.2
The increasing popularity of the message borne by the apostles, filled the unbelieving Jews with envy and hatred, and they determined to stop the labors of Paul and Barnabas at once. By means of false and exaggerated reports they led the authorities to fear that the entire city was in danger of being incited to insurrection. They declared that large numbers were attaching themselves to the apostles and suggested that it was for secret and dangerous designs. AA 178.1
In consequence of these charges the disciples were repeatedly brought before the authorities; but their defense was so clear and sensible, and their statement of what they were teaching so calm and comprehensive, that a strong influence was exerted in their favor. Although the magistrates were prejudiced against them by the false statements they had heard, they dared not condemn them. They could but acknowledge that the teachings of Paul and Barnabas tended to make men virtuous, law-abiding citizens, and that the morals and order of the city would improve if the truths taught by the apostles were accepted. AA 178.2
Through the opposition that the disciples met, the message of truth gained great publicity; the Jews saw that their efforts to thwart the work of the new teachers resulted only in adding greater numbers to the new faith. “The multitude of the city was divided: and part held with the Jews, and part with the apostles.” AA 178.3
So enraged were the leaders among the Jews by the turn that matters were taking, that they determined to gain their ends by violence. Arousing the worst passions of the ignorant, noisy mob, they succeeded in creating a tumult, which they attributed to the teaching of the disciples. By this false charge they hoped to gain the help of the magistrates in carrying out their purpose. They determined that the apostles should have no opportunity to vindicate themselves and that the mob should interfere by stoning Paul and Barnabas, thus putting an end to their labors. AA 178.4
Friends of the apostles, though unbelievers, warned them of the malicious designs of the Jews and urged them not to expose themselves needlessly to the fury of the mob, but to escape for their lives. Paul and Barnabas accordingly departed in secret from Iconium, leaving the believers to carry on the work alone for a time. But they by no means took final leave; they purposed to return after the excitement had abated, and complete the work begun. AA 179.1
In every age and in every land, God's messengers have been called upon to meet bitter opposition from those who deliberately chose to reject the light of heaven. Often, by misrepresentation and falsehood, the enemies of the gospel have seemingly triumphed, closing the doors by which God's messengers might gain access to the people. But these doors cannot remain forever closed, and often, as God's servants have returned after a time to resume their labors, the Lord has wrought mightily in their behalf, enabling them to establish memorials to the glory of His name. AA 179.2
Driven by persecution from Iconium, the apostles went to Lystra and Derbe, in Lycaonia. These towns were inhabited largely by a heathen, superstitious people, but among them were some who were willing to hear and accept the gospel message. In these places and in the surrounding country the apostles decided to labor, hoping to avoid Jewish prejudice and persecution. AA 179.3
In Lystra there was no Jewish synagogue, though a few Jews were living in the town. Many of the inhabitants of Lystra worshiped at a temple dedicated to Jupiter. When Paul and Barnabas appeared in the town and, gathering the Lystrians about them, explained the simple truths of the gospel, many sought to connect these doctrines with their own superstitious belief in the worship of Jupiter. AA 180.1
The apostles endeavored to impart to these idolaters a knowledge of God the Creator and of His Son, the Saviour of the human race. They first directed attention to the wonderful works of God—the sun, the moon, and the stars, the beautiful order of the recurring seasons, the mighty snow-capped mountains, the lofty trees, and other varied wonders of nature, which showed a skill beyond human comprehension. Through these works of the Almighty, the apostles led the minds of the heathen to a contemplation of the great Ruler of the universe. AA 180.2
Having made plain these fundamental truths concerning the Creator, the apostles told the Lystrians of the Son of God, who came from heaven to our world because He loved the children of men. They spoke of His life and ministry, His rejection by those He came to save, His trial and crucifixion, His resurrection, and His ascension to heaven, there to act as man's advocate. Thus, in the Spirit and power of God, Paul and Barnabas preached the gospel in Lystra. AA 180.3
