Patriarhi şi profeţi

70/75

Capitolul 69 — David chemat la tron

Capitol bazat pe textele din 2 Samuel 2 până la 5, 5.

Moartea lui Saul a înlăturat toate primejdiile care făcuseră din David un exilat. Calea pentru a se întoarce în țara sa era acum deschisă. După trecerea zilelor de doliu după Saul și Ionatan, “David a întrebat pe Domnul: ‘Să mă sui în vreuna din cetățile lui Iuda?’ Domnul i-a răspuns: ‘Suie-te’. David a întrebat: ‘Unde să mă sui?’ Și Domnul i-a răspuns: ‘La Hebron’”. Hebronul era situat la aproximativ treizeci de kilometri nord de Beer-Șeba și cam la mijlocul distanței dintre cetatea aceasta și viitoarea așezare a Ierusalimului. Înainte se numise Chiriat-Arba, cetatea lui Arba, tatăl lui Anac. Mai târziu, s-a numit Mamre, aici aflându-se locul de înmormântare a patriarhilor, “peștera de la Macpela”. Hebronul fusese partea de moștenire a lui Caleb, iar acum era cetatea cea mai de frunte din Iuda. Era situat într-o vale înconjurată de un ținut deluros fertil și de câmpii roditoare. Cele mai frumoase vii ale Palestinei se aflau în împrejurimile lui, precum și numeroase livezi de măslini și pomi fructiferi. PP 697.1

David și tovarășii lui s-au pregătit îndată să asculte de îndrumările primite de la Dumnezeu. Cei șase sute de oameni înarmați, împreună cu soțiile și copiii lor, turmele și cirezile lor, au pornit curând către Hebron. Când caravana a intrat în cetate, bărbații lui Iuda se pregăteau să-l salute pe David ca viitor împărat al lui Israel. Îndată s-au luat măsuri pentru încoronarea lui. “Au uns acolo pe David ca împărat peste casa lui Iuda”. Dar nu s-a făcut nici un efort pentru a impune cu forța autoritatea lui asupra celorlalte seminții. PP 697.2

Unul din cele dintâi acte ale monarhului proaspăt încoronat a fost acela de a-și exprima sentimentele de duioasă atenție față de memoria lui Saul și a lui Ionatan. La auzirea veștii despre fapta de vitejie a bărbaților din Iabes-Galaad, care salvaseră trupurile conducătorilor căzuți în luptă și care le făcuseră o înmormântare onorabilă, David a trimis o delegație la Iabes cu solia: “Binecuvântați să fiți de Domnul, fiindcă ați arătat astfel bunăvoință față de Saul, stăpânul vostru, și l-ați îngropat! și acum, Domnul să vă arate bunătate și credincioșie! Vă voi face și eu bine, pentru că v-ați purtat astfel”. Totodată, a anunțat urcarea lui pe tronul lui Iuda și i-a îndemnat la credincioșie pe aceia care se dovediseră atât de devotați. PP 697.3

Filistenii nu s-au opus acțiunii întreprinse de Iuda de a-l unge împărat pe David. Se împrieteniseră cu el în timpul exilului pentru a aduce prejudicii și slăbiciune împărăției lui Saul, iar acum nădăjduiau că datorită prieteniei arătate lui David creșterea puterii lui va fi în cele din urmă în folosul lor. Dar domnia lui David nu urma să fie lipsită de necazuri. O dată cu încoronarea a început tristul raport al conspirației și revoltei. David nu stătea pe un tron de uzurpator; Dumnezeu îl alesese să fie împărat al lui Israel și nu se manifestase nici neîncredere, nici opunere. Dar de-abia fusese recunoscută autoritatea lui de oamenii lui Iuda, când, prin influența lui Abner, Iș-Boșet, fiul lui Saul, a fost proclamat împărat și așezat pe un tron rival în Israel. PP 698.1

Iș-Boșet era doar un slab și incapabil reprezentant al casei lui Saul, în timp ce David era în mod excepțional calificat să poarte răspunderile împărăției. Abner, agentul principal în ridicarea lui Iș-Boșet la puterea împărătească, fusese comandantul principal al oștirii lui Saul și era cel mai distins bărbat din Israel. Abner știa că David fusese rânduit de Domnul pentru tronul lui Israel, dar, pentru că îl urmărise și-l persecutase atâta vreme, nu era dispus ca fiul lui Isai să-i urmeze la tron lui Saul. PP 698.2

Împrejurările în care Abner fusese așezat au servit dezvoltării adevăratului său caracter și pentru a-l arăta ca fiind un om ambițios și lipsit de principii. El fusese intim legat cu Saul și influențat de spiritul împăratului să-l disprețuiască pe omul pe care Dumnezeu îl alesese să domnească peste Israel. Ura lui sporise de când David îi adresase o aspră dojană cu prilejul luării ulciorului cu apă și suliței de lângă Saul, în timp ce acesta dormea în tabără. El își amintea cum strigase David în auzul împăratului și al poporului lui Israel: “Oare nu ești tu bărbat? Și cine este ca tine în Israel? Pentru ce n-ai păzit pe împărat, stăpânul tău? ... Ce ai făcut tu nu este bine. PP 698.3

