The Acts of the Apostles

Chapter 28—Days of Toil and Trial

This chapter is based on Acts 19:21-41; 20:1.

For over three years Ephesus was the center of Paul's work. A flourishing church was raised up here, and from this city the gospel spread throughout the province of Asia, among both Jews and Gentiles. AA 291.1

The apostle had now for some time been contemplating another missionary journey. He “purposed in the spirit, when he had passed through Macedonia and Achaia, to go to Jerusalem, saying, After I have been there, I must also see Rome.” In harmony with this plan “he sent into Macedonia two of them that ministered unto him, Timotheus and Erastus;” but feeling that the cause in Ephesus still demanded his presence, he decided to remain until after Pentecost. An event soon occurred, however, which hastened his departure. AA 291.2

Once a year, special ceremonies were held at Ephesus in honor of the goddess Diana. These attracted great numbers of people from all parts of the province. Throughout this period, festivities were conducted with the utmost pomp and splendor. AA 291.3

This gala season was a trying time for those who had newly come to the faith. The company of believers who met in the school of Tyrannus were an inharmonious note in the festive chorus, and ridicule, reproach, and insult were freely heaped upon them. Paul's labors had given the heathen worship a telling blow, in consequence of which there was a perceptible falling off in the attendance at the national festival and in the enthusiasm of the worshipers. The influence of his teachings extended far beyond the actual converts to the faith. Many who had not openly accepted the new doctrines became so far enlightened as to lose all confidence in their heathen gods. AA 292.1

There existed also another cause of dissatisfaction. An extensive and profitable business had grown up at Ephesus from the manufacture and sale of small shrines and images, modeled after the temple and the image of Diana. Those interested in this industry found their gains diminishing, and all united in attributing the unwelcome change to Paul's labors. AA 292.2

Demetrius, a manufacturer of silver shrines, calling together the workmen of his craft, said: “Sirs, ye know that by this craft we have our wealth. Moreover ye see and hear, that not alone at Ephesus, but almost throughout all Asia, this Paul hath persuaded and turned away much people, saying that they be no gods, which are made with hands: so that not only this our craft is in danger to be set at nought; but also that the temple of the great goddess Diana should be despised, and her magnificence should be destroyed, whom all Asia and the world worshipeth.” These words roused the excitable passions of the people. “They were full of wrath, and cried out, saying, Great is Diana of the Ephesians.” AA 292.3

A report of this speech was rapidly circulated. “The whole city was filled with confusion.” Search was made for Paul, but the apostle was not to be found. His brethren, receiving an intimation of the danger, had hurried him from the place. Angels of God had been sent to guard the apostle; his time to die a martyr's death had not yet come. AA 293.1

Failing to find the object of their wrath, the mob seized “Gaius and Aristarchus, men of Macedonia, Paul's companions in travel,” and with these “they rushed with one accord into the theater.” AA 293.2

Paul's place of concealment was not far distant, and he soon learned of the peril of his beloved brethren. Forgetful of his own safety, he desired to go at once to the theater to address the rioters. But “the disciples suffered him not.” Gaius and Aristarchus were not the prey the people sought; no serious harm to them was apprehended. But should the apostle's pale, care-worn face be seen, it would arouse at once the worst passions of the mob and there would not be the least human possibility of saving his life. AA 293.3

Paul was still eager to defend the truth before the multitude, but he was at last deterred by a message of warning from the theater. “Certain of the chief of Asia, which were his friends, sent unto him, desiring him that he would not adventure himself into the theater.” AA 293.4

The tumult in the theater was continually increasing. “Some ... cried one thing, and some another: for the assembly was confused; and the more part knew not wherefore they were come together.” The fact that Paul and some of his companions were of Hebrew extraction made the Jews anxious to show plainly that they were not sympathizers with him and his work. They therefore brought forward one of their own number to set the matter before the people. The speaker chosen was Alexander, one of the craftsmen, a coppersmith, to whom Paul afterward referred as having done him much evil. 2 Timothy 4:14. Alexander was a man of considerable ability, and he bent all his energies to direct the wrath of the people exclusively against Paul and his companions. But the crowd, seeing that Alexander was a Jew, thrust him aside, and “all with one voice about the space of two hours cried out, Great is Diana of the Ephesians.” AA 294.1

At last, from sheer exhaustion, they ceased, and there was a momentary silence. Then the recorder of the city arrested the attention of the crowd, and by virtue of his office obtained a hearing. He met the people on their own ground and showed that there was no cause for the present tumult. He appealed to their reason. “Ye men of Ephesus,” he said, “what man is there that knoweth not how that the city of the Ephesians is a worshiper of the great goddess Diana, and of the image which fell down from Jupiter? Seeing then that these things cannot be spoken against, ye ought to be quiet, and to do nothing rashly. For ye have brought hither these men, which are neither robbers of churches, nor yet blasphemers of your goddess. Wherefore if Demetrius, and the craftsmen which are with him, have a matter against any man, the law is open, and there are deputies: let them implead one another. But if ye inquire anything concerning other matters, it shall be determined in a lawful assembly. For we are in danger to be called in question for this day's uproar, there being no cause whereby we may give an account of this concourse. And when he had thus spoken, he dismissed the assembly.” AA 294.2