At one time, while Paul was telling the people of Christ's work as a healer of the sick and afflicted, he saw among his hearers a cripple whose eyes were fastened on him and who received and believed his words. Paul's heart went out in sympathy toward the afflicted man, in whom he discerned one who “had faith to be healed.” In the presence of the idolatrous assembly Paul commanded the cripple to stand upright on his feet. Heretofore the sufferer had been able to take a sitting posture only, but now he instantly obeyed Paul's command and for the first time in his life stood on his feet. Strength came with this effort of faith, and he who had been a cripple “leaped and walked.” AA 181.1
“When the people saw what Paul had done, they lifted up their voices, saying in the speech of Lycaonia, The gods are come down to us in the likeness of men.” This statement was in harmony with a tradition of theirs that the gods occasionally visited the earth. Barnabas they called Jupiter, the father of gods, because of his venerable appearance, his dignified bearing, and the mildness and benevolence expressed in his countenance. Paul they believe to be Mercury, “because he was the chief speaker,” earnest and active, and eloquent with words of warning and exhortation. AA 181.2
The Lystrians, eager to show their gratitude, prevailed upon the priest of Jupiter to do the apostles honor, and he “brought oxen and garlands unto the gates, and would have done sacrifice with the people.” Paul and Barnabas, who had sought retirement and rest, were not aware of these preparations. Soon, however, their attention was attracted by the sound of music and the enthusiastic shouting of a large crowd who had come to the house where they were staying. AA 181.3
When the apostles ascertained the cause of this visit and its attendant excitement, “they rent their clothes, and ran in among the people” in the hope of preventing further proceedings. In a loud, ringing voice, which rose above the shouting of the people, Paul demanded their attention; and as the tumult suddenly ceased, he said: “Sirs, why do ye these things? We also are men of like passions with you, and preach unto you that ye should turn from these vanities unto the living God, which made heaven, and earth, and the sea, and all things that are therein: who in times past suffered all nations to walk in their own ways. Nevertheless He left not Himself without witness, in that He did good, and gave us rain from heaven, and fruitful seasons, filling our hearts with food and gladness.” AA 182.1
Notwithstanding the positive denial of the apostles that they were divine, and notwithstanding Paul's endeavors to direct the minds of the people to the true God as the only object worthy of adoration, it was almost impossible to turn the heathen from their intention to offer sacrifice. So firm had been their belief that these men were indeed gods, and so great their enthusiasm, that they were loath to acknowledge their error. The record says that they were “scarce restrained.” AA 182.2
The Lystrians reasoned that they had beheld with their own eyes the miraculous power exercised by the apostles. They had seen a cripple who had never before been able to walk, made to rejoice in perfect health and strength. It was only after much persuasion on the part of Paul, and careful explanation regarding the mission of himself and Barnabas as representatives of the God of heaven and of His Son, the great Healer, that the people were persuaded to give up their purpose. AA 182.3
The labors of Paul and Barnabas at Lystra were suddenly checked by the malice of “certain Jews from Antioch and Iconium,” who, upon learning of the success of the apostles’ work among the Lycaonians, had determined to follow them and persecute them. On arriving at Lystra, these Jews soon succeeded in inspiring the people with the same bitterness of spirit that actuated their own minds. By words of misrepresentation and calumny those who had recently regarded Paul and Barnabas as divine beings were persuaded that in reality the apostles were worse than murderers and were deserving of death. AA 183.1
The disappointment that the Lystrians had suffered in being refused the privilege of offering sacrifice to the apostles, prepared them to turn against Paul and Barnabas with an enthusiasm approaching that with which they had hailed them as gods. Incited by the Jews, they planned to attack the apostles by force. The Jews charged them not to allow Paul an opportunity to speak, alleging that if they were to grant him this privilege, he would bewitch the people. AA 183.2
Soon the murderous designs of the enemies of the gospel were carried out. Yielding to the influence of evil, the Lystrians became possessed with a satanic fury and, seizing Paul, mercilessly stoned him. The apostle thought that his end had come. The martyrdom of Stephen, and the cruel part that he himself had acted upon that occasion, came vividly to his mind. Covered with bruises and faint with pain, he fell to the ground, and the infuriated mob “drew him out of the city, supposing he had been dead.” AA 183.3
In this dark and trying hour the company of Lystrian believers, who through the ministry of Paul and Barnabas had been converted to the faith of Jesus, remained loyal and true. The unreasoning opposition and cruel persecution by their enemies served only to confirm the faith of these devoted brethren; and now, in the face of danger and scorn, they showed their loyalty by gathering sorrowfully about the form of him whom they believed to be dead. AA 184.1