Viu este Domnul, că sunteți vrednici de moarte, că n-ați vegheat asupra stăpânului vostru, asupra unsului Domnului”. (1 Samuel 26, 15.16.) Mustrarea aceasta mocnise în pieptul lui și s-a hotărât să-și realizeze planul de răzbunare și să dea naștere la dezbinare în Israel, acțiune prin care căuta să se înalțe pe sine însuși. S-a folosit de reprezentantul fostei împărății pentru a-și realiza propriile sale ambiții și scopuri egoiste. El știa că poporul îl iubea pe Ionatan. Amintirea lui era scumpă pentru toți, iar campaniile de la început, pline de succes, ale lui Saul nu fuseseră uitate de oștire. Cu o stăruință vrednică de o cauză mai bună, acest conducător răzvrătit a mers mai departe pentru a-și realiza planurile. PP 699.1

Mahanaim, de cealaltă parte a Iordanului, a fost ales ca reședință împărătească, întrucât oferea cea mai mare siguranță în ceea ce privește atacul fie din partea lui David, fie din partea filistenilor. Aici a avut loc încoronarea lui Iș-Boșet. Domnia lui a fost primită mai întâi de semințiile de la răsărit de Iordan și în cele din urmă a fost extinsă asupra întregului Israel, în afară de Iuda. Timp de doi ani, fiul lui Saul s-a bucurat de onoruri în capitala izolată. Dar Abner, dorind să-și întindă puterea peste tot Israelul, s-a pregătit de un război agresiv. “Războiul a ținut mult între casa lui Saul și casa lui David. David era tot mai tare, și casa lui Saul mergea slăbind”. PP 699.2

În cele din urmă, trădarea a răsturnat tronul pe care îl înălțaseră răutatea și ambiția. Abner, mâniat pe slabul și incapabilul Iș-Boșet, a dezertat și și-a oferit serviciile lui David pentru a aduce de partea sa toate semințiile lui Israel. Propunerile lui au fost primite de împărat și — în cinste — i s-a dat drumul să plece pentru a-și aduce planul la îndeplinire. Dar primirea frumoasă ce i s-a făcut unui războinic atât de viteaz și vestit a trezit invidia lui Ioab, căpetenia oștirii lui David. Exista între Abner și Ioab o dușmănie veche, întrucât cel dintâi îl omorâse pe Asael, fratele lui Ioab, în timpul războiului dintre Israel și Iuda. Acum Ioab, văzând un prilej de a răzbuna moartea fratelui său și de a se dispensa de un viitor rival, a folosit ocazia de a-l pândi și ucide pe Abner. PP 699.3

Auzind de atacul mișelesc, David a exclamat: “Nevinovat sunt eu și împărăția mea pe vecie, înaintea Domnului, de sângele lui Abner, fiul lui Ner. Sângele acesta să cadă asupra lui Ioab și asupra întregii case a tatălui său”. Având în vedere starea tulbure a împărăției, cum și puterea și poziția ucigașului — fratele lui Ioab, Abișai, fiind strâns unit cu el — David nu a putut să pedepsească crima, așa cum ar fi trebuit, dar și-a manifestat în public dezaprobarea față de fapta sângeroasă. Înmormântarea lui Abner a fost însoțită de onoruri publice. Oastea, cu Ioab în frunte, a fost chemată să ia parte la serviciile funebre cu hainele sfâșiate și îmbrăcați în sac. Împăratul și-a manifestat durerea, postind în ziua înmormântării. El mergea imediat după carul mortuar, ca și cum ar fi fost cel dintâi dintre cei ce poartă doliul; iar la mormânt a rostit o cuvântare de jale care era o mustrare aspră adusă ucigașilor. Împăratul a făcut următoarea cântare de jale pentru Abner: PP 699.4

“Să moară Abner cum moare un mișel?
N-aveai nici mâinile legate,
Nici picioarele puse în lanțuri,
Ai căzut cum cade cineva înaintea celor răi!”
PP 700.1

Mărinimoasa recunoaștere din partea lui David a aceluia care îi fusese vrăjmașul cel mai aprig a câștigat încrederea și admirația întregului Israel. “Lucrul acesta a fost cunoscut și plăcut la tot poporul; toți au găsit că era bine ce făcuse împăratul. Tot poporul și tot Israelul au înțeles în ziua aceea că Abner, fiul lui Ner, nu fusese ucis din porunca împăratului.” În cercul particular al sfetnicilor și slujitorilor săi de încredere, împăratul a vorbit despre crimă și, recunoscând faptul că-i este cu neputință să-l pedepsească pe criminal așa cum ar fi dorit, a mărturisit că îl lasă în seama dreptății lui Dumnezeu: “Nu știți că o căpetenie, un om mare, a căzut astăzi în Israel? Eu sunt încă slab, măcar că am primit ungerea împărătească; și oamenii aceștia, fiii Țeruiei, sunt prea puternici pentru mine. Domnul să răsplătească după răutatea lui celui ce a făcut răul!” PP 700.2

