The Acts of the Apostles

48/59

Chapter 47—The Final Arrest

Paul's work among the churches after his acquittal at Rome, could not escape the observation of his enemies. Since the beginning of the persecution under Nero the Christians had everywhere been a proscribed sect. After a time the unbelieving Jews conceived the idea of fastening upon Paul the crime of instigating the burning of Rome. Not one of them thought for a moment that he was guilty; but they knew that such a charge, made with the faintest show of plausibility, would seal his doom. Through their efforts, Paul was again arrested, and hurried away to his final imprisonment. AA 489.1

On his second voyage to Rome, Paul was accompanied by several of his former companions; others earnestly desired to share his lot, but he refused to permit them thus to imperil their lives. The prospect before him was far less favorable than at the time of his former imprisonment. The persecution under Nero had greatly lessened the number of Christians in Rome. Thousands had been martyred for their faith, many had left the city, and those who remained were greatly depressed and intimidated. AA 489.2

Upon his arrival at Rome, Paul was placed in a gloomy dungeon, there to remain until his course should be finished. Accused of instigating one of the basest and most terrible of crimes against the city and the nation, he was the object of universal execration. AA 490.1

The few friends who had shared the burdens of the apostle, now began to leave him, some by desertion, and others on missions to the various churches. Phygellus and Hermogenes were the first to go. Then Demas, dismayed by the thickening clouds of difficulty and danger, forsook the persecuted apostle. Crescens was sent by Paul to the churches of Galatia, Titus to Dalmatia, Tychicus to Ephesus. Writing to Timothy of this experience, Paul said, “Only Luke is with me.” 2 Timothy 4:11. Never had the apostle needed the ministrations of his brethren as now, enfeebled as he was by age, toil, and infirmities, and confined in the damp, dark vaults of a Roman prison. The services of Luke, the beloved disciple and faithful friend, were a great comfort to Paul and enabled him to communicate with his brethren and the world without. AA 490.2

In this trying time Paul's heart was cheered by frequent visits from Onesiphorus. This warmhearted Ephesian did all in his power to lighten the burden of the apostle's imprisonment. His beloved teacher was in bonds for the truth's sake, while he himself went free, and he spared himself no effort to make Paul's lot more bearable. AA 490.3

In the last letter that the apostle ever wrote, he speaks thus of this faithful disciple: “The Lord give mercy unto the house of Onesiphorus; for he oft refreshed me, and was not ashamed of my chain; but, when he was in Rome, he sought me out very diligently, and found me. The Lord grant unto him that he may find mercy of the Lord in that day.” 2 Timothy 1:16-18. AA 491.1

The desire for love and sympathy is implanted in the heart by God Himself. Christ, in His hour of agony in Gethsemane, longed for the sympathy of His disciples. And Paul, though apparently indifferent to hardship and suffering, yearned for sympathy and companionship. The visit of Onesiphorus, testifying to his fidelity at a time of loneliness and desertion, brought gladness and cheer to one who had spent his life in service for others. AA 491.2

Capitolul 47 — Ultima arestare

Lucrarea lui Pavel în mijlocul bisericilor, după ce fusese achitat în Roma, nu putea scăpa neobservată de vrăjmașii săi. De la începutul prigoanei pornite de Nero, creștinii ajunseseră pretutindeni o sectă proscrisă. După un timp, iudeii necredincioși au născocit ideea de a pune în sarcina lui Pavel crima de a fi îndemnat la aprinderea Romei. Nici unul dintre ei nu gândea câtuși de puțin că el ar fi vinovat; dar ei știau că o asemenea vină, susținută chiar cu cea mai slabă înfățișare de temeinicie, avea să-i pecetluiască soarta. Prin strădaniile lor, Pavel a fost din nou arestat și dus în mare grabă spre ultima sa întemnițare. FA 489.1

În cea de-a doua călătorie a sa la Roma, Pavel a fost însoțit de mai mulți dintre primii săi tovarăși; alții doreau cu ardoare să-i împărtășească soarta, dar el a refuzat să le îngăduie să-și primejduiască viața. Perspectiva ce-i sta în față era mult mai puțin favorabilă decât în timpul primei sale întemnițări. Prigoana din timpul lui Nero împuținase foarte mult numărul creștinilor din Roma. Mii au fost martirizați pentru credința lor, mulți părăsind cetatea, iar aceia care au rămas erau deprimați și intimidați. FA 489.2

La sosirea sa în Roma, Pavel a fost întemnițat într-o închisoare întunecoasă, unde avea să rămână până la sfârșitul vieții. Învinuit de a fi pus la cale una dintre cele mai josnice și mai grozave crime împotriva cetății și a națiunii, el era ținta urii universale. FA 490.1

Puținii prieteni care împărtășiseră poverile apostolului au început acum să-l părăsească, unii prin dezertare, iar alții cu însărcinările către diferite biserici. Figel și Ermogen au fost primii care au plecat. Apoi Dima, care, îngrozit de îngroșarea norilor de greutăți și primejdii, l-a dat uitării pe prigonitul apostol. Crescene a fost trimis de Pavel la bisericile din Galatia, Tit în Dalmația, Tihic la Efes. Scriindu-i lui Timotei despre această experiență, Pavel spune: “Numai Luca este cu mine”. (2 Timotei 4, 11.) Niciodată nu avusese apostolul mai multă nevoie de slujirea fraților săi ca acum, slăbit cum era de vârstă, osteneală și infirmități și limitat la umedele și întunecoasele bolți ale unei temnițe romane. Serviciile lui Luca, ucenicul iubit și prietenul credincios, au fost o mare mângâiere pentru Pavel și aceasta i-a dat posibilitatea de a fi în legătură cu frații săi și cu lumea din afară. FA 490.2

În acest timp de încercare, inima lui Pavel a fost înviorată prin desele vizite ale lui Onisifor. Acest efesean cu o inimă caldă a făcut tot ce a putut spre a ușura poverile întemnițării apostolului. Iubitul său învățător era în lanțuri din pricina adevărului, în timp ce el umbla liber; el nu și-a cruțat nici o osteneală spre a face soarta lui Pavel mai ușoară. FA 490.3

În ultima epistolă pe care o mai scrie apostolul, el vorbește în felul următor despre acest credincios ucenic: “Domnul să-Și verse îndurarea peste casa lui Onisifor; căci de multe ori m-a mângâiat și nu i-a fost rușine de lanțul meu. Nu numai atât, dar, când a fost în Roma, m-a căutat cu multă grijă și m-a găsit. Dea Domnul să capete îndurare de la Domnul ‘în ziua aceea’”. (2 Timotei 1, 16-18.) FA 491.1

Dorința după iubire și simpatie este sădită în inimă chiar de Dumnezeu. Hristos, în ceasul agoniei Sale în Ghetsemani, a tânjit mult după simpatia ucenicilor Săi. Și Pavel, deși se părea că nu dă importanță greutăților și suferinței, suspina după simpatie și prieteni. Vizita lui Onisifor și mărturia despre credincioșia sa, într-un timp de singurătate și părăsire, au adus bucurie și însuflețire aceluia care-și petrecuse viața în slujirea altora. FA 491.2