What was their surprise when in the midst of their lamentations the apostle suddenly lifted up his head and rose to his feet with the praise of God upon his lips. To the believers this unexpected restoration of God's servant was regarded as a miracle of divine power and seemed to set the signet of Heaven upon their change of belief. They rejoiced with inexpressible gladness and praised God with renewed faith. AA 184.2
Among those who had been converted at Lystra, and who were eyewitnesses of the sufferings of Paul, was one who was afterward to become a prominent worker for Christ and who was to share with the apostle the trials and the joys of pioneer service in difficult fields. This was a young man named Timothy. When Paul was dragged out of the city, this youthful disciple was among the number who took their stand beside his apparently lifeless body and who saw him arise, bruised and covered with blood, but with praises upon his lips because he had been permitted to suffer for the sake of Christ. AA 184.3
The day following the stoning of Paul, the apostles departed for Derbe, where their labors were blessed, and many souls were led to receive Christ as the Saviour. But “when they had preached the gospel to that city, and had taught many,” neither Paul nor Barnabas was content to take up work elsewhere without confirming the faith of the converts whom they had been compelled to leave alone for a time in the places where they had recently labored. And so, undaunted by danger, “they returned again to Lystra, and to Iconium, and Antioch, confirming the souls of the disciples, and exhorting them to continue in the faith.” Many had accepted the glad tidings of the gospel and had thus exposed themselves to reproach and opposition. These the apostles sought to establish in the faith in order that the work done might abide. AA 185.1
As an important factor in the spiritual growth of the new converts the apostles were careful to surround them with the safeguards of gospel order. Churches were duly organized in all places in Lycaonia and Pisidia where there were believers. Officers were appointed in each church, and proper order and system were established for the conduct of all the affairs pertaining to the spiritual welfare of the believers. AA 185.2
This was in harmony with the gospel plan of uniting in one body all believers in Christ, and this plan Paul was careful to follow throughout his ministry. Those who in any place were by his labor led to accept Christ as the Saviour were at the proper time organized into a church. Even when the believers were but few in number, this was done. The Christians were thus taught to help one another, remembering the promise, “Where two or three are gathered together in My name, there am I in the midst of them.” Matthew 18:20. AA 185.3
And Paul did not forget the churches thus established. The care of these churches rested on his mind as an ever-increasing burden. However small a company might be, it was nevertheless the object of his constant solicitude. He watched over the smaller churches tenderly, realizing that they were in need of special care in order that the members might be thoroughly established in the truth and taught to put forth earnest, unselfish efforts for those around them. AA 186.1
In all their missionary endeavors Paul and Barnabas sought to follow Christ's example of willing sacrifice and faithful, earnest labor for souls. Wide-awake, zealous, untiring, they did not consult inclination or personal ease, but with prayerful anxiety and unceasing activity they sowed the seed of truth. And with the sowing of the seed, the apostles were careful to give to all who took their stand for the gospel, practical instruction that was of untold value. This spirit of earnestness and godly fear made upon the minds of the new disciples a lasting impression regarding the importance of the gospel message. AA 186.2
When men of promise and ability were converted, as in the case of Timothy, Paul and Barnabas sought earnestly to show them the necessity of laboring in the vineyard. And when the apostles left for another place, the faith of these men did not fail, but rather increased. They had been faithfully instructed in the way of the Lord, and had been taught how to labor unselfishly, earnestly, perseveringly, for the salvation of their fellow men. This careful training of new converts was an important factor in the remarkable success that attended Paul and Barnabas as they preached the gospel in heathen lands. AA 186.3
The first missionary journey was fast drawing to a close. Commending the newly organized churches to the Lord, the apostles went to Pamphylia, “and when they had preached the word in Perga, they went down into Attalia, and thence sailed to Antioch.” AA 187.1
Capitolul 18 — Predicarea printre păgâni
Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 14, 1-26.