In his speech Demetrius had said, “This our craft is in danger.” These words reveal the real cause of the tumult at Ephesus, and also the cause of much of the persecution which followed the apostles in their work. Demetrius and his fellow craftsmen saw that by the teaching and spread of the gospel the business of image making was endangered. The income of pagan priests and artisans was at stake, and for this reason they aroused against Paul the most bitter opposition. AA 295.1

The decision of the recorder and of others holding honorable offices in the city had set Paul before the people as one innocent of any unlawful act. This was another triumph of Christianity over error and superstition. God had raised up a great magistrate to vindicate His apostle and hold the tumultuous mob in check. Paul's heart was filled with gratitude to God that his life had been preserved and that Christianity had not been brought into disrepute by the tumult at Ephesus. AA 295.2

“After the uproar was ceased, Paul called unto him the disciples, and embraced them, and departed for to go into Macedonia.” On this journey he was accompanied by two faithful Ephesian brethren, Tychicus and Trophimus. AA 295.3

Paul's labors in Ephesus were concluded. His ministry there had been a season of incessant labor, of many trials, and of deep anguish. He had taught the people in public and from house to house, with many tears instructing and warning them. Continually he had been opposed by the Jews, who lost no opportunity to stir up the popular feeling against him. AA 296.1

And while thus battling against opposition, pushing forward with untiring zeal the gospel work, and guarding the interests of a church yet young in the faith, Paul was bearing upon his soul a heavy burden for all the churches. AA 296.2

News of apostasy in some of the churches of his planting caused him deep sorrow. He feared that his efforts in their behalf might prove to be in vain. Many a sleepless night was spent in prayer and earnest thought as he learned of the methods employed to counteract his work. As he had opportunity and as their condition demanded, he wrote to the churches, giving reproof, counsel, admonition, and encouragement. In these letters the apostle does not dwell on his own trials, yet there are occasional glimpses of his labors and sufferings in the cause of Christ. Stripes and imprisonment, cold and hunger and thirst, perils by land and by sea, in the city and in the wilderness, from his own countrymen, from the heathen, and from false brethren—all this he endured for the sake of the gospel. He was “defamed,” “reviled,” made “the offscouring of all things,” “perplexed,” “persecuted,” “troubled on every side,” “in jeopardy every hour,” “alway delivered unto death for Jesus’ sake.” AA 296.3

Amidst the constant storm of opposition, the clamor of enemies, and the desertion of friends the intrepid apostle almost lost heart. But he looked back to Calvary and with new ardor pressed on to spread the knowledge of the Crucified. He was but treading the blood-stained path that Christ had trodden before him. He sought no discharge from the warfare till he should lay off his armor at the feet of his Redeemer. AA 297.1

Capitolul 28 — Zile de osteneală și încercări

Capitol bazat pe textele din Faptele apostolilor 19:21-41; 20, 1.

Timp de mai bine de trei ani, Efesul a fost centrul activității lui Pavel. Aici s-a ridicat o biserică înfloritoare și din această cetate Evanghelia s-a răspândit în toată provincia Asiei, atât printre iudei, cât și printre Neamuri. FA 291.1

De câtăva vreme, însă, apostolul se gândea la o altă călătorie misionară. ‘Pavel și-a pus în gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia și Ahaia. “După ce voi merge acolo”, își zicea el, “trebuie să văd Roma”’. Potrivit cu acest plan, ‘el a trimis în Macedonia pe doi dintre cei care lucrau împreună cu el, pe Timotei și pe Erast’; dar, simțind că lucrarea din Efes mai cerea încă prezența sa, el s-a hotărât să mai rămână până după sărbătoarea Cincizecimii. Dar nu peste mult timp, s-a întâmplat un lucru care a grăbit plecarea sa. FA 291.2

O dată pe an, în Efes, aveau loc ceremonii deosebite, în cinstea zeiței Diana. Acestea atrăgeau mulțimi de oameni din toate părțile provinciei. În timpul acesta, aveau loc festivități însoțite de cea mai mare pompă și strălucire. FA 291.3

