Cugetări de pe Muntele Fericirilor

Capitolul 2 — Fericirile

Apoi a început să vorbească și să-i învețe astfel: “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” — Matei 5, 2-3.

Aceste cuvinte veneau ca ceva straniu și nou la urechile mulțimii uimite. O astfel de învățătură era cu totul deosebită de tot ce auziseră oamenii vreodată din gura vreunui preot sau rabin. Nu vedeau în ea nimic care să le lingușească mândria sau să le hrănească nădejdile ambițioase. Dar acest nou Învățător avea o putere care-i fermeca. Dulceața iubirii se revărsa, în prezența Sa, ca parfumul dintr-o floare. Cuvintele Sale cădeau ca o “ploaie pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia.” (Psalmii 72, 6.) Toți simțeau în mod instinctiv că în fața lor era Cineva care cunoștea tainele sufletului și care, totuși, Se apropia de ei cu o milă plină de duioșie. Inimile I se deschideau și, în timp ce ascultau, Duhul Sfânt le dezvăluia ceva din înțelesul acelei învățături pe care oamenii din toate timpurile au nevoie s-o învețe. CMF 6.1

În zilele lui Hristos, conducătorii religioși ai poporului își închipuiau că sunt bogați în lucrurile spirituale. Rugăciunea fariseului: “Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18, 11), exprimă simțământul clasei sale și, într-o mare măsură, al întregii națiuni, dar în gloata din jurul Domnului Isus erau unii care își dădeau seama de sărăcia lor spirituală. Atunci când s-a descoperit puterea divină a Domnului Isus, cu prilejul pescuirii minunate, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului, exclamând: “Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos”. Tot așa, în mulțimea adunată pe munte, erau mulți care, în prezența curăției Sale, simțeau că sunt “ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi” (Apocalipsa 3, 17) și doreau din toată inima “harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea.” (Tit 2, 11.) În aceste suflete, cuvintele de întâmpinare ale Domnului Hristos au trezit nădejde; ei au văzut că viața lor era sub binecuvântarea lui Dumnezeu. CMF 6.2

Isus prezentase cupa binecuvântării înaintea acelora care își închipuiau că sunt “bogați și nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3, 17), dar ei s-au întors cu dispreț de la darul plin de milă. Acela care crede că are de toate, care gândește că este destul de bun, și este mulțumit cu starea sa, nu caută să devină un părtaș al harului și neprihănirii lui Hristos. Mândria nu simte nici o nevoie și astfel ea închide inima în fața lui Hristos și a infinitelor binecuvântări pe care El vine să le dea. În inima unei asemenea persoane nu este loc pentru Isus. Aceia care sunt bogați și cinstiți în ochii lor nu cer în credință și nici nu primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. Ei au impresia să sunt plini și, de aceea, pleacă goi. Aceia care își dau seama că nu se pot mântui cu nici un chip prin ei înșiși, sau că nu sunt în stare să facă nici un lucru bun prin ei înșiși, sunt cei ce prețuiesc ajutorul pe care poate să-l dea Hristos. Ei sunt cei săraci în duh, pe care Hristos îi numește fericiți. CMF 7.1

Pe cel pe care îl iartă, Hristos îl face mai întâi să se pocăiască și Duhul Sfânt este Cel care-l convinge de păcat. Aceia ale căror inimi au fost mișcate de Duhul convingător al lui Dumnezeu văd că nu este nimic bun în ei. Ei văd că tot ce au făcut este amestecat cu iubire de sine și păcat. Ca și bietul vameș, ei stau de o parte, neîndrăznind să-și ridice ochii spre ceruri, și strigă: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul.” (Luca 18, 13.) Și sunt binecuvântați. Există iertare pentru păcătos, pentru că Hristos este “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii.” (Ioan 1, 29.) Făgăduința lui Dumnezeu este: “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” “Vă voi da o inimă nouă. Voi pune Duhul Meu în voi.” (Isaia 1, 18; Ezechiel 36, 26-27.) CMF 7.2

Despre cei săraci în duh, Isus zice: “A lor este Împărăția cerurilor”. Împărăția aceasta nu este, așa cum sperau ascultătorii lui Hristos, o stăpânire trecătoare și pământească. Hristos le deschidea oamenilor Împărăția spirituală a iubirii Sale, a harului Său, a dreptății Sale. Semnul domniei lui Mesia se distinge prin asemănarea cu Fiul omului. Supușii Săi sunt săraci în duh, blânzi, prigoniți pentru dreptate. Împărăția cerurilor este a lor. Deși abia în fașă, se începe în ei o lucrare care îi va face să aibă parte “de moștenirea sfinților în lumină.” (Coloseni 1, 12.) CMF 8.1

Toți aceia care au un simțământ al marii lor sărăcii sufletești, care simt că nu au nimic bun în ei înșiși, pot afla neprihănire și tărie, privind la Isus. El zice: “Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați.” (Matei 11, 28.) El vă invită să schimbați sărăcia voastră cu bogățiile harului Său. Noi nu suntem vrednici de iubirea lui Dumnezeu, dar Hristos, siguranța noastră, este vrednic, este cu totul în stare să-i mântuiască pe toți aceia care vin la El. Oricare ar fi fost starea din trecut, oricât de descurajatoare ar fi situațiile tale, dacă vei veni la Isus așa cum ești, slab, fără speranță și descurajat, milostivul nostru Mântuitor te va întâmpina încă de departe, te va cuprinde în brațele Sale iubitoare și te va îmbrăca cu mantia neprihănirii Lui. El ne prezintă tatălui îmbrăcați în veșmântul alb al propriului Său caracter și mijlocește înaintea lui Dumnezeu în favoarea noastră, zicând: “Eu am luat locul păcătosului. Nu privi la acest fiu încăpățânat, ci privește la Mine”. Dacă Satana încearcă să vorbească tare împotriva sufletelor noastre, acuzându-ne de păcat și pretinzându-ne ca pradă a sa, sângele lui Hristos mijlocește cu o și mai mare putere. CMF 8.2

“Numai în Domnul locuiește dreptatea și puterea.... În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel.” (Isaia 45, 24-25.) CMF 9.1