Din Antiohia Pisidiei, Pavel și Barnaba s-au dus la Iconia. În acest loc, ca și în Antiohia, ei și-au început lucrarea în sinagoga celor de neam cu ei. Rezultatul a fost o mare biruință; “o mare mulțime de iudei și de greci au crezut”. Dar în Iconia, ca și în alte părți unde au lucrat apostolii, “iudeii care n-au crezut au întărâtat și au răzvrătit sufletele Neamurilor împotriva fraților”. FA 177.1
Totuși, apostolii nu au fost abătuți de la însărcinarea lor; căci mulți au primit Evanghelia lui Hristos. Cu toată împotrivirea, invidia și prejudecata, ei și-au continuat lucrarea “și vorbeau cu îndrăzneală în Domnul”; și Dumnezeu “adeverea Cuvântul privitor la harul Său și îngăduia să se facă semne și minuni prin mâinile lor”. Aceste dovezi ale aprobării divine au avut o puternică influență asupra acelora ale căror minți au fost deschise convingerii, iar convertiții la Evanghelie se înmulțeau. FA 177.2
Popularitatea crescândă a soliei duse de apostoli a umplut pe necredincioșii iudei de invidie și ură și ei s-au hotărât ca să oprească de îndată lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba. Folosindu-se de rapoarte false și exagerate, ei au făcut ca autoritățile să se teamă că întreaga cetate era în primejdie de a fi întărâtată la răscoală. Ei au declarat că mulți se alăturau apostolilor și au sugerat gândul că prin aceasta se urmăreau planuri ascunse și primejdioase. FA 178.1
Ca urmare a acestor învinuiri, ucenicii au fost în repetate rânduri aduși înaintea autorităților; însă apărarea lor a fost atât de lămurită și mișcătoare și prezentarea învățăturii lor atât de liniștite și pe înțeles, încât a exercitat o puternică influență în favoarea lor. Deși judecătorii aveau prejudecăți împotriva lor, datorită declarațiilor false pe care le auziseră, totuși nu au îndrăznit să-i osândească. Ei nu puteau decât să recunoască faptul că învățăturile lui Pavel și ale lui Barnaba ținteau să facă pe oameni virtuoși, cetățeni supuși legilor, și că morala și ordinea cetății ar fi sporit dacă ar fi fost primite adevărurile propovăduite de apostoli. FA 178.2
Datorită împotrivirii pe care au întâmpinat-o ucenicii, soliei adevărului s-a făcut o mare publicitate; iudeii au văzut că străduințele lor de a spulbera lucrarea noilor învățători a avut ca rod tocmai o adăugare a multora la noua credință. “Mulțimea din cetate s-a dezbinat: unii erau cu iudeii, alții cu apostolii”. FA 178.3
Mai marii iudeilor erau atât de înfuriați din pricina întorsăturii pe care o luaseră lucrurile, încât s-au hotărât să-și atingă scopul prin violență. Întărâtând pornirile cele mai josnice ale unei mulțimi neștiutoare și gălăgioase, ei au reușit să dea loc la o tulburare pe care au atribuit-o învățăturii date de ucenici. Prin această falsă învinuire, ei nădăjduiau să câștige ajutorul judecătorilor în scopul împlinirii planurilor lor. Ei au hotărât să nu dea apostolilor nici o ocazie de a se apăra, făcând ca mulțimea să intervină împroșcând cu pietre pe Pavel și pe Barnaba, punând în felul acesta capăt lucrării lor. FA 178.4
Prietenii apostolilor, deși necredincioși, i-au avertizat cu privire la planurile răutăcioase ale iudeilor și au stăruit de ei să nu se expună, fără să fie nevoie, furiei gloatei, ci mai bine să-și scape viața. Prin urmare, Pavel și Barnaba au plecat în taină din Iconia, lăsându-i pe credincioși să ducă mai departe ei singuri, pentru o vreme, lucrarea de acolo. Însă niciodată ei nu au părăsit acest loc pentru totdeauna, ci și-au propus să se întoarcă, după potolirea tulburării, și să-și desăvârșească lucrarea începută. FA 179.1