Aceste zile de sărbătoare erau un timp de încercare pentru cei care veniseră de curând la credință. Grupa de credincioși care se aduna în școala lui Tiran făcea o notă discordantă în ansamblul sărbătoresc, iar batjocura, reproșul și insulta se îngrămădeau fără număr asupra lor. Lucrarea lui Pavel dăduse cultului păgân o puternică lovitură, care a avut ca urmare o scădere simțitoare a numărului celor care luau parte la această festivitate națională, cum și a entuziasmului închinătorilor. Influența învățăturilor sale s-a extins cu mult peste numărul celor care de fapt veniseră la credință. Mulți dintre cei care nu primiseră pe față învățăturile cele noi au devenit așa de luminați, încât și-au pierdut orice încredere în zeii lor păgâni. FA 292.1

Mai exista și o altă pricină de nemulțumire. La Efes, se dezvoltase o mare și bănoasă afacere prin fabricarea și vânzarea de mici temple și chipuri lucrate după modelul templului și chipul Dianei. Cei interesați în această industrie și-au văzut câștigurile scăzând și s-au unit cu toții ca să arunce asupra lucrării lui Pavel vina acestei schimbări neplăcute. FA 292.2

Dimitrie, un fabricant de chipuri din argint, adunând pe toți lucrătorii din această meserie, le-a zis: ‘Oamenilor, știți că bogăția noastră atârnă de meseria aceasta; și vedeți și auziți că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat și a abătut mult norod și zice că zeii făcuți de mâini nu sunt dumnezei. Primejdia care vine din acest fapt nu este numai aceea că meseria noastră cade în dispreț; dar și că templul marii zeițe Diana este socotit ca o nimica, și chiar măreția aceleia care este cinstită în toată Asia și în toată lumea este nimicită. Cuvintele acestea au stârnit patimile oamenilor. Ei s-au “umplut de mânie și au început să strige: ‘Mare este Diana Efesenilor!’” FA 292.3

Vestea despre această cuvântare s-a răspândit cu iuțeală. “Toată cetatea s-a tulburat”. Pavel a fost căutat, însă apostolul nu era de găsit. Frații lui, luând cunoștință despre primejdie, îl zoriseră să plece de acolo. Îngeri ai lui Dumnezeu fuseseră trimiși spre a-l păzi pe apostol; vremea ca el să moară ca martir încă nu sosise. FA 293.1

Neizbutind să-l găsească pe acela care era pricina mâniei lor, mulțimea a luat “cu ei pe macedonenii Gaiu și Aristarh tovarășii de călătorie ai lui Pavel”; și cu ei “au năvălit cu toții într-un gând în teatru”. FA 293.2

Locul unde era ținut ascuns Pavel nu era prea departe și el a aflat curând despre primejdia în care se găseau frații lui iubiți. Uitând propria sa siguranță, el a vrut să se ducă imediat la teatru spre a vorbi celor răzvrătiți. “Dar nu l-au lăsat ucenicii”. Gaiu și Aristarh nu erau prada pe care o căutau oamenii; ei nu aveau să se teamă că vor suferi cine știe ce mare vătămare. Dar, dacă ar fi fost văzută fața palidă și îngrijorată a apostolului, aceasta ar fi trezit de îndată patimile cele mai murdare ale gloatei și nu ar mai fi existat niciodată posibilitatea omenească de a-i salva viața. FA 293.3

Pavel însă era încă plin de râvnă să apere adevărul înaintea mulțimii; dar, în cele din urmă, el a fost descurajat să mai facă acest pas printr-un mesaj de avertizare venit de la teatru. “Unii din mai marii Asiei, care-i erau prieteni, au trimis la el ca să-l roage să nu se ducă la teatru”. FA 293.4

Zarva în teatru era în continuă creștere. “Unii strigau una, alții alta, căci adunarea era în învălmășeală, și cei mai mulți nici nu știau pentru ce se adunaseră”. Faptul că Pavel și unii dintre tovarășii lui erau de origine ebraică i-a făcut pe iudei dornici să arate lămurit că ei nu simpatizau cu el și nici cu lucrarea lui. De aceea, ei au împins înainte pe unul dintre ai lor, pentru a prezenta această problemă înaintea oamenilor. Vorbitorul care a fost ales era Alexandru, unul dintre meșteri, un căldărar, despre care mai târziu Pavel amintea ca despre unul care îi “făcuse mult rău”. (2 Timotei 4, 14.) Alexandru era un bărbat cu însușiri nespus de mari și el a depus toate eforturile ca să îndrepte mânia oamenilor numai împotriva lui Pavel și a tovarășilor lui. Dar gloata, văzând că Alexandru era iudeu, l-a împins la o parte; și “au strigat toți într-un glas, timp de aproape două ceasuri: ‘Mare este Diana Efesenilor!’” FA 294.1