Abner fusese sincer în ofertele și expunerile lui față de David, cu toate că motivele lui erau josnice și egoiste. El se împotrivise cu insistență împăratului rânduit de Dumnezeu, nădăjduind să-și asigure pentru sine onoarea. Ceea ce îl făcuse să lepede cauza pe care o servise un timp atât de îndelungat era supărarea, mândria lezată și pasiunea; iar prin dezertarea sa în favoarea lui David, nădăjduia să i se dea locul cel mai important în slujba acestuia. Dacă ar fi izbutit în planurile lui, marea lui influență și lipsa de evlavie ar fi primejduit tronul lui David, cum și pacea și bunăstarea națiunii. PP 700.3

“Când a auzit fiul lui Saul că Abner a murit la Hebron, mâinile i-au rămas fără putere, și tot Israelul s-a înspăimântat.” Era lucru ușor de înțeles că împărăția nu putea fi păstrată mai departe. În curând, un alt act de trădare a desăvârșit căderea puterii care pierea. Iș-Boșet a fost omorât în chip mișelesc de doi dintre căpitanii săi de oștire. Aceștia i-au tăiat capul și au alergat cu el la împăratul lui Iuda, nădăjduind că vor primi răsplată. PP 700.4

Ei s-au înfățișat înaintea lui David, mărturisind înspăimântătoarea lor crimă: “Iată capul lui Iș-Boșet, fiul lui Saul, vrăjmașul tău care voia să-ți ia viața; Domnul răzbună azi pe împărat, domnul meu, împotriva lui Saul și împotriva neamului lui”. Dar David, al cărui tron fusese statornicit de Dumnezeu și pe care Dumnezeu îl scăpase de vrăjmașii lui, nu dorea sprijinul trădării pentru a-și consolida puterea. El le-a povestit acestor ucigași ce soartă îl lovise pe acela care se lăudase că l-a ucis pe Saul. “Și când”, a adăugat el, “niște răi au ucis pe un om nevinovat în casa lui și în patul lui, cu cât mai mult îi voi cere sângele din mâinile voastre și vă voi nimici de pe pământ. Și David a poruncit oamenilor lui să-i omoare.... Au luat apoi capul lui Iș-Boșet și l-au îngropat în mormântul lui Abner, la Hebron”. PP 701.1

După moartea lui Iș-Boșet, dorința unanimă a conducătorilor lui Israel a fost ca David să fie împărat peste toate semințiile. “Toate semințiile au venit la David, în Hebron, și au zis: ‘Iată că noi suntem os din oasele tale și carne din carnea ta’”. Ei au declarat: “Tu povățuiai și strângeai pe Israel. Domnul ți-a zis: ‘Tu vei paște pe poporul Meu Israel, și vei fi căpetenia lui Israel’. Astfel toți bătrânii lui Israel au venit la împărat în Hebron, și împăratul David a făcut legământ cu ei la Hebron, înaintea Domnului”. În felul acesta, prin providența divină, s-a deschis calea ca el să vină la tron. El nu avea de mulțumit ambiții personale, deoarece nu căutase onoarea la care ajunsese. PP 701.2

Peste opt mii de urmași ai lui Aaron și leviți îl așteptau pe David. Schimbarea produsă în sentimentele poporului era temeinică și hotărâtă. Revoluția era liniștită și demnă, corespunzătoare cu lucrarea cea mare pe care o săvârșeau. Aproape de jumătate de milion de oameni, foști supuși ai lui Saul, s-au strâns la Hebron și în împrejurimi. Dealurile și văile erau un furnicar de lume. Se stabilise timpul încoronării. Omul care fusese alungat de la curtea lui Saul, care fugise prin munți, dealuri și peșteri pentru a-și scăpa viața, stătea în fața clipei când urma să primească cea mai mare onoare pe care o poate primi omul de la semenii săi. Preoții și conducătorii, îmbrăcați în hainele sfintei lor slujbe, ofițerii și ostașii cu sulițele și coifurile scânteind, cum și străini de la mari depărtări așteptau să fie martori la încoronarea împăratului ales. David era îmbrăcat cu haina împărătească. Uleiul sfânt a fost turnat pe fruntea lui de către marele preot, deoarece ungerea din partea lui Samuel fusese profetică, arătând spre aceea care urma să aibă loc la consacrarea împăratului. Timpul venise și, printr-un ritual solemn, David a fost consacrat în slujba de locțiitor al lui Dumnezeu. Sceptrul i-a fost pus în mână. Legământul dreptei lui domnii a fost scris, iar poporul a depus jurământul de credință. Coroana a fost așezată pe fruntea lui, act cu care ceremonia solemnă se termina. Israel avea un împărat rânduit de Dumnezeu. Acela care așteptase cu răbdare ca Domnul să lucreze vedea acum împlinită făgăduința lui Dumnezeu. “David ajungea tot mai mare, și Domnul, Dumnezeul oștirilor, era cu el.” (2 Samuel 5, 10.) PP 701.3