În fiecare veac și în orice loc, solii lui Dumnezeu au fost chemați să întâmpine o cruntă împotrivire din partea acelora care, cu bună știință, aleg să lepede lumina cerului. Deseori, prin prezentări greșite și prin minciuni, vrăjmașii Evangheliei în aparență au biruit, închizând ușile prin care solii lui Dumnezeu ar fi putut ajunge la oameni. Însă aceste uși nu pot rămâne pentru totdeauna închise; și, adesea, când slujitorii lui Dumnezeu s-au întors după o vreme spre a-și relua lucrul, Domnul a lucrat cu putere pentru ei, făcându-i în stare să realizeze momente de amintiri spre slava Numelui Său. FA 179.2
Alungați de persecuție din Iconia, apostolii au mers la Listra și Derbe, în Licaonia. În mare măsură, aceste orașe erau locuite de niște oameni păgâni și superstițioși, însă printre ei erau și unii gata să asculte și să primească solia Evangheliei. În locurile acestea, cum și în ținutul înconjurător, s-au hotărât apostolii să lucreze, sperând să evite prejudecata și prigoana iudeilor. FA 179.3
La Listra, nu era nici o sinagogă a iudeilor, deși locuiau câțiva iudei în oraș. Mulți dintre locuitorii din Listra se închinau într-un templu dedicat lui Jupiter. Când Pavel și Barnaba s-au arătat în oraș și, strângând pe locuitorii orașului în jurul lor, le-au explicat adevărurile simple ale Evangheliei, mulți au căutat să pună în legătură aceste învățături cu credința lor superstițioasă și închinarea la Jupiter. FA 180.1
Apostolii s-au străduit să împărtășească acestor idolatri cunoștința despre Dumnezeul Creator și despre Fiul Său, Mântuitorul neamului omenesc. Mai întâi, ei le-au îndreptat atenția către lucrurile minunate ale lui Dumnezeu — soarele, luna și stelele, frumoasa rânduială în care se succed anotimpurile, munții cu crestele înzăpezite, pomii cei mândri și înalți, cum și alte felurite minuni ale naturii — care arată o înțelepciune mai presus de a fi cuprinsă de mintea omenească. Prin aceste lucrări ale Atotputernicului, apostolii au condus mintea păgânilor la meditare asupra marelui Conducător al universului. FA 180.2
Lămurindu-le aceste adevăruri fundamentale cu privire la Creator, apostolul a vorbit celor din Listra despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit din ceruri în lumea noastră, fiindcă i-a iubit pe fiii oamenilor. Ei le-au vorbit despre viața și lucrarea Sa, despre lepădarea Lui de către aceia pe care venise să-i salveze, despre judecata și răstignirea Sa, cum și despre învierea și înălțarea Sa la ceruri, unde slujește ca Mijlocitor pentru om. Astfel, în spiritul și puterea lui Dumnezeu, Pavel și Barnaba au predicat Evanghelia în Listra. FA 180.3
Odată, pe când Pavel vorbea oamenilor despre lucrarea lui Hristos ca vindecător al celor bolnavi și suferinzi, el a văzut printre ascultătorii săi pe un olog, ai cărui ochi erau ațintiți asupra lui și care a primit și a crezut cuvintele sale. Inima lui Pavel a simțit iubire pentru omul acesta suferind, la care “a văzut că are credință ca să fie tămăduit”. În fața mulțimii idolatre, Pavel a poruncit ologului să se ridice în picioare. Până aici, suferindul nu fusese în stare să se ridice; dar acum, a ascultat de îndată porunca lui Pavel și, pentru prima dată în viața sa, a stat pe picioarele lui. Împreună cu acest efort al credinței a venit și putere și el, care fusese olog, a sărit “și a început să umble”. FA 181.1