În cele din urmă, fiind cu totul istoviți, ei au încetat și a fost un moment de liniște. Atunci, logofătul cetății a atras atenția mulțimii și, în virtutea slujbei sale, a câștigat ascultarea lor. El i-a întâmpinat pe oameni chiar pe terenul lor și le-a arătat că nu era nici un motiv ca să îndreptățească această zarvă. El a apelat la judecata lor. “Bărbați Efeseni”, a spus el, “cine este acela care nu știe că cetatea Efesenilor este păzitoarea templului marii Diane și a chipului ei căzut din cer? Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta, trebuie să vă potoliți, și să nu faceți nimic cu pornire nechibzuită. Căci ați adus aici pe oamenii aceștia, care nu sunt vinovați nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiței noastre. Deci, dacă în adevăr Dimitrie și meșterii lui au să se plângă împotriva cuiva, sunt zile de judecată și sunt dregători; să se pârască unii pe alții. Dar dacă umblați după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită. Noi, de fapt, suntem în primejdie să fim învinuiți de răscoală pentru cele întâmplate astăzi, căci n-avem nici un temei ca să putem îndreptăți zarva aceasta. După aceste cuvinte, a dat drumul adunării”. FA 294.2

În vorbirea sa, Dimitrie spusese: “Meseria noastră cade în dispreț”. Aceste cuvinte dezvăluie adevărata pricină a zarvei din Efes și, de asemenea, cauza multora dintre prigonirile care urmăriseră pe apostoli în lucrarea lor. Dimitrie și meșterii lui au văzut că, prin propovăduirea și răspândirea Evangheliei, negoțul cu chipurile făcute era primejduit. Era în joc venitul preoților și meșteșugarilor păgâni; și, din pricina aceasta, ei au ridicat împotriva lui Pavel cea mai nemiloasă împotrivire. FA 295.1

Hotărârea logofătului și a altor slujbași cu vază din cetate a prezentat pe Pavel înaintea oamenilor ca pe unul care nu era vinovat de nici o faptă nelegală. Aceasta era o altă biruință a creștinismului asupra rătăcirii și superstiției. Dumnezeu ridicase pe un mare magistrat spre a apăra pe apostolul Său și pentru a ține în frâu acea gloată gălăgioasă. Inima lui Pavel era plină de mulțumire la adresa lui Dumnezeu pentru că viața lui fusese ocrotită și creștinismul nu fusese făcut de rușine prin zarva din Efes. FA 295.2

“Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici și, după ce le-a dat sfaturi, și-a luat ziua bună de la ei, și a plecat în Macedonia”. În această călătorie, el era însoțit de doi credincioși frați Efeseni: Tihic și Trofim. FA 295.3

Lucrarea lui Pavel în Efes se încheiase. Slujirea lui acolo fusese un timp de neîncetată lucrare, de multe încercări și frământări sufletești. El învățase pe oameni în public și din casă în casă, învățându-i și avertizându-i cu multe lacrimi. Mereu și mereu, iudeii se ridicaseră împotriva lui și n-au pierdut nici o ocazie ca să întărâte sentimentele omenești împotriva lui. FA 296.1

În timp ce se lupta cu împotrivirea, împingea înainte cu un zel neobosit lucrarea Evangheliei și ocrotea interesele unei biserici încă tinere în credință, Pavel avea pe suflet o grea povară pentru toate bisericile. FA 296.2

Vestea despre vreo apostazie în una din bisericile întemeiate de el îi pricinuia o adâncă mâhnire. El se temea ca nu cumva strădaniile lui pentru ei să nu se dovedească a fi fost în zadar. Multe nopți nedormite le petrecea în rugăciune și cugetare serioasă, atunci când afla despre metodele folosite pentru nimicirea lucrării sale. Când avea ocazie și când situația cerea acest lucru, el scria bisericilor, făcându-le mustrări și dându-le sfaturi, îndemnuri și încurajări. În aceste epistole, apostolul nu stăruia asupra propriilor sale încercări, totuși găsim în ele dezvăluiri ocazionale cu privire la lucrarea și suferințele lui pentru Hristos. Bătăi și întemnițări, frig, foame și sete, primejdii pe uscat și pe mare, în cetăți și în pustie, din partea alor săi, din partea păgânilor și din partea fraților mincinoși — toate acestea le-a îndurat din pricina Evangheliei. El fusese făcut “de rușine”, “ocărât”, socotit “ca lepădarea tuturor”, “în grea cumpănă”, “prigoniți”, “încolțiți din toate părțile”, “în fiecare zi în primejdie”, dat “la moarte din pricina lui Isus”. FA 296.3

În mijlocul continuei furtuni de împotrivire, a strigătelor vrăjmașilor și trădării prietenilor, cutezătorul apostol ajunsese aproape la descurajare. Dar, privind înapoi la Golgota, el se avânta cu un nou zel, ca să răspândească cunoștința despre Cel răstignit. El călca pe cărarea însângerată pe care călcase Hristos înaintea lui. El nu căuta să fie cruțat de luptă până în ziua când avea să-și pună jos armura, la piciorul Răscumpărătorului său. FA 297.1