“La vederea celor făcute de Pavel, noroadele și-au ridicat glasul și au zis în limba liconiană: ‘Zeii s-au pogorât la noi în chip omenesc’”. Aceste cuvinte erau în legătură cu o tradiție a lor, că zeii vizitau câteodată pământul. Pe Barnaba l-au numit Jupiter, tatăl zeilor, din pricina înfățișării sale ce insufla respect, a purtării lui demne, cum și din pricina blândeții și a bunăvoinței exprimate pe fața lui. Pe Pavel l-au crezut a fi Mercur, “pentru că mânuia cuvântul”, plin de râvnă și activ, cum și elocvent în cuvinte de avertizare și îndemnare. FA 181.2
Cei din Listra, grabnici să-și arate recunoștința, au stăruit pe lângă preotul lui Jupiter ca să dea cinste apostolilor; și el “a adus tauri și cununi înaintea porților, și voia să le aducă jertfă, împreună cu noroadele”. Pavel și Barnaba, care căutaseră un loc retras unde să se odihnească, nu știau nimic de aceste pregătiri. Dar, în curând, atenția le-a fost atrasă de sunete de instrumente muzicale și de strigătele pline de înflăcărare ale unei mari mulțimi, care venise la casa unde stăteau ei. FA 181.3
Când apostolii au înțeles cauza acestei vizite și a agitației ce o însoțea, “și-au rupt hainele” și “au sărit în mijlocul norodului”, în speranța de a opri faptele lor. Cu un glas puternic și răsunător, care se ridica deasupra strigătelor norodului, Pavel a cerut să fie ascultat și, de îndată ce tumultul a încetat, el a spus: “Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșarte la Dumnezeul Cel viu, care a făcut cerul, pământul și marea și tot ce este în ele. El, în veacurile trecute, a lăsat pe toate neamurile să umble pe căile lor, măcar că, drept vorbind, nu s-au lăsat fără mărturie, întrucât v-a făcut bine, v-a trimis ploi din cer și timpuri roditoare, v-a dat hrană din belșug și v-a umplut inimile de bucurie”. FA 182.1
Cu toată hotărâta tăgăduire a apostolilor, că ei ar fi divini, și cu toată străduința lui Pavel de a îndrepta mințile oamenilor către adevăratul Dumnezeu, ca fiind Singurul care este vrednic de închinare, a fost aproape cu neputință să-i abată pe păgâni de la gândul lor de a le aduce sacrificii. Atât de puternică fusese credința acestor oameni — că ei erau în adevăr zei — și atât de puternică înflăcărarea lor, încât erau îndărătnici în a-și recunoaște greșeala. Raportul ne spune că de abia au putut fi împiedicați de la acțiunea lor.. FA 182.2
Locuitorii din Listra susțineau că ei văzuseră cu ochii lor puterea miraculoasă a apostolilor. Ei văzuseră un olog, care niciodată mai înainte nu fusese în stare să meargă, ajuns să se bucure de o deplină sănătate și putere. Numai după o puternică lucrare de convingere din partea lui Pavel și o amănunțită lămurire cu privire la însărcinarea sa și a lui Barnaba, ca reprezentanți ai Dumnezeului cerului și ai Fiului Său, marele Tămăduitor, oamenii s-au înduplecat să renunțe la planurile lor. FA 182.3
Lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba la Listra a fost dintr-o dată împiedicată de răutatea unor “iudei veniți din Antiohia și Iconia”, care, aflând despre succesul lucrării apostolilor printre iconieni, s-au hotărât să-i urmărească și să-i prigonească. Ajungând la Listra, iudeii aceștia au izbutit repede să insufle oamenilor aceeași amărăciune de spirit la care îi mâna mintea lor. Prin relatări neadevărate și calomniere, cei care până nu de mult îi socotiseră pe Pavel și Barnaba ca ființe divine au ajuns să creadă că, de fapt, apostolii erau mai răi decât ucigașii și că meritau moartea. FA 183.1
Dezamăgirea pe care au suferit-o cei din Listra, neîngăduindu-li-se privilegiul de a aduce sacrificii apostolilor, i-a pregătit să se întoarcă împotriva lui Pavel și Barnaba cu o înflăcărare aproape la fel cu aceea cu care îi proslăvise ca zei. Întărâtați de iudei, ei au făcut planul de a-i ataca pe apostoli. Iudeii îi îndemnau să nu-i îngăduie lui Pavel nici o ocazie de a vorbi, afirmând că, dacă ei aveau să-i ofere acest privilegiu, el va vrăji norodul. FA 183.2
În curând, planurile ucigașe ale vrăjmașilor Evangheliei au fost aduse la îndeplinire. Supunându-se influenței răului, cei din Listra au ajuns stăpâniți de o furie satanică și, prinzându-l pe Pavel, l-au împroșcat cu pietre fără nici o milă. Apostolul a crezut că-i sosise sfârșitul. Martiriul lui Ștefan, cum și partea crudă pe care el însuși o avusese cu acea ocazie i-au revenit viu în minte. Plin de vânătăi și zdrobit de durere, el a căzut la pământ, iar gloata înfuriată l-a “târât afară din cetate, crezând că a murit”. FA 183.3
În acest ceas întunecos al încercării, grupa de credincioși din Listra, care prin lucrarea lui Pavel și a lui Barnaba au fost convertiți la credința lui Isus, au rămas sinceri și statornici. Împotrivirea lipsită de rațiune și crunta prigoană din partea vrăjmașilor lor au slujit numai ca să întărească credința acestor frați devotați; acum, în fața primejdiei și a batjocurii, ei și-au dovedit sinceritatea, adunându-se întristați în jurul trupului aceluia pe care îl socoteau mort. FA 184.1
Nu mică le-a fost însă surpriza când, în mijlocul bocetelor lor, apostolul și-a ridicat deodată capul și a sărit în picioare cu cuvinte de laudă pe buze la adresa lui Dumnezeu. Pentru credincioși, această neașteptată revenire a servului lui Dumnezeu a fost privită ca o minune a puterii divine și a părut că pune sigiliul cerului asupra schimbării credinței lor. Ei s-au bucurat cu o fericire de nedescris și L-au lăudat pe Dumnezeu cu o credință reînnoită. FA 184.2
Printre cei convertiți din Listra și care au fost martori oculari ai suferințelor lui Pavel, era și unul care după aceea avea să ajungă un însemnat lucrător pentru Hristos și care avea să împartă cu apostolul greutățile și bucuriile lucrării de pionier în câmpuri grele. Acesta era un tânăr cu numele Timotei. Când Pavel a fost târât afară din cetate, acest tânăr ucenic era printre aceia care au stat lângă trupul lui ce părea fără viață și care l-a văzut ridicându-se plin de vânătăi și acoperit cu sânge, dar cu cuvinte de laudă pe buzele lui, fiindcă i se îngăduise să sufere pentru Hristos. FA 184.3
În ziua următoare împroșcării lui Pavel cu pietre, ucenicii au plecat spre Derbe, unde lucrarea lor a fost binecuvântată și multe suflete au fost conduse să-L primească pe Hristos ca Mântuitor. Dar, “după ce au propovăduit Evanghelia în cetatea aceasta și au făcut mulți ucenici”, nici Pavel și nici Barnaba nu s-au mulțumit să înceapă lucrarea în vreun loc fără a întări credința convertiților pe care fuseseră nevoiți ca, pentru o vreme, să-i lase singuri în locurile unde lucraseră de curând. Și astfel, fără teamă de primejdie, “s-au întors la Listra, la Iconia și la Antiohia, întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credință”. Mulți primiseră vestea cea bună a Evangheliei și s-au expus astfel batjocurii și împotrivirii. Pe aceștia apostolii au căutat să-i întărească în credință, pentru ca lucrarea făcută să dăinuiască. FA 185.1
Ca un important factor în creșterea spirituală a noilor convertiți, apostolii i-au înconjurat cu multă grijă, ocrotindu-i la adăpostul rânduielilor Evangheliei. În mod cuvenit, au fost organizate biserici pretutindeni, în Iconia și Pisidia, unde erau credincioși. În fiecare biserică, au fost aleși slujbași și stabilite rânduieli și ordine de comportare în vederea împlinirii tuturor lucrărilor de care depindea buna stare spirituală a credincioșilor. FA 185.2
Aceasta era potrivit planului Evangheliei de a uni într-un corp pe toți credincioșii în Hristos, și Pavel avea grijă să aducă acest plan totdeauna la îndeplinire în lucrarea sa. Cei care în vreun loc erau conduși, prin lucrarea sa, să primească pe Hristos ca Mântuitor, erau la timpul cuvenit organizați într-o biserică. Chiar și atunci când credincioșii erau puțini la număr, el făcea acest lucru. În felul acesta, creștinii erau învățați să se ajute unul pe altul, amintindu-și făgăduința: “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor”. (Matei 18, 20.) FA 185.3
Și Pavel nu uita bisericile astfel întemeiate. Grija de aceste biserici dăinuia în mintea lui ca o povară mereu crescândă. Oricât de mică ar fi fost grupa, ea era totuși obiectul continuei lui purtări de grijă. Cu multă gingășie, el veghea asupra bisericilor mai mici, dându-și seama că ele aveau nevoie de o grijă deosebită, pentru ca membrii lor să poată fi pe deplin întemeiați în adevăr și învățați să depună sforțări stăruitoare și neegoiste pentru cei din jurul lor. FA 186.1
În toate străduințele lor misionare, Pavel și Barnaba au căutat să urmeze exemplul lui Hristos, de sacrificiu de bună voie și de lucrare credincioasă și plină de râvnă pentru suflete. Cu o vedere limpede, zeloși și neobosiți, ei nu luau în seamă obiceiurile lor sau confortul personal, ci, cu o grijă plină de rugăciune și cu neîncetată activitate, ei semănau sămânța adevărului. Și o dată cu semănarea seminței, apostolii se îngrijeau să dea tuturor acelora care luau poziție pentru Evanghelie îndrumarea practică ce era de o nespusă valoare. Acest spirit zelos și plin de temere sfântă lăsa în mințile noilor ucenici o impresie dăinuitoare cu privire la importanța soliei Evangheliei. FA 186.2
Când bărbați promițători și capabili erau convertiți, ca în cazul lui Timotei, Pavel și Barnaba își dădeau toată stăruința ca să le arate nevoia de a lucra în via Domnului. Și, când apostolii plecau spre a merge în alt loc, credința acestor oameni nu scădea, ci, dimpotrivă, creștea mai mult. Ei fuseseră învățați în mod credincios cu privire la calea Domnului și li se arătase cum să lucreze neegoist, zelos și stăruitor pentru salvarea semenilor lor. Această atentă instruire a noilor convertiți era un important factor în remarcabilul succes care însoțea pe Pavel și Barnaba în lucrarea lor de propovăduire a Evangheliei în țările păgâne. FA 186.3
Prima călătorie misionară se apropia cu grăbire de încheiere. Încredințând Domnului noile biserici organizate, apostolii au mers în Pamfilia, “au vestit Cuvântul în Perga și s-au pogorât la Atalia. De acolo, au mers cu corabia la Antiohia”. FA 187.1